CUM TE PROTEJEZI DE FURTUL INTELECTUAL

Problema furtului intelectual este destul de spinoasă. De data asta legea chiar este de partea păgubitului, dar trebue să ai chiar şi cea mai mică dovadă că eşti păgubit.
Povestea cu martorii ar fi o soluţie, dar nu întotdeauna cea mai sigură - plus că nu ştii niciodată ce martori mai apar şi din cealaltă tabără.
Cel mai sigur şi imbatabil este plicul autoadresat. Îţi pui creaţia într-un plic, ţi-l trimiţi ţie şi vei avea data scrisă pe ştampila de la poştă. Esenţialul este să nu deschizi tu plicul până la un eventual proces. De fapt plicul nedeschis va fi considerat probă.

ÎMPĂRŢIREA PE RITMEME A SCENARIULUI

Momentele cele mai importante din scenariu trebuie să fie clar marcate (cu cât mai aproape de Amerca cu atât mai clar). Cam asta este structura si la basme şi în principiu se aplică la orice film. Este structura preferată a producătorilor şi de multe ori când citesc pentru prima dată un scenariu întâi verifică paginile la care ar trebui să apară plot-point-urile principale ca să vadă dacă este un scenariu scris corect.
D. Carabăţ propunea structura pe 5 ritmeme.
Cele 5 ritmeme marcate pe filmul Hoţi de biciclete (scenariul Cesare Zavattini, regia Vittorio de Sica)
ritmema 1 - apariţia lipsei. Într-o lume echilibrată apare un dezechilibru (lui Ricci îi este furată bicicleta care îi condiţionează menţinerea slujbei şi existenţa materială.)
ritmema 2 - drumul. Eroul se identifică fiind singurul care ia atitudine (Ricci ajutat de fiul său şi câţiva prieteni caută fără succes bicicleta şi hoţul)
ritmema 3 - tandemul luptă-victorie luptă-înfrângere (Ricci găseşte hoţul dar nu reuşeşte să obţină bicicleta)
ritmema 4 - (ne)trecerea încercării grele (Ricci vrea să fure o bicicletă dar este prins)
ritmema 5 - înlăturarea lipsei sau înlocuirea cu o lipsă şi mai mare (Deşi iertat, Ricci rămâne singur, doar cu fiul său, incriminat de oameni)

GET REALISM + HAIR (MILOS FORMAN)

Mă frământă de prea multă vreme problema noii şcoli de film româneşti, şi nu am apucat să epuizez subiectul.

Noua şcoală românească de film. Şcoală românească de film... adică realismul banal. Cam ca neo-realismul italian. Doar că mai puţin estetic. În fine. La noi e ceva foarte nou, odată cu sentimentul columbic că am descoperit indiile. Dar nu e nici o problemă. Trandafirul, chiar dacă îi spui neo-realism italian, tot aceeaşi mireasmă o împrăştie.

Şi totuşi. Oricât de toutching ar putea fi un subiect care îţi ţine loc de oglindă sau de fereastra care dă înspre stradă hai să vorbim despre altceva. Repede, până nu se satură lumea de noua şcoală românească.

Confirmarea am avut-o ieri, după ce am văzut Hair, al lui Milos Forman. Musical. Despre hippies cu ale lor probleme şi cu războiul din Vietnam. Musical. Cu hippies. Şi da, musicalurile pot fi greu de digerat. Trebuie să poţi să îţi păstrezi concentrată atenţia pe drama unor personaje reale, care vor să te facă să crezi nişte lucruri, în timp ce dansează contrar obiceiurilor noastre de pe stradă. Vorba lui Dancer in the dark: da' ce? eu mă trezesc aşa să dansez pe stradă?

Şi de-aia este mai greu să îi crezi. Dar cum ar fi arătat o poveste ca Hair în noua şcoală românească? Unde ar mai fi fost spiritul Woodstock dacă nu la oamenii care încep să danseze şi să cânte pe mese? Şi da, versurile nu rimează întotdeauna, te mai fac să zâmbeşti din când în când pentru că mai sacrifică din sens doar de dragul liniei melodice. Şi ce dacă? Povestea stă în picioare şi dacă o arunci de la etaj. Dar totuşi ... spusă sec, ca la ştiri? Fără strălucire şi cu bonus blocuri gri. Cum ar fi fost?

În câteva cuvinte: un băiat de redneck se înrolează să plece în Vietnam. Şi înainte ar vrea să petreacă vreo două zile în Marele Măr, ca să fie sigur că o să plece cu amintiri plăcute la război. Doar că nu prea ştie să se distreze. Aşa că o gaşcă de hippies îl înfiază.

Cine o încurcă la final? Un indiciu: nu este comedie.

replică din film: "I don't really care which one is the father of my baby. I think they are both good-looking."

Definetly 60s. Mi-ar fi plăcut să fi scris eu scenariul.

HOŢUL PRINS NU MAI E NEGUSTOR CINSTIT

Se pare că sensibilitatea unora este atinsă doar de varianta prezumţiei de nevinovăţie. Dar cât sunt ei de simpatici când îi prinzi cu raţa-n gură! Îţi vine să îi crezi numai aşa, pentru că ştii că au muncit să îşi găsească circumstanţe atenuante. Problema ar fi (oare?) că pentru a îţi găsi scuze deştepte trebuie să fii mai deştept decât cel mai deştept ascultător al tău.
Abia aştept să intrăm mai adânc în campaniile electorale. Să vezi atunci stand-up comedy.

PATRU CEPE DEGERATE

Nu tin foarte mult sa ma regasesc in personajele de povesti. Nu tin ca acestea sa vorbeasca asa cum vorbesc eu, sa li se intample ce mi se intampla mie in cele mai banale zile sau sa fie alcatuite asa cum sunt oamenii de care m-am saturat pe strada. Nu imi place sa vad asta pe scena sau pe ecran. Dar ador cand realismul si intamplarile banale sunt puse in slujba spectatorului. Cand autorii spun ce au de spus fara vreo urma de snobism care chipurile triaza publicul. Daca ai ceva de spus poti sa spui si prin gura unui jandarm de discoteca sau a unui depresiv dintr-un salon de spital.
Oamenii de langa noi sunt interesanti, si daca dai dovada, ca scriitor, ca ii cunosti, atunci poti sa spui lucrurile la mai multe nivele.
Piesa lui Mihai Ignat cunoaste bine oamenii, simplifica lucrurile si are umorul pe care il au replicile din viata reala.

LA DRUMUL MARE

regia - Gabriel Sarbu
scenariul - Gabriel Sarbu
distributie - Andi Vasluianu, Claudia Prec, Gabriel Spahiu
Un tip vrea sa ii fure geanta unei tipe de bani gata. Printr-un context de imprejurari putin probabile, ajung sa se placa, el sa o invete sa conduca si ea sa il sechestreze in masina cu alarma, ca sa fie sigura ca il gaseste si cand se intoarce de la servici.
Probabilitatea ca cele de mai sus sa se intample sau sa se fi intamplat vreodata e cam aceeasi cu sansa ca la lotto sa iasa combinatia 1 2 3 4 5 6. Adica, e destul de posibil, si totusi nu s-a intamplat niciodata. Iar daca undeva intr-o tara de care nici nu stiam ca exista s-ar intampla lucrul asta, ar fi cel putin o nota de subsol la stiri.
But, that's not the point. Filmul este credibl prin micile detalii, iar daca nu este perfect realist, atunci lucrul asta e cu siguranta in folosul spectatorului. Nu tin la realismul salciu, care nu doar ca sigur s-a intamplat undeva candva, dar care s-a si intamplat tuturor la un moment dat. Nu imi place sa platesc bilet la cinema doar pentru asta.
Intamplarile sunt amuzante fara ca personajelor sa li se para amuzante. De fapt personajele traiesc intens si nu sunt acolo doar ca sa ne amuze pe noi. That's life.

ŢII CU PERSONAJELE NEGATIVE?

După terminarea filmărilor pentru Caligula, producătorii au răsuflat uşuraţi, după ce 4 ani, cât au durat filmările, îşi ţinuseră răsuflarea.

A avut succes la public. Nu atât cât să acopere cheltuielile, deci tot degeaba. Şi cu tot succesul la public, faptul că scenaristul Gore Vidal nu a vrut să îşi ia credit pentru munca lui spune destul de multe.
Şi cred că este un film care nu îţi dă suficiente satisfacţii. Caligula este McDowell. De fapt, rolul este numai bun pentru actorul de obicei de personaje negative şi principale. Şi este dificil să faci un personaj negativ principal. Pentru că personajul principal este întotdeauna cel căruia eşti tentat să îi acorzi circumstanţe atenuante. Nu cred că este cineva surprins să vadă că ţine cu criminalul, cu mafiotul sau cu poliţistul corupt, atâta timp cât este personaj principal, care are ocazia să se justifice, primeşte scene care îl umanizează. Dacă o să spun că vă identificaţi cu un mafiot criminal, o să lezez sensibilităţi şi etică.
Godfather. Unii au admirat scene de familie italiană unită pe care ni le dorim cu toţii. Alţii deciziile înţelepte pe care le lua Don Corleone sau Michael. Problemele lor, la o altă scară, sunt probleme ale familiştilor cu decizii mari de luat.
Asta este în mare reţeta. Personajul negativ poate să îţi fie foarte drag pentru că are ceva din viaţa ta, dar romanţat, sau în cel mai rău caz, ceva ce ţi-ai dori să ai.
Revenind la Calligula. Satisfacţia de a-l vedea mort este prea mică pentru public. Şi nu spun că publicul ar vrea neapărat sânge şi tortură. Dar Calligula apucă să facă prea mult rău până să iasă din scenă, şi este personajul negativ cel mult fascinant prin sadism, dar cu care nici prin minte sper că nu ţi-ar trece să te identifici.
Iar scenele... Cred în perioade negre ale istoriei. Şi da, Imperiul Roman al lui Caligula mustea de depravare. Sunt convinsă că de fapt s-au întâmplat şi lucruri care depăşesc imaginaţia scenariştilor. Şi nu voi da nici argumentul cum că mi-a lezat moralitatea. Dar cu ce sens? De ce atâta violenţă şi de ce toată nuditatea, dacă nu să spună ceva publicului (şi o să aduc aminte de scenele din Idioterne, care spuneau ceva despre personaje).
Sau să şocheze, ca la 16 ani, din teribilism, dar asta este deja altă discuţie.

FILMUL DOCUMENTAR

Previzibil sau nu, dar filmele documentare au un alt fel de structură a scenariului decât filmele de ficţiune.
Seamănă mai mult cu un plan al unei emisiuni neregizate decât cu un scenariu şi se lucrează mai mult intuitiv. Sub sintagma scenaristul ştie cel mai mult, porneşti în documentare solidă şi stabileşti ce vrei să spui cu scenariul, apoi, ţinând cont de gradul de imprevizibilitate, se fac câteva linii de pornire. Ce urmăreşti cu scenariul şi ce căi ai pentru a-ţi atinge ţinta. Vrei să arăţi că albinele sunt nişte insecte fascinante. Îţi stabileşti, ştiind oarecum reacţiile în general ale albinelor, ce vei filma şi cum, cui vei lua interviuri, voice-over-ul şi toate celelalte date. Despre decupaj regizoral, este foarte puţin probabil să îţi folosească tot.
Şi dacă pare totul făcut la faţa locului, nu este deloc aşa. Ştii înspre ce te îndrepţi, la ce să te aştepţi de la oamenii cu care vorbeşti şi îţi planifici cum să gestionezi eventuale devieri de la plan. În rest, succes, şi speră ca acele momente de neprevăzut să fie în favoarea filmului.

