Discutam cu Popică anul trecut şi spunea: păi te gândeşti bine la ce vrei tu să spui oamenilor. Când intri la facultatea de film cu siguranţă că ai o poveste în minte, te preocupă ceva, ai un motto al tău care crezi că trebuie să se facă auzit. Oamenii îşi merită soarta. Conştienţa vine întotdeauna prea târziu, şi mai bine atunci nu ar mai veni deloc. Prostia merită pedepsită. Orice altceva te preocupă.
Şi avea dreptate. Uitându-mă la cei 10 colegi ai mei de grupă mi-am dat seama că fiecare dintre noi are o temă personală, o obsesie pentru ceva. Lucian Georgescu spunea că supratema generaţiei noastre este alienarea. Dar sunt fix 11 feluri foarte ok de a spune nişte lucruri. Şi asta se bazează pe back-ground-ul fiecăruia (educaţie, sensibilitate, înclinaţii, pasiuni). E bine să scrii despre ce te pasionează pentru că nu e atât de mare riscul diletantismului. Aşa că îţi pui problema mediului cu care ai luat contact. Dacă nu ai stat suficient printre ţigani, atunci bine ar fi să stai cu ei măcar o perioadă înainte să scrii un film de două ore despre ei. Dacă nu ai 3 întâmplări în minte pe care le vezi bine, cu detalii, cu expresii şi cu felul de a se mişca al persoanelor despre care vrei să scrii, dacă nu le poţi asocia cu ceva ce ţi s-a întâmplat, e foarte posibil să îţi iasă mai greu scenariul.
De la secretariatul facultăţii noastre, ne mai facem rost din când în când de trimiteri prin locuri de documentare. În spitale, puşcării, tribunale, secţii de poliţie, locuri unde se întâmplă câte ceva. Dar dacă te gândeşti bine nu ai neapărat nevoie de o acreditare să stai într-o secţie urgenţe de la spital şi să vorbeşti cu oamenii. Iar cele mai faine experienţe sunt oricum spontane, te prind aşa, fără carneţel şi reportofon în mână.
Şi avea dreptate. Uitându-mă la cei 10 colegi ai mei de grupă mi-am dat seama că fiecare dintre noi are o temă personală, o obsesie pentru ceva. Lucian Georgescu spunea că supratema generaţiei noastre este alienarea. Dar sunt fix 11 feluri foarte ok de a spune nişte lucruri. Şi asta se bazează pe back-ground-ul fiecăruia (educaţie, sensibilitate, înclinaţii, pasiuni). E bine să scrii despre ce te pasionează pentru că nu e atât de mare riscul diletantismului. Aşa că îţi pui problema mediului cu care ai luat contact. Dacă nu ai stat suficient printre ţigani, atunci bine ar fi să stai cu ei măcar o perioadă înainte să scrii un film de două ore despre ei. Dacă nu ai 3 întâmplări în minte pe care le vezi bine, cu detalii, cu expresii şi cu felul de a se mişca al persoanelor despre care vrei să scrii, dacă nu le poţi asocia cu ceva ce ţi s-a întâmplat, e foarte posibil să îţi iasă mai greu scenariul.
De la secretariatul facultăţii noastre, ne mai facem rost din când în când de trimiteri prin locuri de documentare. În spitale, puşcării, tribunale, secţii de poliţie, locuri unde se întâmplă câte ceva. Dar dacă te gândeşti bine nu ai neapărat nevoie de o acreditare să stai într-o secţie urgenţe de la spital şi să vorbeşti cu oamenii. Iar cele mai faine experienţe sunt oricum spontane, te prind aşa, fără carneţel şi reportofon în mână.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu