luni, 22 februarie 2010

TO BE OR NOT TO BE

"you should not ask what America can do for you, but what you can do for America"

Asta înseamnă, în mare parte scrisul. Bun, că face ceva pentru tine, că te vindecă de nişte probleme, că îţi dă ocazia să îţi faci o lume a fanteziei, astea sunt toate nişte clişee pe care le dau idealiştii. Sunt frumoase, şi tot ce pot să spun despre teoria asta acum este că, dacă vrei să te vindeci prin scris, e minunat. Înseamnă că scrii cu drag, că îţi cauţi colţul tău pentru scris când lucrurile nu merg bine (şi doar am învăţat de la madame Bovary că lucrurile nu merg niciodată bine), că ai făcut o pasiune pentru scris care nu poate decât să te ajute mai departe.
Dar scriitura e egoistă. Îţi cere mare disponibilitate sufletească, mult timp şi multă implicare. E un antidepresiv care la un moment dat te poate zăpăci.Şi dacă vrei să iei chestia asta în serios, trebuie să te gândeşti că scriitorii profesionişti...au o profesie. Scrisul. Pentru care sunt plătiţi. Nu o să încerc nici să reduc totul la capitalism. Dar trebuie să fii foarte conştient că un scriitor nu are timp de prea multe lucruri. Că scrisul nu este un part-time job. Că la un moment dat o să faci bani din treaba asta, dacă vrei să o ridici la rangul de profesie.
Să fii scriitor înseamnă să îţi asumi o fişă a postului pe care eu încă nici nu am citit-o până la capăt.
Este o plăcere să scrii. Dar atunci când apar dead-line-uri, când devine un job, responsabilitatea creşte. E exact diferenţa dintre a croşeta o eşarfă pentru bunicul tău sau a face un design pentru o prezentare. Şi, să fim serioşi, bunicul e în stare să poarte eşarfa ta de lână şi vara, aşa, casual, ca să poată aduce vorba despre cât de mult îl iubesc nepoţii.
Ca să nu mă învârt în jurul unei idei, o să spun că scenaristica e un alt fel de job, dar rămâne un job. Poţi să îl faci cu plăcere, poţi să te deprimi scriind, poţi să te vindeci scriind, important e să îţi iasă bine, pentru că dacă nu, scrisul e egoist şi se răzbună. Te face să te simţi incapabil, mai mult decât orice alt job prost făcut. Pentru că cei care scriu o fac pasionat. Şi dacă intri în blocaj e ca şi când ai afla că iubirea vieţii tale cu care ai petrecut 20 de ani din viaţă te-a înşelat cu prietena cea mai bună în tot timpul ăsta. Rişti să îi împuşti pe amândoi şi să te arunci în Sena (în cel mai rău caz şi dacă ai predispoziţie spre decizii de genul ăsta).
Pe de altă parte, e o meserie simplă dacă ştii să o faci şi dacă eşti conştient a câta parte trebuie să îi dedici. Dacă nu laşi lucrurile să se piardă, dacă eşti în continuă mişcare şi mereu informat, poţi să scrii şi să dictezi în acelaşi timp. Poţi să îţi asumi nişte structuri şi să te laşi dus de val şi uau! Nu cred că se compară nimic cu terminarea unei probleme scenaristice. E oarecum senzaţia pe care o aveam când primeam problemele alea grele la mate (de la dl Mare, Gods rest his soul) pe care le rezolvam după două zile şi vedeam că rezultatul e acelaşi ca la sfârşitul cărţii. Dar pe lângă satisfacţia că ai terminat problema, mai e şi satisfacţia că toate deciziile pe care le-ai luat în ultimii ani au fost bune. Că nu ţi-ai ratat cariera (teamă care îi bântuie pe toţi până la premiere, sau măcar până la premieră), că...da, e bine. Alt avantaj nu găsesc acum. Decât acela că poate fi simplu, că poate fi frumos, că îţi poate da satisfacţii (să nu fim ipocriţi, inclusiv satisfacţii materiale).
Dar până la satisfacţiile astea, trebuie să ştii dacă vrei sau nu să faci asta. Dacă vrei sau nu să investeşti până la 30 de ani, timp, bani, nervi, şi pe oamenii din jurul tău. La naiba, cum o să reacţioneze soţul când o să-şi dea seama că cel mai mare rateu al lui ţie ţi-a dat o idee foarte faină, sau că ai descris şapca urâtă a tatălui tău ca pe o piesă care îl defineşte pe erou (poate zgârcit, poate dezordonat, poate doar un ţăran modest fără gusturi). Cei din public nu o să ştie. Dar oamenii din jurul tău vor ştii. Aşa că, mai bine eşti sincer cu ei de la început şi le spui că şapca ţi se pare de prost gust. In advance. Şi pregăteşte-te pentru un bilet doar dus într-o vacanţă care ar putea fi în Alaska sau în Hawaii.
Succes