FORGOTTEN HISTORY OF GIGI BECCALI AND MONICA COLUMBEANU

Cei care au muncit sau au avut noroc să câştige o sumă mare de bani, nu contează cum, par foarte dezorientaţi. Îşi cumpără faima şi apariţiile în ziare sau la ştiri cu tot felul de chestii. Un tip a apărut la ştiri pentru că a cumpărat pe undeva pe la Mamaia o şampanie de 100.000 de EURO, şi spunea că banii nu contează pentru el. Familia Columbeanu face tot felul de excese cu care se dă în spectacol. Şi este în regulă. În fond şi la urma urmei nu cred că ar trebui să ne simţim cu toţii prost pentru că sunt unii mai săraci ca noi. Dar aş vrea să vând un pont. Sau, în fine. O să fac un scenariu.

Gigi Beccali o să moară. Nu pentru că zic eu, sau pentru că i-aş dori. Aşa se întâmplă cu toată lumea. Ca să se înţeleagă că nu este o ipoteză răutăcioasă. Bun. Ştirile o să vuiască. Poate o lună. Oricum, o să se discute mult. După vreo câteva luni o să apară iarăşi la ştiri un proces pentru averea lui, între copii legitimi, fraţi, soţie sau mai ştiu eu ce cunoscuţi. Apoi un memorial peste un an, peste doi ani şi poate peste 3 ani. Iar peste 50 de ani, numele nici măcar sonoritate nu va mai avea. Pentru că între atâţia risipitori nu îşi va aduce aminte nimeni de unul în particular. Normal. Iar prinţul luminii, sau răsfăţata lui Iri, atât de dornici de a-şi face un nume, or să fie foaaarte uitaţi.

Dacă tot îşi doresc atât de mult un loc în istorie ar putea să şi-l cumpere. După 2000 de ani, Mecena este un proverb în sine. Se pune problema ca Lady Diana să fie sanctificată.

Deci, locul se poate foarte uşor cumpăra. Investiţiile în cercetare sunt o variantă bună. Leacul pentru cancer numit, şi peste 500 de ani, Beccalin. Ei? Asta da realizare pentru prinţul luminii. Un spital numit Monica Columbeanu. O casă de producţie care sprijină artiştii tineri numită Ţiriac. Sunt metode mai bune decât apariţia, o dată, la ştiri, pentru cumpărarea unei şampanii sfidant de scumpe.

PARAFRAZEZ

"Ochi pentru ochi şi lumea va rămâne oarbă" - Gandhi. Gandhi şi Einstein au fost contemporani. Mă întreb cum ar fi fost o discuţie între cei doi. (Merche said)
Oamenii fac rău aiurea. Uite, de exemplu, decât să dezumfli cauciucurile unei biciclete (oricum nu ai nici o satisfacţie, că nu vezi reacţia proprietarului) mai bine o ştergi de praf. Durează mai puţin, şi chiar ar fi o surpriză. (Mihai)
Am lucrat în Anglia. Patronii de acolo aveau alt cod de comunicare. Spuneau "Fă asta când ai timp" şi însemna că e ceva urgent. Sau "It's ok." şi atunci era grav, trebuia să refaci totul. Îţi ia ceva până te obişnuieşti cu chestiile astea, pentru că la noi patronii ţipă şi vorbesc la fel de haotic cum gândesc. (Ralu)
Eroii din basmele germane, să zicem, iau frâiele în mâini. Fac tot felul de chestii, se luptă, au confruntări, rezolvă probleme. La noi, eroii au prieteni care le rezolvă. Vreo Sfânta Miercuri, un cal fermecat, orice numai să nu facă ei ceva. (Titi)

ALL THE NICE LADIES

Yemen este un stat în Orientul Mijlociu unde femeile care au statutul pe care l-ar fi avut în Evul Mediu se pot considera norocoase. În Evul Mediu, legea spunea că bărbatul poate să îşi bată femeia "dar cu milă". În Yemen nici măcar problema milei faţă de partenera de viaţă (?) nu s-a pus. Şi totuşi, o copilă de 10 ani, măritată de aproape un an cu un bărbat care o bătea şi o viola, a divorţat. Acum îi plăteşte 200 de dolari (sumă imensă pentru o femeie din Orientul Mijlociu), despăgubiri soţului.
Poate o susţine familia ei, tatăl care măcar îşi bate femeia cu milă. Sau poate face parte dintr-o familie mai înstărită care îşi permite să îi cumpere integritatea fizică. Sau poate are sprijin de la un bărbat mai milos, care îi oferă cât de cât o perspectivă. Sau poate e o groază animalică de omul care a torturat-o. Câtă independenţă poţi avea, într-un stat ca Yemen, la 10 ani, cât să îţi poţi permite atâta curaj? Şi cât de puţină independenţă poţi avea în România, unde femeile nu au 10 ani şi nici nu sunt ostracizate pentru un divorţ, ca să stea alături de un om care nu e bun cu ele. Îmi pare rău dacă vorbesc în necunoştinţă de cauză, de la nivelul comodităţii pe care ţi-o dau 22 de ani. Dar mă gândesc că poate cineva îşi va schimba părerea.

SCUZELE ŞI ACUZELE REGIZORILOR

Nu există scriitori, scenarişti sau dramaturgi buni în România. Spun regizori sau actori mâncaţi de rugină şi de românism. Poate sunt prea dură, dar încerc să compensez pentru nişte atacuri.

Culmea este că cei care se plâng de calitatea scenariilor sau pieselor scrise sunt tocmai nişte regizori care şi-au ratat spectacole sau filme de autor, şi nici decum cei care au experienţa unor colaborări intense. Şi, ca pisicile, îngroapă sub nisip nişte ratări personale.
La Gala Teatrului de Comedie, mai mulţi regizori sau directori de teatru dezbăteau problema scenariilor şi pieselor foarte proaste, şi le atacau cu cruzime. Elogiau părintele dramaturgiei, Caragiale (şi nu contest, dar poate ar fi bine să luăm o gură de aer proaspăt, şi să demonstrăm că am mai citit şi după ce am terminat liceul) şi aruncau cu invective în dramaturgii tineri, care scriu piese populare, "ca să se râdă lumea în sală".
O să încep cu o comparaţie pe înţelesul tuturor. Unei persoane cochete, care şi-a petrecut toată ziua aranjându-se sau căutându-şi o bluză, îi pică foarte prost să i se spună că are o bluză oribilă, bună de făcut cârpă de şters pe jos, pe care nimeni n-ar putea-o purta. Un scenarist lucrează poate şi doi ani la un scenariu la care ţine, care e mai complex. În doi ani, sau chiar şi mai puţin, scenariul devine copilul tău, reflectă gusturile şi personalitatea ta, şi doare foarte tare să îţi spună cineva care de la poeziile de la 14 ani nu a mai scris decât în agenda de la birou, că scenariul tău pute, pe un ton dispreţuitor. Dar sunt prea puţini cei care înţeleg munca de creaţie, cu tot spiritul pe care îl implică.
M-a impresionat mult un pasaj din Misery, de Steven King. Torţionara romancierului (Paul) îi dă un sfat, legat de cum să îşi scrie carte. Un sfat prost. Paul o urăşte, după ce femeia l-a ţinut prizonier, cu picioarele rupte, şi l-a făcut dependent de Novril. Dar nu îi poate spune că ideea este proastă. Şi nu de frică. Dar ştie cât de dureros poate fi un asemenea refuz.
Să ne înţelegem. Nu cred în menajamente ipocrite. Cred în feed-back constructiv şi nicidecum nu aş lăuda un om care îşi face treaba prost. Dar atacurile trebuie fondate pe ceva. Şi atunci când ataci o întreagă tagmă de oameni pasionaţi şi care, culmea, îşi fac şi bine treaba (dovadă dramaturgul Mihai Ignat, dintre contemporani, ca să spulberăm zvonurile aruncate fără tact şi informare) poate atunci ar trebui să te gândeşti că ai îmbătrânit, că nu mai eşti în ritmul schimbărilor, sau că eşti doar un cârcotaş care nu ştie despre ce vorbeşte.
Mă înclin, să fie pace măcar între artişti, şi gândiţi-vă că jignirile vă rămân ca nişte tinichele după coadă, mai ales dacă sunt nefondate.

J'ADORE CARNIVALE

Din amestecul de clişee care sar în ochi, cu un pictural de mare artă suprarealistă şi cu momente bune de tensiune, poate să iasă un serial excelent. Şi pentru că atenţia la detalii şi eleganţa momentelor costă destul cât să nu îţi permiţi decât două sezoane, filmul a rămas cu un final îndoielnic. Nu că ar fi vrut să facă pe filmul european cu final deschis. Dar a fost depăşit de producţie.
Nici o problemă, mai bine să dai publicului prea puţin decât prea mult.
Dar dacă filmul este bântuit de clişee, atunci personajele sunt o prezenţă de care nu te saturi prea uşor.

THE LINE IS DEAD - MISERY - STEVEN KING

Misery - Steven King - este ca un ceas cu mecanismele la vedere.
Acţiunea este foarte corect americană. Tensiunea îşi atinge scopul şi îţi faci fix atâta timp cât este nevoie ca să citeşti cartea la galop, pentru că îţi datorează nişte răspunsuri pe care vrei să le afli cât mai repede. Pe scurt, este o carte care se achită de toate îndatoririle, fair-play. Dar esenţialul nu este cartea sau naraţiunea în sine. Este felul în care gândeşte Paul, momentele lui de narator cu un dead-line de îndeplinit (iar când spun dead-line, chiar mă gândesc la dead-line). Iar când spun că este ca un ceas cu mecanismele la vedere, mă gândesc tocmai la acele remărci despre viaţa şi felul de a scrie şi a gândi al scriitorului.
Cartea aş recomanda-o celor care vor să scrie sau celor cărora le plac filmele americane.

MESAJ DE LA DRAGUL MEU STRABUNIC

AZI A FOST ZIUA MEA, SI STRABUNICUL A VRUT SA IMI FACA URAREA PE INTERNET, PE BLOGUL MEU. MA SUPUN SI II MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL
rog pe bunul Dumnezeu sa ma ajute sa traiesc sa o vad pe Madalina cu facultatea terminata
Vasile Apostol

LET'S TALK BUSINESS - TCM CLASSIC SHORTS 2008

concurs TCM

Vizitează link-ul de mai sus şi pune-ţi la punct până pe 1 august unul din scurt-metrajele bune. Un premiu la TCM e un punct bun de pornire

CAREFUL WITH THE GOOFS

Corectează greşelile (strict pe cele tehnice, nu interesează critica) din scenariul următor. Este un exerciţiu de la cursurile pregătitoare de acum 5 ani, modulul scenaristică (Valeriu Drăguşanu).
Exemplu de greşeală: se spune în prima secvenţă că hoţul are o barbă care îi acoperă toată faţa. În a doua secvenţă, când se uită în oglindă, îşi studiază cicatricea care îi despică barba în două.
Eu am găsit 20 de greşeli, fără indulgenţă.

HOŢUL

1. apartament, interior, noapte.
Întuneric. Se aud paşi care urcă încet treptele unor scări. Cu scârţâit uşor, o uşă se deschide încet şi apare capul unui bărbat pletos, cu barbă mare, care îi acoperă aproape toată faţa. I se văd doar ochii vii, strălucitori, care cercetează cu interes încăperea. Pentru o clipă priveşte în urma lui. E linişte. De afară se aude în surdină târâitul uniform al greierior. Bărbatul intră în încăpere şi trage încet uşa, se răzgândeşte însă şi, prevăzător, o deschide. Mai ascultă o clipă. Se pare că totul este în ordine. Mâna lui se afundă în buzunarul cojocului cam uzat şi scoate o lanternă. O aprinde. lumina lanternei "orbşte" pentru o clipă obiectivul aparatului de filmat.

2. o cameră, interior, noapte
Conul de lumină al lanternei panoramează lent de-a lungul pereţilor. Câteva toblouri în rame de lux, o madonă, portretul unui bătrân, o natură moartă, un peisaj marin şi ... deodată lumina lanternei "orbeşte" chipul hoţului surprins într-o oglindă. Bărbatul rămâne nemisşcat, surprins parcă de imaginea propriului chip din oglindă. Îşi şterge gruntea transpirată cu mâneca hainei, apoi îşi pipăie cicatricea scurtă care îi despică bărbia în două- De undeva se aude bătând o pendulă. 6 bătăi lungi, înfundate, cu ecou. Conul de lumină al lanternei se stinge şi camera intră din nou în stăpânirea întunericului. Bărbatul bagă lanterna la loc în buzunarul de la piept al hainei, apoi silueta lui dispare din rama oglinzii.

3. scrin, lângă geam, interior, noapte
Bărbatul alunecă încet prin dreptul unui geam îngheţat, sculptat în flori de gheaţă şi se apropie de un scrin sub care, la lumina gălbuie a unei veioze, o pisică adormită toarce în linişte. Picioarele bărbatului se opresc. Se aude un clinchet metalic de chei. Mâna bărbatului introduce o cheie în broasca unui sertar şi îl deschide. Se văd câteva dosare, o fotografie, un petec de ziar. Bărbatul îşi stinge ţigara într-o scrumieră, apoi alege dintr-un dosar o hârtie scrisă mărunt la maşină. Aprinde o brichetă şi citeşte, apoi dă foc hârtiei. În lumina ceţoasă a zorilor, silueta bărbatului se profilează ameninţător peste pereţii încărcaţi de tablouri. Bărbatul aruncă petecul ars de hârtie în scrumieră, se întoarce şi străbate cu paşi mari încăperea, îndreptându-se spre ieşire. Silueta lui întunecată se vede defilând de-a lungul tablourilor. Natura moartă, Madona, portretul bătrânului, geamul îngheţat sculptat în flori de gheaţă, peisajul marin, apoi mâna lui deschide încet uşa care scârţâie asurzitor şi trezeşte pisica de sub scrin. Pisica se repede miorlăind spre ieşire.

4. apartament, interior, zori
Portiera unei maşini se închide cu zgomot. Pe treptele scării urcă în fugă picioarele unor bărbaţi. Prăbuşit pe cularul apartamentului, în pragul uşii deschise a camerei cu tablouri, stă nemişcat corpul hoţului. Lângă el pisica doarme torcând în linişte.

DUNE - JUST A MATTER OF WATER

Cum ar fi să măsori totul în apă? Timpul, banii, familia, statutul social, toate să se măsoare în moneda care de obicei îţi pică din cer. Dar să nu pice din cer. De fapt să nu vină de nicăieri.
Iubesc cărţile pe care nu le-am trăit, şi mai ales cele pe care nici nu aş vrea să le trăiesc.
Voi face abstracţie de referirile la civilizaţia arabă, pentru că nu îmi place partizanatul politic atunci când nu îl caut din adins. Dar. Lipsa apei. Apa care cade din cer este doar o minune despre care s-a auzit. Economisirea salivei, urinei, transpiraţiei, a lacrimilor. Disciplina pe care lipsa le-a dat-o...sunt lucruri la care poţi să te gândeşti.
Şi trecând peste obsesia apei, mai este viziunea idolului asupra idolatriei. Implemetarea miturilor la o civilizaţie sensibilă. Jocurile diplomatice. Femeile Bene Gesserit, făcute pentru a servi.
Prinţul Atreides ia drogul preştiinţei, mirodenia. Vede viitorul universului, dar cu fiecare mişcare pe care o face, viitorul se schimbă. I se face frică, nu vrea să se mai mişte, dar chiar şi nemişcarea lui schimbă viitorul în o mie de feluri. Prinţul Atreides este mântuitorul Dunei, planeta secetă.
Dacă nu îţi plac SF-urile nu o citi ca pe un SF.

RECOMAND FILMELE CU ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT

Filmul trebuie să te ţină în scaun timp de aproape 3000 de metri de peliculă. Asta înseamnă că trebuie să păstrezi tensiunea şi, după nişte calcule (bineînţeles ale americanilor) din 5 în 5 minute trebuie să se întâmple ceva care să păstreze atenţia trează - scandal, lacrimi, sex, bătăi, replici captivante, poante.

Dar miza este mult mai mare decât atât. Pentru că tu, ca om care a lucrat la un film, vrei ca spectatorul să plece cu finalul acasă, şi eventual să mai vină o dată la film, să mai plătească un bilet şi să-şi cheme şi prietenii (ce să-i faci, ar trebui să fii prea naiv să nu crezi fix acum în capitalism). Sau pur şi simplu să îi placă foarte mult finalul şi să se gândească la el şi după ce a ieşit din sală.

De fapt, începutul şi finalul unui film sunt cele mai importante. De cele mai multe ori din început şi final dai semnificaţia filmului. Spectatorul se va concentra cel mai bine la semnificaţie după ce s-au rezolvat toate conflictele filmului, adcă la final. La început va fi prins de înţelegerea acţiunii, apoi dacă îi place filmul, va sta să savureze acţiunea, şi la final, după ce şi-a şters lacrimile, sau s-a oprit din râs, sau s-a detensionat, poţi să îi dai ceva cu o miză înaltă care să îl pună pe gânduri până ajunge acasă. Iar semnificaţiile de la începutul filmului sunt pentru cinefili, pentru cei cu memorie bună, pentru cei cu atenţie distributivă, şi la poveste şi la semnificaţie, sau pentru cei cărora le-a plăcut atât de mult filmul încât mai vin şi a doua oară. Asta pentru că dacă nu eşti atent sau nu vezi filmul a doua oară, e puţin probabil să ţii minte detaliile de la începutul filmului. Care e filmul tău preferat? ....................... Ok. Şi care e primul cadru din film? (prima imagine, de la motor la stop)........................... .După cum spuneam...
Semnificaţia filmelor se schimbă cu diferite finaluri şi diferite începuturi. Şi o să dau exemplele care m-au convins pe mine.
"PĂSĂRILE" de Alfred Hitchcock. Toată semnificaţia filmului stă în ideea că, dacă nişte păsări pot ataca aşa, fără motiv, atunci cu siguranţă trăim într- o lume nesigură, unde orice se poate oricând răsturna, FĂRĂ MOTIV.
Filmul se dădea şi înainte de 1989, la Cinematecă.
În aceeaşi perioadă. în Koreea era criză economică, criză la care se ajunsese din cauza păsărilor, care se înmulţiseră necontrolat şi mâncau orezul. Aşa că guvernul a dat un fel de primă în bani pentru cei care aduceau picioruşe de păsări. Se plătea fiecare picioruş în orez, sau bani, în fine. Un documentar de mai puţin de 10 minute despre chestia asta fusese trimis şi în România comunistă. Documentarul despre păsări, filmul despre păsări... La Cinemateca se dădea întâi documentarul, apoi filmul lui Hitchcock. Şi brusc, păsările aveau un motiv să atace. Aşa că a devenit un film despre vendeta păsărilor, cu morala "nu e bine să faci rău".
"AMERICAN HISTORY X" (Tony Kay).
Filmul are o variantă cenzurată şi una necenzurată. Şi partea tăiată la cenzură este finalul.
Un neo-nazist, lider de opinie între neonazişti, admirat în cartier, omoară doi negri, ajunge în închisoare şi trebuie să îşi păzească, la propriu, fundul de negrii care abia aşteaptă să îi facă viaţa grea. Iese din închisoare cu ideile total schimbate, după ce nu din cauza negrilor a avut probleme în închisoare, ci din cauza neo-naziştilor. Are o datorie morală deja faţă de negroteiul care i-a pus o vorbă bună, şi vrea să îşi schimbe viaţa. Doar că la final (dacă nu l-aţi văzut îmi pare rau că trebuie să vă spun), fratele lui este împuşcat de negri.
Varianta cenzurată se termină cu personajul nostru fost neo-nazist, care plânge cu fratele în braţe. Apoi un apus peste mare, câteva citate cu vocea copilului, şi o morală sănătoasă despre ură. Impresionant, trist spre siropos, şi cu o lecţie bună.
Varianta necenzurată se termină la fel, doar că are un singur cadru în plus. Fostul neo-nazist se rade din nou în cap, redevine la vechile obiceiuri. Şi deja spune altceva despre altceva. Labilitatea deciziilor, violenţa este un cerc vicios din care nu poţi decât să ai iluzia că ai ieşit, în fine, interpretaţi voi pentru voi.
Cam asta e lecţia la care mă gândeam aseară. Începutul şi finalul au cea mai mare încărcătură, atunci sunt momentele când ai timp să spui ce vrei să spui cel mai bine, nu le rataţi şi va fi totul ok.
De-aia eu şi Woody Allen nu suportăm să vedem filmele bune fără început şi filmele proaste cu tot cu final.

LM

Iarna nu-i ca vara. Nuca nu încape în perete. Scurt metrajele nu sunt ca lung metrajele.
Şi ca să subliniez şi mai mult lucrurile evidente, munca pentru un scenariu de scurt metraj e total diferită de cea pentru scenariul de lung metraj. Dacă eşti la început nu te avânta direct spre lung metraj pentru că este o muncă cel putin dubioasa.
Eu incepusem cu nuvele si poezii, iar asta mi-a prins probabil bine. Dar, fiecare cu nuca lui.
Scurt metrajele sunt chipurile pe aceeasi structura ca si lung metrajele. Pe 3 plot pointuri. Foarte condensate. Iar daca un lung metraj poate fi rezumat intr-o fraza, gandeste-te cum trebuie rezumat un scurt metraj. Da, tot intr-o fraza. Doar ca fraza trebuie sa fie foarte clara, cu mai putine dar, insa, totusi.
Nu orice subiect sau tema se preteaza pe scurt metraj. Poate ca pare evident, dar am vazut atat de multe scurt-metraje despre sinucigasi, pasiuni, relatii complicate incat m-am gandit ca ar fi ok sa imi dau cu parerea si despre chestia asta. Nu ai timp sa te sinucizi ca lumea in 15 minute. Nu poti. Pana explici, pana dai motivele, pana arati personajul, ti se termina bateria la camera. Serios. Iar sinuciderea asa, decupata ca gest gratuit, de dragul scurt-metrajului, mi se pare aiurea.
Cel mai bine functioneaza comediile. O mica fresca sociala pe care o cunoastem cu totii, din care se decupeaza momentele bune, personaje haioase si o intorsatura de situatie. Ca sa nu mai vorbim de un montaj pe masura. E o reteta verificata.