Asasuntazi I AM TOO A SPIRIT AND A WONDERER

sâmbătă, 20 februarie 2010

RECOMANDARI REGIZORI

Facand ordine printre hartii, am gasit ieri o lista repezita de-ale mele dintr-un an (probabil 2 sau 3) cu regizori, pentru cazul in care nu mai stiu la ce filme sa ma uit. N-am pus-o in vreo ordine anume (cred ca vag alfabetica, dar nu bag mana-n foc), pentru ca sunt intre doua teme, o carte (app, Misterul regelui) si un mers in Carrefour dupa ciocolata pe saptamana asta. Dar e garantat ca daca va tineti de lista sunt sanse mici sa vedeti un film prost facut.

Woody Allen
Almodovar
Amenabar
Wes Anderson
Ang Lee
Darren Aronofsky
Benigni
Bertolucci
Luc Besson
Tim Burton
Chaplin
Clint Eastwood
Francisc Ford Copolla
Sophia Copolla
David Fincher
Milos Forman
DW Griffith
Hitchcock
John Huston
Jarmusch
Jeunesse|
Kieslowski
Kubrik
Kurosawa
Fritz Lang
Sergio Leone
David Lynch
Sidney Lumet
Sam Mendes
Roman Polanski
Rosselini
Scorsese
Spielberg
Tarantino
Giuseppe Tornatore
Gus Van Sant
Lars Von Trier
Orson Wells
Billy Wilder

Suport completari

RECOMANDARI FILME 2

For junkies

Kafka
Mirror Mask
Schizopolis
Waking life
Rumba
Elephant's dream
Synecdoche, New York
Moloch
The Darjeling Limited
An American Astronaut
Assasination of a High School President
Satyrikon
Snatch

Pentru cupluri

The curious case of benjamin button
the wrestler
Broken Embraces
Leaving Las Vegas
Goya's Ghost
Boys Don't Cry
Breaking the Waves
Dreamers
Frieda
Le Fabuleux Destin D'Amelie Poulin
The Visitor
Broadway Danny Rose
Balanta

Tobecontinued




sâmbătă, 13 februarie 2010

MISTERUL REGELUI

steven king
Company Logo Design
at logomyway
"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.
Steve"
(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.
Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.
Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.
Succes.