PENTRU UN ECRAN MAI MARE - ÎNTOTDEAUNA CINEMATECA

JUST A TASTE OF IT - TRAIN DE VIE (sursa - youtube.com)

NU MI-A CERUT NIMENI PĂREREA

Am dat un search pe google - "funny". Mai mult de 3 sferturi din fotografiile apărute erau pisoi şi căţeluşi, care nu fac nimic ca să fie funny, pur şi simplu există. De fapt pariez că pisoii ăia nici nu ştiu că sunt amuzanţi. Şi nu sunt acolo pentru entertainmentul nostru.
Sunt curioasă pentru ce specie de conscious ...thingies suntem noi funny, cu urechiuşele noastre mici şi cu pielea noastra depilată and all that.
În concluzie mă calcă pe nervi imaginile cu pisoi şi căţeluşi şi bebeluşi care sunt amuzante fără vreun motiv anume.

NU TREBUIE SĂ-MI DESENEZI CA SĂ PRICEP

Eşti ceea ce mănânci, ceea ce gândeşti, ceea ce faci, eşti felul în care vorbeşti.
Şi să nu uităm că personajele din filme sunt oameni. Pe care îi caracterizezi prin toate mijloacele de mai sus. Nu o să bagi inserturi, cartoane sau voice-over pentru a caracteriza un personaj, dar îl poţi caracteriza printr-un gest, printr-un detaliu subtil. Ce fel de haine are? Este un om îngrijit? Cum vorbeşte? Ce fel de mobilier are în apartament? Cam tot aceleaşi lucruri care te ajută să caracterizezi un om în viaţa ta, de zi cu zi.
O să mă opresc asupra unui subiect pe care îl am proaspăt în minte. La istoria filmului românesc (dna. Manuela Cernat) am avut un subiect de examen care mie mi-a adus nişte revelaţii. Bucătăria în filmul românesc înainte şi după 1989.
Bucătăria este un spaţiu intim, care spune multe despre personaj. Vezi ce are personajul tău, cum mănâncă, ce mănâncă...deci afli mai multe despre statutul lui social şi despre educaţia lui. Ca să nu mai spun că este un spaţiu în care se adună familia. Vorbesc, iar vizual au ce face cu mâinile. Sunt obligaţi să stea împreună şi îi vezi cum interacţionează. Natural, stresat, din obligaţie, armonios, cald, îşi spun problemele, se ascund, mănâncă separat. Cine găteşte? Femeia? Bărbatul? De ce?
În filmul românesc dinainte de 1989 mai era şi acel cult al mâncării. Mâncarea era greu de găsit. Cum vedeau personajele mâncarea? Poate dacă aveau cafea nu ştiu de care sau friptură în fiecare seară lucrau pentru securitate. Şi uite câte poţi spune dintr-un singur amplasament al acţiunii.
Asta se aplică la orice spaţiu, la orice atitudine.
Citeşte o carte şi eventual vezi ecranizarea. O să vezi că în carte apar invariabil nişte monologuri, sau pasaje nevizuale, care pot fi transmise prin alte metode. O privire încărcată, un gest, astea ţin de interpretare. Dar ca scenarist nu te lăsa în totalitate pe mâna actorului, regizorului, operatorului sau monteurului. Fă-ţi singur mjloacele prin lucruri mai concrete.
Prima chestie care îmi vine în minte acum este pasajul din Pulp Fiction. Vincent şi Jules se dezbracă în curte şi trebuie să se spele de sânge. Jules spune, după ce îşi dă jos toate hainele: "This is cold, out here". Şi poţi foarte uşor să îţi dai seama de ce spune asta.
Fiţi discreţi în măsura în care se poate. Publicul nu este prost. Trebuie doar să i se acorde mai mult credit.
poza publicată - Gipy

CE VREI DE FAPT SĂ SPUI?

De unde porneşte o poveste?

Discutam cu Popică anul trecut şi spunea: păi te gândeşti bine la ce vrei tu să spui oamenilor. Când intri la facultatea de film cu siguranţă că ai o poveste în minte, te preocupă ceva, ai un motto al tău care crezi că trebuie să se facă auzit. Oamenii îşi merită soarta. Conştienţa vine întotdeauna prea târziu, şi mai bine atunci nu ar mai veni deloc. Prostia merită pedepsită. Orice altceva te preocupă.
Şi avea dreptate. Uitându-mă la cei 10 colegi ai mei de grupă mi-am dat seama că fiecare dintre noi are o temă personală, o obsesie pentru ceva. Lucian Georgescu spunea că supratema generaţiei noastre este alienarea. Dar sunt fix 11 feluri foarte ok de a spune nişte lucruri. Şi asta se bazează pe back-ground-ul fiecăruia (educaţie, sensibilitate, înclinaţii, pasiuni). E bine să scrii despre ce te pasionează pentru că nu e atât de mare riscul diletantismului. Aşa că îţi pui problema mediului cu care ai luat contact. Dacă nu ai stat suficient printre ţigani, atunci bine ar fi să stai cu ei măcar o perioadă înainte să scrii un film de două ore despre ei. Dacă nu ai 3 întâmplări în minte pe care le vezi bine, cu detalii, cu expresii şi cu felul de a se mişca al persoanelor despre care vrei să scrii, dacă nu le poţi asocia cu ceva ce ţi s-a întâmplat, e foarte posibil să îţi iasă mai greu scenariul.
De la secretariatul facultăţii noastre, ne mai facem rost din când în când de trimiteri prin locuri de documentare. În spitale, puşcării, tribunale, secţii de poliţie, locuri unde se întâmplă câte ceva. Dar dacă te gândeşti bine nu ai neapărat nevoie de o acreditare să stai într-o secţie urgenţe de la spital şi să vorbeşti cu oamenii. Iar cele mai faine experienţe sunt oricum spontane, te prind aşa, fără carneţel şi reportofon în mână.

FACULTĂŢILE NU SUNT PENTRU FRAIERI

Lau Ghiran a atins o coardă sensibilă cu comentariul lui. Cred că Roxana, colega mea, se amuză acum, pentru că noi aveam multe discuţii pe tema asta.

Lau, nu ai pus o întrebare tocmai aiurea, dar ai pus-o celei mai nepotrivite persoane.
O să pun problema altfel. Da, poţi să faci ce vrei, cum vrei, poţi să te lansezi într-o meserie, după ureche. Dar nu o să fii niciodată un profesionist. Nu prea am auzit despre lăutari care cântă după ureche care să compună o Traviatta fără probleme.
Sunt meserii care te fură uşor, sunt glossy, cool, par simple. Dar ceva nu ţi se poate părea simplu decât până în momentul în care te apuci să îl faci. Mă calcă pe nervi oamenii care mă opresc să îmi spună "Viaţa mea e un scenariu. De fapt vreau şi eu să fac un film."
Când eram mai mică am vrut să fug de-acasă. Mi-am pus toate jucăriile într-un bagaj şi am plecat să îmi construiesc o casă sub Tâmpa, unde văzusem eu un loc liber şi aproape de grădiniţă. Cam cu asta compar eu atitudinea...eu pot să fac pentru că am o tehnică pe care am inventat-o.
Mai lăsaţi chestiile astea. Faceţi ceva la care vă pricepeţi, şi dacă vă pasionează ceva despre care nu ştiţi, măcar studiaţi. Nu lăsaţi pe alţii să vă corecteze şi să vă pună într-o situaţie proastă spunându-vă la preselecţii că nu vă pricepeţi. Fiţi proprii voştri critici, învăţaţi să vă recunoaşteţi valoarea. Nu puteţi să o învăţaţi decât din experienţa altora. E prea puţin probabil să fiţi atât de intuitivi încât să ştiţi regulile aşa, de la sine putere. Ca să nu mai spun că sunt unii care fac o facultate şi tot nu devin profesionişti. D'apăi aşa...
Altfel, de ce ar mai exista facultăţi de tot felul de chestii? Pentru fraieri?

MOARTE ŞI SINUCIDERE LA MODĂ

În filme trebuie să se întâmple CEVA. Spectatorul trebuie să rămână în scaun aproape două ore şi ideal ar fi ca după să se mai gândească, din când în când, la filmul pe care l-a văzut. Şi ...să fim serioşi...publicul vrea sânge. Ca la romani. Sau să vedem...
Acum, ideea e să nu fii nici arogant. Publicul nu este nici prost, şi dacă l-ai subestimat, n-ai decât să faci filme de serie C (în cel mai bun caz). Trebuie să dozezi cât sânge arăţi şi de ce.
Eu am o problemă cu filmele în care se moare. Mi se pare meteahna începătorilor. Pentru că filmul are nevoie de un conflict puternic şi de o notă înaltă tragică, primul lucru la care te gândeşti pentru un final care să îl marcheze ar fi moartea. Cui nu îi e frică sau cine nu s-a gândit vreodată la ea. Dar uite că şi aici riscurile sunt mari. Pentru că dacă se moare trebuie să se moară dintr-un motiv. Nu oricine are un stomac suficient de puternic să omoare pe cineva sau să se sinucidă. Da, se poate să fie nebuni. Că de fapt asta e mereu scuza atunci când personajul face ceva anti-natură. Erea nebun dom'le. Şi ai răspuns la toate întrebările. E ca şi când ai desena un om diform pentru că habar n-ai care sunt proporţiile recomandate şi după ai spune...pai...e handicapat săracu'. Nu merge aşa. E ok, personaje nebune au mai fost în filme, şi încă personaje care au făcut carieră, cum ar fi Hannibal. Dar scenariştii care fac personaje nebune ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc, au citit cel puţin o carte despre genul de nebunie şi au fost în cercetare serioasă. Iar dacă se poate găsi o variantă mai bună pentru a explica acţiunile personajelor, cu atât mai bine.
Cât despre sinucidere, gândeşte-te bine când scrii dacă personajul chiar ar vrea să facă lucrul ăsta. În primul rând că este o anomalie foarte ciudată a naturii. Toate animalele au un instinct de conservare bun, care se manifestă încă în cele mai banale situaţii - când cineva vrea să îţi bage degetul în ochi, închizi ochiul. Aşa că cineva, ca să vrea să moară, trebuie să aibă nişte motive serioase şi un bagaj solid în spate.
Cât despre clădirea tensiunii şi momente maxime, se poate găsi o variantă mai dramatică, o lipsă mai mare cu care să sfârşească personajul. Ştiu eu? Poate un etern sentiment de vinovăţie, singurătate, nerealizare... Mai căutaţi şi sigur găsiţi ceva mai bun. Moartea nu mai e la modă. S-a consumat tot dramatismul în perioada Titanic, şi uite că acum lumea cam râde când aude de el.

MA SUBLIME FOLIE

TRENUL VIEŢII-urmăreşte culorile, numără din când în când vagoanele trenului şi nu te gândi că este o greşeală a regizorului, ascultă coloana sonoră şi păstrează judecăţile pentru final.

Un sat de evrei încearcă să scape de deportare. Plănuiesc să se autodeporteze, se împart pe tabere şi încearcă să îi păcălească pe germani cum că sunt cu adevărat evrei deportaţi, foarte periculoşi, pentru că sunt mai mult decât evrei. Sunt evrei comunişti. În final vor să ajungă în Palestina.
M-am lăsat păcălită că va fi o comedie, deşi era de intuit că miza este mai mare decât atât.
Întrebarea pe care mi-am pus-o este unde s-a rupt de fapt filmul? Nu vreau sub nici o formă să vă vând finalul. Totuşi, sunt curioasă cât de departe au ajuns.
Încă mă obsedează, după câteva zile, privirea lui Şlomo, ultimul trans din film (m-a trăznit, şi vizual şi emoţional), muzica şi culorile din film. Este chiar un film complet care o să-ţi marcheze retina şi timpanele. Azi nu mă mai uit la nici un film.
regie: Radu Mihăileanu
scenariu: Radu Mihăileanu şi Moni Ovadia
muzica: Goran Bregovic

DOAR DE DRAGUL STĂRII MELE DE BINE

Fluxul apei dulci este o carte de Eugen Lumezianu. Poţi să o citeşti într-un fotoliu de două ori mai mare decât tine, cu două pisici languroase plimbându-se pe lângă picioarele mobilei, în timp ce ţi se răceşte ceaiul de trandafiri egipteni. Şi poţi să crezi în realismul magic timp de două zile cât îţi ia să o citeşti, fără să te simţi un mistic demodat.

RETINA MEA ARE GUST

Retina mea îşi permite să aibă gusturi. A fost antrenată să fie estetă, şi gustă, muşcă şi mestecă filme precedate de reputaţia lor între cinefili. 12 Angry Men este un film bun după multe standarde, şi dacă îţi ridică probleme de moralitate nu o face pentru că este snob sau pentru că vrea să te impresioneze pe tine. Este un film făcut din pur capriciu regizoral, şi care foloseşte şi retinei noastre.

ROMÂNIA DEMOCRATĂ

Poate că am stat prea mult în banca întâi, la scoală, fiind educată, pentru a nu simţi nevoia să educ şi eu. Îmi doresc o Românie mai vestică, pentru că ştiu că se poate. Vreau ca oamenii să nu lipsească de la serviciu „fin’că-i democraţie” şi să înţeleagă sensul cuvintelor, măcar al celor pe care le folosesc. Mi-e teamă de şefii alpha care îşi afirmă statutul ţipând la angajaţi. Sunt sigură că sunt pretenţii normale. În rest ştiu că starea de bine vine din interior.

foto> Vlad Nancă

PĂRERI ECONOMICE. DE UNDE NU-I

Maria vinde castraveţi. Alina vinde roşii. Maria vinde castraveţii foarte scump şi Alina trebuie să vândă roşiile scump dacă vrea să-şi permită castraveţi. Şi aşa cresc preţurile. Asta se vrea o lecţie de economie mult simplificată şi pe înţelesul rentierilor.

Ce naiba e cu preţurile de la apartamentele din România? Ştiu că este un subiect foarte bătut, şi nu vreau să pun şi eu o bomboană pe colivă, dar tot voi spune două vorbe. People, din salariul mediu pe economie nu îţi vei permite decât în 60 de ani să îţi cumperi un apartament decent. Asta înseamnă că majoritatea oamenilor vor ridica preţul de unde nu-i, la micile sau marile lor afaceri, şi că asta o să afecteze ceva mai mulţi oameni.

Cineva spunea pe un forum, şi m-am amuzat copios, că e foarte bine că au crescut preţurile, că noi nu ne vindem ieftin ţara. Uite unde stătea patriotismul! Noi nu ne vindem ţara românilor, să înţeleg. Pentru că cineva din străinătate cu un salariu decent îşi permite să o cumpere cu tot cu Băsescu.

Şi uite aşa îşi fac oamenii unii altora viaţa grea.

HOME SWEET HOME AWAY FROM HOME

Pentru a nu avea un blog onanist, făcut doar pentru propria mea plăcere, m-am gândit la lucrurile pe care le ştiu şi care ar putea folosi şi altora.
Probabil că sunt aspiranţi care se întreabă cum este viaţa în căminul UNATC, cum se fac cazările, care sunt condiţiile în camere.
Căminul este pe strada Moise Nicoară 38, pe lângă Piaţa Alba Iulia. Zona este bună, sigură (sunt foarte multe bănci în jurul căminului, aşa că patrulează destul de des poliţia, mai ales după ora 21) şi este destul de aproape de teatre şi cinematografe. Până la şcoală faci cam 20 de minute cu 104 şi 15 pe jos.
Jumătate din camere (de la etajul 5 la etajul 10) sunt renovate. Cealaltă jumătate vor fi renovate vara asta. Sunt puse termopane, dar iarna este destul de frig, mai ales la parter şi în camerele din extremităţi. O altă problemă a camerelor din extremităţi este că se formează igrasie pe pereţi. Din octombrie toate camerele or să aibă parchet şi instalaţii sanitare noi. Dulapuri există la discreţie în cămin, dar în principiu dacă pui mai mult de unul în fiecare cameră nu prea mai ai loc să te desfăşori. Avem baie şi bucătărie în cameră. La baie sunt puse uşi de termopan, dar cele mai multe bucătării nu au deloc uşă, aşa că e cam nasol dacă vrei să găteşti ceva, pentru că o să miroasă în toată camera. Mobilierul nu lipseşte. În fiecare an vin câteva dulapuri şi mese noi, şi mereu m-am întrebat ce se întâmplă cu cele vechi. Lumina se strică destul de des, becurile se ard destul de uşor pentru că nu e foarte bună instalaţia electrică, dar de obicei vine domnu' Ion şi le repară.
Regulile sunt făcute ca pentru artişti, adică nu ai oră de închidere a căminului sau alte reguli de genul ăsta. Camera este 280 pe lună, iar banii se împart între locatari.
Cazările se fac pe la sfârşitul lui septembrie. Anul 3-4 sau masteranzii au prioritate. În anul I e foarte posibil să stai cu încă 3 persoane în cameră, ceea ce e cam nasol, mai ales dacă nu aveţi sesiunea în aceeaşi perioadă sau dacă funcţionaţi după fuse orare diferite. Anul 2 cu încă 2 persoane, iar anii terminali pot sta cu o singură persoană, dacă nu se fac supracazări. Poţi să formezi camere mixte, adică să-ţi alegi dacă stai cu fete sau cu băieţii. Nu suntem sortaţi în funcţie de culoarea botoşeilor.
În general căminul e ok. Sunt probleme cu gândacii, dar dacă faci o dezinsecţie solidă înainte să te muţi în cameră (poţi să îi ceri Petruţei, administratora, nişte Regent), s-ar putea să fie ok.
Restul depinde de tine şi de ce colegi de cameră îţi iei. Eu cred în defectele profesionale. De fapt o să o iau în sens invers şi o să spun că trebuie să ai anumite defecte ca să îţi alegi o profesie. Aşa că:
studenţii la scenaristică şi teatrologie: majoritatea sunt mai obsedaţi de linişte decât alte secţii şi tind să fie şoareci de bibliotecă.
imagine şi montaj: de obicei au o grămadă de gadgets-uri şi aparaturi care ocupă jumătate din cameră (sigur au nevoie de toate), dar compensează pentru că sunt liniştiţi.
regie: sunt mai uşor de enervat, dar dacă sunt buni la ce fac o să-i vezi mai puţin acasă şi mai mult pe platou sau în cercetare.
actorie: cea mai isterică secţie, gălăgioşi, atâta îţi trebuie să nu îi lauzi cât de des ai ocazia. Au dat la actorie pentru că le place să fie aplaudaţi. Totuşi, dau chefuri faine.
Orientează-te şi în funcţie de când aveţi sesiunea ca să nu vă deranjaţi unii pe alţii. Stabiliţi din start nişte reguli pentru că o să fie greu să le puneţi din mers.

TEME LA SCENARISTICĂ, EXERCIŢII DE SCRIS

Am avut 6 profesori de scenaristică. Fiecare avea metoda lui, diferită de altele, şi eventual şi o metodă alternativă. În total mai puţin de 20. De aici ne-am ales fiecare ce ni s-a potrivit, pentru că nu toţi am învăţat de la toţi profesorii. Urmează câteva teme pe care le-am avut la fiecare profesor şi care ne scoteau (sau nu) la timpul potrivit din depresii scenaristice
1. Valeriu Drăguşanu
temă: porniţi de la sintagma "toate mi se întâmplă numai mie" şi realizaţi un scenariu de scurt metraj. Atenţie! Nu trebuie ca sintagma să se regăsească în dialoguri, ci să fie subliniată de acţiuni.
temă: scrieţi 5 cuvinte. Alegeţi unul dintre ele şi realizaţi o suită de 5 imagini care să îl ilustreze.
Sunt exerciţii foarte bune pentru începători. Le-am făcut în anul I şi la cursurile pregătitoare şi ne-au dat un punct de pornire. De fapt şi acum, când sunt în pană de idei, tot de la un proverb încerc să pornesc.

2.Dumitru Carabăţ
temă: realizarea unui lung metraj după etapele: temă, sinopsis, depliere, 10 secvenţe scrise, scenariu terminat. (descrise şi în cartea lui, mai greoaie decât Syd Field, dar cu metode ok şi cu destule exemple)
S-a mers mult şi pe teorie.

3. Radu Nicoară
temă: în timp ce urmăream câte un film, ne oprea să ne întrebe care a fost primul cadru, sau în ce culori era genericul. Este un foarte bun exerciţiu de atenţie.
temă: relaţionarea genericului cu filmul.
temă: aplicarea time-line-ului pe un film văzut. Te uiţi la un film cu times -ul afişat şi reperezi momentele principale ale poveştii după Syd Field. Notezi minutul la care apare un astfel de moment.
Punea mare accent pe vizionarea de filme, dar nu cu popcorn-ul în faţă.

4.Lucian Georgescu
temă: povestirea scenariului într-o jumătate de oră.
temă: fişa personajului.
temă: găsirea pentru fiecare moment al scenariului a câte o metodă alternativă (mai bună sau mai proastă)
temă: identifică momente din scenariul tău cu alte filme (de ex, personajul este ceva între Kevin Spacey din American Beauty şi Bill Murray din Lost In Translation)
"Filmul este ca un cozonac care se coace la foc mic."
Se axa mult pe discuţii de grup care să ne dea idei şi să ne scoată din blocaje.

5.Şerban Alexandrescu
temă: identificarea personajului principal din 3 filme şi demonstraţia că este personaj principal.
(urmează completat. Am lipsit mai mult de la curs.)

6. Florentina Heroiu
temă: analizarea ideii scenariului (în general sunt mai multe discuţii aplicate pe scenariul la care lucram şi mai puţine teme)

În caz că pare că mi-au plăcut toate metodele, nu este adevărat. Nici nu o să-mi folosească toate.
Cel mai important este de fapt să discuţi cu o persoană avizată, care să te poată sfătui. Nu cu oricare dintre profesori doar pentru că este profesor şi ştie, dar cel care este pe aceeaşi lungime de undă, fie că îţi este profesor, prieten sau psihiatru.

M-AM HOTĂRÂT SĂ AM O OBSESIE

Astăzi am avut foarte mult timp de gândire, inclusiv la subiecte aiurea. Sub sintagma eşti ceea ce ai devenit mi-am dat seama că nu îmi plac: oamenii care vorbesc stând foarte aproape de mine, creta, sălile de cinema pline, pereţii albi, cursorul din word care clipeşte când nu ai inspiraţie. Lucrurile care îmi plac: mirosul de tutun, sălile de cinema aproape goale, băieţii efeminaţi şi maşinile de scris.
Aici m-am oprit. Maşinile de scris pot foarte uşor să devină o pasiune despre care să te documentezi. Aşa că m-am hotărât să fac o obsesie pentru maşinile de scris. Am postat câteva imagini cu cele mai frumoase modele şi urmează documentarea.

JURNAL DE BORD - SCENARIUL BATE FILMUL

Sunt pe o navetă spaţială a scrisului de scenariu, şi încerc să urmăresc etapele de lucru în caz că vreodată vor folosi cuiva (poate chiar mie mai tarziu).
În noiembrie 2007 am primit tema la scenaristică, dată de Ovidiu Georgescu (un profesor cu o foarte bună didactică). Scenariu de lung metraj, până în etapa treatment, până în luna mai, care aproape că trece, ceea ce nu poate decât să ne panicheze.
Când am primit tema am început să scanez în minte lucrurile palpitante care mi s-au întâmplat, de care am auzit sau pe care mi-ar fi plăcut să le aud. Nu era lucru sub presiune aşa că mi-am menajat energiile cu gândul că am timp. Dead-line-uri peste dead-line-uri (cum spunea maică-mea, dead-line-urile mele sunt ca mâţele, au nouă vieţi). "Vă spun de pe acum. Minciuna preferată a scenaristului este Mă gândesc". Foarte adevărat. Când eram întrebată în ce stadiu sunt cu scenariul, invariabil acelaşi răspuns. Încă mă gândesc. Nu am păcălit pe nimeni, dar la un moment dat m-am văzut pusă faţă în faţă cu dead-line-ul de neînşelat sau cu restanţa, şi pentru că scenariştii sunt oameni leneşi, am lucrat sub presiune. Am venit cu un subiect aproape tangenţial cu ce avea să devină. Pornea de la ideea că oamenii care au o problemă a lor sunt o problemă mult mai mare pentru cei din jur. Am început pe ideea asta să creez personajele. Care poate fi problema? Un om bolnav. Asta ca să fie mai uşor de transmis ce vroiam să transmit. Ce fel de boală? Dacă e cancer e un stil, dacă e Alzheimer e alt stil, dacă e alcoolism iar schimbi registrul. Am ales ceva, am stabilit nişte jaloane şi am început să clădesc personajele şi să studiez boala. Prima senzaţie când mi-a venit ideea - euforie. După depresiile de gen "nu am nici o idee, nu o să fiu niciodată un scenarist", a fost binevenită o încurajare de genul ăsta.
Depresia mi-a explicat-o mai bine profesorul. Un chirurg nu e foarte uşor de convins să se opereze. Pentru că ştie foarte bine câte complicaţii pot interveni, că operaţia poate să nu reuşească şi aşa mai departe. Dar unul care nu ştie chirurgie se lasă operat fără prea multă conştienţă. Când ştii câte lucruri pot merge prost tinzi să nu te mai apuci de scenariu.
Ok. Mi-a venit ideea şi am început să o povestesc în stânga şi-n dreapta, la oricine dispus să o asculte, să văd dacă funcţionează. De fiecare dată povestea se schimba. Mi se puneau întrebări la care le găseam răspunsuri pe loc, şi numai bine că scenariul a prins altă formă.
După ceva vreme nu mi-a mai plăcut scenariul. L-am mai citit, am mai ascultat înregistrările cu idei şi devenea mai prost pe zi ce trece. Plus că mă lovisem şi de privirile chiorâşe ale ascultătorilor, iar ăsta nu e semn că sunt ei proşti. Nici nu am mers pe ideea Don.t hate me because I'm beautiful. Ok. Am luat o pauză timp în care m-am documentat mai serios. Am scris sinopsisul şi deja se vedea o mai bună structurare. După care am lăsat personajele să lucreze pentru mine. Vorba lui Caragiale :"Ce mai fac personajele tale? - Nu ştiu. Să văd." Am scris un expose să văd dacă se poate povesti şi mai pe larg scenariul. Deja eram în faza de lucru în care trebuia să am un punct culminant. Dacă el de fapt teatrează boala? Dar de ce? În fine. Mai aveam nevoie de motivaţii pentru fiecare chestie măruntă sau mare, la fiecare acţiune, replică şi aşa mai departe. Şi din motivaţii au început să răsară muguri de poveste, care au înflorit şi au dat naştere la alt scenariu. Treatmentul trebuia să fie de 40 de pagini. L-am făcut, după care am început să paginez în aşa fel încât să pară mai mare. Nu face toată lumea la fel?
După care mi-au mai venit idei şi am mai conturat până când personajele au început să fie credibile. Încununarea a fost când o colegă mi-a zis că ştie un caz care lalala. Deci povestea pare credibilă şi e posibil să se regăsească oamenii în ea. Treatmentul e gata, şi urmează să fac deplierea. Aici lucrurile sunt mai matematice. Împărţirea pe ritmeme (dacă citiţi ceva de Carabăţ o să vedeţi şi ce sunt ritmemele), plot pointurile...deja încep să dau o formă în funcţie de matematica scenariului, ceea ce nu e rău. Unele lucruri o să se piardă pe drum, pentru că încurcă, dar stau bine deocamdată. Feed-backul de la prof, mamă, colegi, prieteni e pozitiv.

DIN ÎNŢELEPCIUNILE SPECIALIŞTILOR ÎN SCENARISTICĂ

Lucrurile sunt mai simple decât par dacă ai o idee bună. De fapt, ca în orice domeniu nu pot decât să spun că ar fi bine să vă documentaţi solid cu teorie înainte de a scrie, apoi cu practică scriind până începe să nu vă mai placă scenaristica. O să dau câteva date în mare despre scenariu, dar chiar dacă le ştiţi sau le ştiaţi deja nu o să deveniţi scenarişti doar cu teoria din cele câteva rânduri de pe un blog.
+++ scenariul se scrie în curier new de 12, la un rând şi jumătate. E formula standard, aşa trebuie prezentat producătorului. Paginarea vă permite să vă evaluaţi şi cât durează filmul. O pagină de scenariu scrisă astfel înseamnă un minut de film. Citiţi scenarii (se găsesc pe www.script-o-rama.com destule) ca să vedeţi exact cum se paginează.
+++când scrii un scenariu gândeşte-te clar ce vrei să spui lumii prin el. Stabileşte-ţi o temă a scenariului.
+++urmează etapele scrierii. O să îţi fie mult mai simplu aşa. Tema scenariului, documentarea, sznopsisul (povestirea într-o singură pagină a scenariului, cu valoare de "strip-tease", nu îţi spune tot subiectul, doar îţi atrage atenţia), treatmentul (cea mai literară formă a scenariului, nuvelistică, aici intră tot ce vrei să spui, inclusiv fişele de personaj, detalii despre back-ground etc), apoi poţi lua liniştit o pauză în care să nu te mai gândeşti la scenariu, vreo lună îl laşi să se răcească, după care scrii deplierea (scaletă, step-outline - scrii fiecare secvenţă aşa cum apare în scenariu, într-o singură frază), iar apoi treci la scrierea secvenţelor detaliate. Dialogurile şi detaliile trebuiesc periate la final.
+++lucrează cu oamenii, învată să îi asculţi şi când povesteşti acelaşi lucru mai departe încearcă să îl înfloreşti, să îţi testezi minciunile.
+++urmăreşte ştirile şi decupează din ziare ce ţi se pare interesant. Fă-ţi un caiet cu dialoguri sau pur şi simplu expresii interesante pe care le-ai auzit într-o conversaţie.
+++ţine un jurnal personal, ar putea să te ajute la un moment dat.
+++niciodată să nu foloseşti alt timp în scenariu decât prezentul. Cinematografic, nu poţi să vezi că cineva A FOST la magazin. Pe ecran se vede că el merge la magazin. Tot din acelaşi registru, nu poţi spune că personajul SE GÂNDEŞTE sau VREA. Vizual nu poţi să rezolvi problema personajului care se gândeşte decât dacă îi legi o plăcuţă de gât pe care scrie că se gândeşte şi la ce. Orice ai scrie trebuie să te gândeşti că va avea o aplicare vizuală.
+++un scenariu bun poate fi povestit într-o singură frază.
+++un scenariu bun poate fi povestit o jumătate de oră fără să plictisească interlocutorul.
+++citeşte teoriile lui Syd Field despre structura scenariului (în mare este structura de basm, protagonist-antagonist, echilibrul iniţial care este stricat şi pe care Făt-Frumos vrea să îl repare, lupta, restabilirea echilibrului)
+++dacă nu ai inspiraţie sau ai un moment de blocaj, treci peste el scriind orice îţi trece prin minte. Oricum la un moment dat o să revii asupra ideii şi o să modifici majoritatea secvenţelor.
+++nu scrie replici mai lungi de 3-4 rânduri decât dacă trebuie neapărat. Nu e teatru şi monoloagele dau puţin cam prost. Lucrează mult la replici şi gândeşte-te că mesajul se poate face înţeles în mai puţin de jumătate din replică de cele mai multe ori.
+++fă-ţi o fişă a personajului foarte completă. Chiar dacă nu tot ce vei scrie îşi va avea locul în scenariu, sunt date pe care trebuie să le ştii pentru cazul în care personajul are de luat o decizie (să nu se contrazică).
+++nu există decât un singur protagonist, chiar dacă ţie ţi se pare că e un personaj colectiv sau ceva de genul. Protagonistul ia deciziile, acţionează, duce lupta cu antagonistul şi în cel mai bun caz are un side-kick, care nu este protagonistul.
+++stabileşte-ţi un plot principal. O singură linie de acţiune, o poveste simplă. Tot ce e pe lângă e plot secundar şi trebuie conturat în jurul plotului principal, dacă îi este util acestuia.
+++lucrează ordonat şi păstrează toate etapele muncii tale.
+++după ce ai terminat de scris un scenariu scrie în josul paginii data şi cuvântul Sfârşit. E mai mult ceva psihologic, te ajută să te desprinzi de idee, să treci la altceva.
+++dacă ai o idee proastă e foarte posibil să îţi rămână în minte şi să nu poţi trece la altceva. Pune-o pe hârtie altfel nu o să poţi să scapi de ea.
+++un scenariu se face ca un desen. Desenezi conturul din aproape în aproape.
+++nu scrie despre tine sau despre un subiect care e încă "cald". Aşteaptă să te detaşezi de evenimente.
+++atunci când scrii un SF gândeşte-te bine dacă povestea nu funcţionează la fel de bine şi în realism şi alege varianta mai bună. Nu te crampona de un gen anume.
+++există un număr limitat de poveşti (mai exact nouă - Romeo şi Julieta, Faust, Cocoşatul de la Notre Damme, povestea despre dezastrul natural, etc) şi e puţin probabil să vii cu una nouă. Nu te feri de clişee, cel puţin pentru început. Noutatea e felul în care tratezi povestea (Romeo şi Julieta un cuplu de homosexuali)
+++tensiunea se naşte din "bomba de sub masă". Billy Wilder spunea că dacă două personaje vorbesc despre ceva foarte banal, dar tu ca telespectator ştii că sub masa lor este o bombă, totul va deveni foarte interesant.
+++Chaplin avea multe gaguri foarte faine la care renunţa pentru că nu îşi aveau locul în film. Oricât de bun ar fi un moment, dacă nu te duce mai aproape de final sau nu spune ceva important în poveste nu are sens să îl foloseşti. Filmul Nu este o adunătură de momente faine.
+++nu îţi urâ personajele. înţelege de ce cineva face ceva rău. Chiar şi personajele negative au un motiv pentru care sunt negative, nu doar pentru că vrei tu.
+++dă un working title scenariului, oricât de prost ar fi.
+++verifică regulile învăţate şi identifică-le în cât mai multe filme.
+++citeşte dialogurile cu voce tare şi eventual roagă pe cineva să ţi le citească. Unele sună ridicol spuse, chiar dacă pe hârtie sunt ok.
+++nu folosi metafore ori expresii ambigue (s-ar putea să fii taxat chiar pentru o chestie banală gen "a arunca priviri". Şi chiar dacă nu eşti taxat pentru ele, ar trebui să îţi intre în reflex claritatea exprimării).
+++dacă ai un personaj care înjură, nu te feri să scrii cuvintele necenzurat (nu o să pui steluţe în loc de ce spune). Pe un profesionist nu îl va deranja.
Departe de mine gândul de a fi arogantă. If I just state the obvious, nu o fac decât pentru că sunt greşeli pe care le făceam la un moment dat. Este un ghid pentru începători şi un punct de pornire. Dacă vreţi să continuaţi o să vă dau o bibliografie. Pentru început ce îmi vine acum în minte:

Adventures In A Screenplay

What Lie Did I Tell?

My First Year In Television

Scriptwriting (Syd Field)

Blue print for scriptwriting

CDC-uri (caiete de documentare cinematografică)

orice alte carti despre experienta unor scenaristi, nu neaparat teorie scenaristica

DESPRE GRAFFITI SI ALTE PROBLEME ALE ROMANILOR

Desenele graffiti pot fi sau nu tangentiale cu arta. In vest sunt foarte populare pentru ca sa zicem ca impart cartierele intre artistii locali. Desenezi ceva foarte fain, te semnezi (tagezi) si peste cateva zile alta gasca vine si ori iti completeaza desenul, ori deseneaza peste el si se tageaza. Asa isi declara suprematia si eventual razboi.
Romania a fost mereu la marginea marilor imperii. Nici nu ne-au cucerit cat sa ne civilizeze, nici nu ne-au lasat sa ne vedem de treaba. Si asa ne-am ales cu o semi-culturalizare, ba de la romani, ba de la turci sau austro-ungari si lista a continuat. Azi, in virtutea inertiei, copiem ce e fain din strainatate, dar intr-un mod de intelegere autohton.
Cand vine vorba de graffiti, iata ce se intampla. Nu desenezi nimic, pentru ca cel mai probabil nu te pricepi. Asa ca te tagezi direct. Te semnezi pe un zid sau metrou fara sa fi contribuit cu nimic la nimic. Mai mult, unii se tageaza pe capacele de wc, pe scaunele din autobuz, sau pe alte obiecte care spun sau nu ceva despre personalitatea lor. Ce-i cu chestia asta?

INTELEPCIUNI DIN FILME

No matter where you go, there you are!
You're crazyer than bugs on a grill
Everybody's kid is special. You come to wonder where do all the ordinary people come from.
You better hurry up and get born kid
When it comes to livin', dying is the easy part.
Vulgarity is not a sin against God, but against polite society. Between you and me, I don't give a shit about polite society.
Did they look like psychos? Is that what they looked like? They were vampires. Psychos do not explode when sunlight hits them, I don't give a fuck how crazy they are!
You touch my brother with that stake, biker, and vampires won't have to suck your blood. They'll be able to lick it up off the floor.

But in the bible says..."go get your money, man". That's what it says in one of the scriptures

Love your enemy. This will drive him crazy

I don't hate the player and I enjoy the game

HIGH LA OLIMPIADELE COMUNICARII

Am invatat niste reguli teoretice, dar de multe ori Romania iti strica educatia. De exemplu, mi-am impus sa respect orice om isi face bine treaba. Un zidar bun este respectabil, comparativ cu un regizor prost.
Anul intai de facultate este anul entuziasmului. Deja in anul doi tot ce nu este artistic este demn de ignorat, iar publicitatea devine sora mai mica si care a ales calea prostitutiei a scenaristicii. Ceea ce cam contrazice ideea de respect pentru oamenii care isi fac bine treaba.
Anul asta am intrat in echipa de organizare a olimpiadelor comunicarii. Bine, in primele 2 ore nu mi-am infranat o unda de aroganta artistica, a scenaristului supracalificat pentru orice. Dar a trebuit imediat sa recunosc meritele oamenilor care au fost acolo si mi-a facut placere sa ma imprietenesc cu ei.
Cand ascult o melodie care imi place foarte tare si care e bine facuta, incep sa fantazez cum voi invata sa cant la vioara, pian, tambal, sau orice alt instrument care suna bine in piesa respectiva, chiar daca pana atunci nici nu mi-a trecut prin cap lucrul asta. Ei, cam asta era senzatia de la olimpiade. Vroiam sa organizez evenimente ca Marius Balaci, sa fac campanii ca Adriana Saftoiu sau Alin Zainescu, sau sa lucrez la 12 ani la Mc Cann (asta e varsta celui mai tanar angajat de la Mc Cann). Am fantazat cam toata perioada olimpiadelor, am stat cu echipele participante care mi-au placut (Star Team, Panda, Zoom Reload-d, Pitchers si Step Up rulz) si cred ca eram ca un tatic in fata maternitatii cand intrau la preselectii. De altfel, esteta fiind, m-am simtit bine intre oameni tare frumosi si vorbareti, care apreciau la maxim cele mai mici gesturi la cat de emotionati erau, si a caror energie pozitiva simteam ca se indreapta spre mine, organizatorul care spera sa ii incurajeze.
In final o sa indrept si ceva energii negative spre echipa Patent care n-a participat de frica. Eram o echipa de oameni frumosi si isteti, si chiar ne-am fi integrat in decor. Collins, fa-ti curaj ca nu te-ai fi facut de ras pe-acolo. In rest, toate bune, abia astept sa vad rezultatele de la prezentarile finale, pentru ca deja am facut topuri si pariuri, si astept sa vad daca port noroc celor care merita sa castige.

INCA O ARTA?!

Sunt in total 7 arte si, mai in gluma, mai in serios, mai in figuri de stil, o multime de aspirante la titlul artistic (arta culinara, arta conversatiei, arta de a fi om...)
Tehnologia ajuta si ea cat poate de mult la dezvoltarea artistica. Mai un aparat foto, o proiectie, o melodie din bipurile de la telefon, lucruri mici si importante, care tehnologizeaza ideile si le fac mai usor de pus in practica.
Mai nou i-a crescut o ramurica artei cinematografice. O crenguta cu muguri care abia asteapta sa fie recunoscuta. Daca ii spunem film interactiv suna mai artistic si mai credibil. Daca vorbim de jocuri pe calculator ne indepartam putin de subiect, dar trandafirul oricum i-ai spune tot aceeasi mireasma o imprastie.
Nu stiu cat va jucati pe calculator si nici daca ati ramas la stadiul de pacman si snake pe mobil, in statie, cat asteptati metroul, dar unele jocuri isi fac bine treaba. Angajeaza scenaristi si regizori, isi iau ca baza romane filozofice (bioshock), invadeaza mitologia si istoria si mai nou scriu mitologie urbana. Mai mult, au aparut premiile BAFTA pentru jocuri. Asta inseamna ca nu mai este obligatoriu sa faci jocuri comerciale. Poti sa alegi varianta mai anevoioasa a jocurilor care isi impun o forma artistica, special pentru a impresiona juriile unor concursuri si a ochii un premiu + reclama.
Pana la urma nimeni nu s-a scandalizat in momentul in care a inceput sa apara tehnologia 3d in filme. Cum ar fi sa preia controlul de tot? Adica, daca stai sa te gandesti, singura care ii sta in cale artei filmelor interactive este istoria sa, nu prea onorabila.
Ei, oricum nici cinematograful nu are un pedigree foarte posh, ca doar a pornit ca distractie de balci.

HITLER - VICTIMA EXPLOATARILOR, OFERIT PE PLATOU

Scenaristii de film sunt speculanti prin natura meseriei. Se joaca putin cu sentimentele si cu sentimentalismul publicului, le vaneaza. Bine, nu voi fi aroganta si voi spune ca este o adevarata munca de echipa in a specula lucrurile astea, cu un platou intreg de secretare, regizori si operatori.
Ideea este ca trebuie sa trezesti publicului niste stari, si cele mai exploatate sunt frica (intr-o extrema - groaza) si mila (dusa la extrem - Titanic). Iar daca le-ai folosit pe amandoua in acelasi timp - Jackpot.
Cel mai ofertant subiect din punctul asta de vedere este razboiul. Si cel mai exploatat este al doilea razboi mondial. In primul rand pentru ca ai doua tabere. Una care iti inspira mila, si cealalta care iti inspira groaza. Si fiecare tabara te trimite cu gandul la cealalta. Ii vezi pe evreii chinuiti si iti este cu atat mai mila de ei cu cat stii ca sunt lucruri care chiar s-au intamplat, si te duci cu gandul la Hitler, criminalul prin genocid, si te apuca groaza, ti se face pielea gainii.
Sunt curioasa totusi de ce sunt de 4 ori mai multe filme despre al doilea razboi mondial decat despre primul. Cineva mi-a dat o explicatie deloc satisfacatoare: evreii. Ei conduc Hollywood-ul si vor sa se victimizeze. In fine. Astept una mai buna.
Un merit excelent al subiectului este ca poate fi si foarte dur si violent. Bine, meritul este mai mare al scenaristului si/sau al regizorului, daca nu exploateaza violenta la un subiect previzibil violent. Ma gandeam la La vita e bella. Mi se pare cel mai bun film despre razboi de pana acum, tocmai pentru ca nu face eterna ecuatie sange = dur, si intotdeauna am apreciat variantele alternative. Acea a doua sau a treia varianta care iti vine in minte, si nu balacirea in prima idee. Da, lagarele au fost dure. Si pentru un personaj fara profunzime drama poate fi ca il doare soldul sau ca si-a pierdut un picior. Dar pentru pianistul Spielmann (Pianistul - Roman Polanski), o drama imensa este ca nu poate canta la pian. Sau pentru Guido din La vita e bella, problema cea mai mare nu este caratul nicovalelor, este ca el vrea sa castige un tanc pentru fiul lui la concursul din tabara. Si il si castiga. Da. Problema personajelor nu trebuie sa fie nici Hitler, nici osul rupt, si totusi sa starneasca mila (mai elegant).

RECVIEM PENTRU UN VIS SI RECLAMELE LA DETERGENTI

Sigur stiti reclamele la detergenti. Alea demonstrative, cu rufa murdara inainte de spalarea cu detergentul minune si dupa, cand e curata.
Cand am vazut "Recviem pentru un vis" fix la reclamele la detergenti m-am gandit. Ce poate fi mai demonstrativ decat atat? Oamenii all serenity, inainte de decadere (apropos - capitolul Fall) si dupa decadere. Detergentul in cazul asta sunt drogurile (in diverse forme - pastile de slabit, droguri injectabile, fumabile, prizabile, etc). Iata cum se transforma subiectii nostri, de-a lungul filmului, din acei draguti si echilibrati, cu povestile lor romantate si romantioase (atat cat sa te atasezi de ei si eventual sa faci diabet), in niste neajutorate victime, doar pentru ca au cazut prada viciilor. Morala - nu luati droguri pentru ca veti sfarsi, dupa caz, intr-un spital, puscarie sau bordel.
Admirabila initiativa lui Aronofsky de a educa tineretul, dar nu putea sa faca lucrul asta mai subtil?
Pana la urma nici Train Spoting nu idealizeaza drogurile, dar e mai realist in a ii prezenta pe fidelii consumatori, si de a-i arata in diversele lor ipostaze, fara sa fuga repede-repede la final si sa-i pedepseasca.
De fapt asta a fost cea mai mare problema a "Requiem pentru un vis"-ului. A pornit de la capul locului ca o cursa de 100 de metri viteza spre sfarsitul grossier de dramatic. Tuse groase, nici un pic de rafinament.
Si totusi este usor de inteles de ce a prins. Pentru ca mizeaza pe inducerea milei si compasiunii pentru personaje, care iti mai anesteziaza partea de ratiune. Cine ar mai sta sa ii mai si judece pe bietii tineri care si asa au problemele lor!
Este si asta o varianta.

TIP TOP

cele mai ... intr-un fel filme. nu conteaza cum, important e sa se identifice prin ceva. ca la 14 ani. este un top personal. daca nu va convine faceti-va topul vostru personal.

cel mai bun trav - Elephant (Gus Van Sant)
cel mai tacut film sonor - Cache (Michael Hanneke)
filmul cu cea mai multa vorbarie in plus- Occident
filmul cu cea mai multa vorbarie care nu e in plus - Reservoir Dogs (Tarantino)
cel mai "advertised" produs in filme - Marlboro rosu si Coca Cola
cel mai Dogma film - Brown Bunny (Vincent Gallo)
cel mai moralizator film - Requiem for a dream (Aronofsky)
cel mai pervers film - Caligula
cel mai dur film despre razboi - Idi y smotri
regizorul care apare cel mai mult pe genericele lui - :))
cel mai parodiat film - Scream
cea mai clasica replica - Zed's dead (Tarantino - Pulp Fiction)
cel mai plictisitor prim plan - 4,3,2 (blonda)
cel mai siropos film - Titanic
cel mai zen film - Fountain (Darren Aronofsky)
cel mai schizofrenic film - From Dusk Till Dawn (Tarantino)
cel mai misogin film - Some like it hot (Billy Wilder)
cel mai fain film al lui Fellini - Il Casanova
cel mai plicticos film - Roma (Fellini)
cel mai incriptat film - Calauza (Tarkovski)
cel mai lung film (plicticos) - Cenusa (Andrej Vajda)
cel mai fain travestit - Dustin Hoffman (Tootsie), Jack Lemmon (some like it hot)
cel mai rabdator personaj - Grace (Dogville)
cel mai filozof regizor de comedii - Woody Allen
cel mai urat nas din cinematografie - Woody Allen
cel mai fain criminal in serie - criminalul din Seven si Hannibal Lector
cel mai trist personaj - Don Johnson (Broken Flowers)
cei mai revoltati marinari - cei din Crucisatorul Potemkin
cel mai narcisist actor - Tom Cruise
cel mai fraier personaj - Bess (Breaking the waves)
cel mai ghinionist personaj principal (in fine, discutabil daca e principal)- Llewelin (no country for old men)
cea mai tare lupta - Mad Max 3 (Beyond Thunder Dom) - la inceput, lupta din custi. Classic

CRIME SI CUVINTE DE LEGATURA

Aseara m-am uitat la Saw 3 si 4. Si mi-a venit in minte un singur lucru, care nu s-a dezmintit pe tot parcursul filmelor. Un fel de slang autohton pe care l-am auzit in tren, personal Bucuresti Brasov: "Beeeei! tu vorbesti numa' in injuraturi si cuvinte de legatura." Cam asa sunt astea doua filme. Crime pe care si numai daca le inventezi si inseamna ca esti usor dezechilibrat si cuvinte de legatura de care parca nici nu ar mai fi fost nevoie. Putea dragul de Darren sa nici nu mai faca o poveste, ca oricum era cam seaca (asta comparativ cu 1 si 2, care m-au mai pus putin pe ganduri). As fi sugerat sa monteze doar crimele alea una dupa alta si ar fi economisit din bani si din timpul spectatorului, care oricum daca e fan al genului nu sta sa digere o poveste pseudo-filozofica.
pana la urma nici ca film horror nu e pe gustul meu (si eu gust filmele horror). daca e sa le clasificam in filme cu bau si filme cu bu-hu-hu (alea cu bau te sperie si iti trece. alea cu bu-hu-hu te fac sa-ti fie cam frica sa aprinzi lumina dupa ce s-au terminat), atunci asta e un film bau din 5 in 5 minute, pana devii imun.
In saw 3 mi-a placut totusi o faza. Amanda o ajuta pe doctorita sa il opereze pe Jig-saw killer. si i se face rau si pielea gainii cand vede sange. Cam aruncata in ochi faza si redundanta (ca sa intre bine in cap spectatorului), dar oricum, o faza. Si finalul de la 3 a vrut sa fie un grand finale, ca sa nu pleci chiar dezamagit din sala. niste slow-motion-uri si un carnagiu shakespear-ian, numai asa, ca sa il pedepseasca pe tipul ala pentru ca este razbunator. Si pe noi ca nu ne-am dus la alt film.
scuzele mele domnului regizor, care a pierdut vremea 33 de zile la filmari si poate s-a chinuit sa il faca, dar mie nu mi-a placut. apreciez totusi gestul.

DOGMA 95

In 1995 Lars Von Trier a redactat manifestul Dogma 95 – reguli scrise in tonalitatea gravă a celor 10 porunci, făcute pentru cine vrea să le respecte. Normele nu au fost respectate de nimeni până la capăt, şi nu a fost o surpriză faptul că nici macar Lars Von Trier nu s-a supus niciodată în totalitate acestora. De altfel el le-a încălcat încă înainte de a le redacta, pentru că la momentul la care le-a scris era deja absolvent al Facultatii Daneze de Film (ultima regulă presupunea ca regizorul să nu fie acreditat).

In definitiv aceste reguli sunt mai degrabă o formă de expresie a dispreţului faţă de filmul comercial al vremii, şi trebuiesc luate ca atare. Într-o perioadă în care piaţa era suprasaturată de efecte speciale menite sa “fure ochii”, şi de poveşti fără un substrat real, erau binevenite. Astfel, în reguli se simte amprenta unui Lars Von Trier frustrat, care vrea sa impună cinematograful pur în opoziţie cu filmele bazate pe tehnică în detrimentul formelor artistice.

Evident, normele au fost contestate de majoritatea filmologilor, care au considerat că sunt momeala din capcana amatorismului. Până la un punct, este greu să contrazici acest lucru. Metodele de filmare sunt la îndemâna oricui şi se notează că regizorul nu trebuie sa fie acreditat. Dar dacă amatorismul presupune pelicula de 35 mm atunci cu siguranţă începe să îşi depăşească limitele.

Cel mai interesant lucru este că Lars Von Trier a plecat pe un drum pe care se simtea intenţia de a respecta aceste norme. Dar miza regizorului nu a rămas la a face un film care să respecte nişte reguli rigide, ci la a face un film bun. Iar problema amatorismului cu siguranta nu se pune la el, si asta nu doar pentru că este acreditat, dar mai ales pentru că este un profesionist şi un perfecţionist până la ultimul detaliu, de la modul de filmare aparent simplu dar cu multe subtilităţi ale mişcării si până la lucrul cu actorii.

Riscurile unui astfel de set de reguli nu este deloc neglijabil. Ca orice set de reguli, poate să ducă la manierism. Lars Von Trier nu a căzut in capcana aceasta. Ba mai mult, a jonglat cu valenţele stilului, astfel încât nici unul din filmele sale să nu semene cu altul. A trecut prin atâtea stiluri câte filme a realizat: music-hall, poveste cu implicatii politice sau teatru filmat.

Regula de la care nu a facut niciodată rabat rămâne însă calitatea poveştii şi substratul său psihologic. Cu riscul de a tergiversa foarte mult acţiunea, Lars îşi descrie amănunţit personajele, şi până la întorsăturile de situaţie crează contexte de împrejurări în aşa fel încât orice schimbare de caracter sa devină verosimilă şi foarte bine argumentată. Dogville, momentul în care “dogville bares its teeth”, Dancer in the Dark – Selma îşi adună toată forţa pentru a săvârşi o crimă, Breaking the Waves – Bess ajunge să se prostitueze – toate acestea sunt reacţii surprinzătoare din partea personajelor, a căror fire este până la urmă opusă acţiunilor pe care ajung să le facă, dar în contextul creat de regizorul-scenarist, este foarte uşor să le crezi şi să simpatizezi cu ele. Preţul rămâne, după cum spuneam, un ritm care nu captează pe toată lumea, şi doar cei care au rabdare vor avea satisfacţia unui final bine construit, care nu lasă goluri în poveste şi în psihologia personajelor.

MANIFESTUL DOGMA

1. filmarea se face la locaţie. nu se aduc alte elemente în cadru care nu se află în locaţia aleasă. dacă povestea cere elemente de decor în plus, atunci se va alege altă locaţie
2. sunetul se ia doar la cadru (asta exclude orice fel de coloană sonoră)
3. se filmează doar cu camera din mână şi orice tremur al mâinii este permis. nu se pune camera pe trepied sau pe şinele de filmare. filmul nu trebuie să aibă loc acolo unde se află camera de filmat. filmarea trebuie să fie acolo unde se petrece acţiunea
4. filmul trebuie să fie color şi pe peliculă de 35 mm. nu sunt acceptate lumini suplimentare sau reflectoare. singura concesie este o singură lampă ataşată camerei.
5. nu se acceptă filtre pentru cameră sau prelucrarea în orice fel a acţiunii
6. subiectul nu trebuie să fie superficial
7. filmul are loc aici şi acum. fără artificii temporale sau spaţiale (flash-back, montare în paralel)
8. nu sunt acceptate filmele de gen
9. regizorul nu trebuie să fie acreditat
10. mişcările de aparat sunt strict optice