vineri, 5 februarie 2010

LUCIAN GEORGESCU vs TOT CE NU MERGE ÎN ROMÂNIA SCENARISTICĂ


Ieri am avut cele mai mari emoţii din toţi anii de şcoala. Am simţit, şi dacă pare că exagerez, atunci nu vă închipuiţi în ce fel poate să vibreze o sală de curs (de invidie, nervi, entuziasm, încurajări), că se scrie istorie. M-am simţit copleşită şi foarte mică, şi pentru prima oară cineva ne-a luat şi nouă apărarea, dar în cel mai organizat mod posibil.
Ştiam că examenul scenariştilor de anul I o să fie interesant, dar a trecut cu mult de asta. Au fost prezenţi toţi decanii şi mare parte dintre profesori, inclusiv Cristina Nichituş (condamnată de mulţi dintre studenţi la eternal damnation), Cristian Tudor Popescu, Valeriu Draguşanu, oricum, toată lumea bună sau mai puţin bună din UNATC (şi asta fără să vreau să bârfesc, dar fără să îmi pot masca nişte frustrări). Clasa lui Lucian Georgescu de anul I a fost aparent vedetă, dar dacă vreţi să ştiţi scenaristica în general şi-a câştigat locul de secţie a UNATC, ca să anuleze titlu de recycle bin pe care îl avea până acum. În cel mai oficial şi elegant cadru posibil, au aflat cu toţii, inclusiv decanii, că secţia există, că merită băgată în seamă şi că povestea are un rol egal cu imaginea, regia, montajul sau actoria într-un film (da, sunt unii care nu ştiau că filmele au poveste). Îmi este teamă să continui, pentru că rufele se spală în familie şi pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu genul care face politică. O să spun doar că Lucian Georgescu a spălat rufele scenaristicii cum nu se putea mai bine, cu mari eforturi, cheltuind multă energie, şi că efectiv se consuma vorbind.
Şi cu asta o să trec la ce am învăţat noi, pentru că ceea ce au învăţat ceilalţi profesori e deja inside joke. Am învăţat că filmul este o artă socială, că echipa contează, că arta se naşte din colaborări, oricât de individualist ai fi. Că biografia fiecăruia contează în ceea ce înseamnă scenariu, că sinceritatea contează, că imaginaţia trebuie lucrată.
Şi acum voi face apel la comentarii. Dacă aţi avea bani suficienţi cât să faceţi o sală de curs elegantă, confortabilă şi bine dotată pentru grupa de scenaristică, unde aţi merge în vacanţă? Eu în Olanda. Lucian Georgescu, director al firmei de publicitate GAV Scholz and Friends şi profesor universitar la UNATC va renova şi dota o sală în care noi, studenţii de la scenaristică, să ne simţim bine, inspiraţi şi îngrijiţi. Iar responsabilitatea noastră este acum să alegem layout-urile pentru asta. Motivul pentru care vrea să ne facă o sală faină este pentru că ultima sală pe care a pus-o la punct din proprie iniţiativă şi cu propriile resurse nu îi mai place, i se pare demodată. Cer, pentru prima oară, comentarii pentru că e singurul lucru pe care îl pot acum face, pentru că mă simt foarte mică şi pentru că este prima oară când sunt martoră la o astfel de investiţie, de energie şi evident nu numai (nu vorbesc de bani, pentru că gestul înseamnă mult mai mult) şi pentru că simt că artiştii şi pasionaţii de film îi datorează mulţumiri. Spun despre sală deşi este doar una dintre realizările lui. Dar este unul din multele lucruri pe care eu, tu, alţi profesori, nu le-ar face şi nu le-au făcut până acum.
Oricum, esenţialul este că un singur om poate schimba o generaţie, viziunea şi faţa artistică a unei ţări. E un singur om, asta spunea, dar eu cred că este suficient. Doar că eforturile ar fi mult mai mici daca ar fi doi oameni, si mai mici daca ar fi 10 oameni şi impactul ar fi imens daca ar fi o generaţie întreagă care să impună schimbarea. M-aş bucura să fie sprijinit, pentru că nu îmi doresc ca jumătate din consum să fie în lupta cu oamenii.
Nu folosesc cuvinte mari dacă spun că toţi studenţii lui vor ieşi scenarişti buni, pentru că şi-a luat atât de multă responsabilitate încât nu are cum să fie altfel. Şi dacă stai să te gândeşti că ar putea apărea 30 de scenarişti buni, atunci ai dimensiunea unui curent.

luni, 1 februarie 2010

CUM INCEPI CAND ITI DAI SEAMA CA ESTI SCENARIST partea 1


Inainte sa fii scenarist trebuie sa stii sa scrii. Sa scrii orice, adica. Orice iti place, proza, poezie, jurnal de bord, chitante, whatever you like. Scolareste luand-o, scenaristul este un scriitor pentru filme, asa ca nu are sens sa incepi sa scrii direct scenarii, pentru ca asta e un gen particular, iar inainte de a invata sa faci etichete pentru apa minerala trebuie sa stii sa faci etichete pentru orice. Motiv pentru care unii profesori nici nu recomanda carti de scenaristica in anul I. Noi am avut atat de multi profesori si atat de multe abordari, incat pentru unele cursuri trebuia sa stim teoria, pentru altele trebuia sa nu stim teoria.
Esentialul este ca pana la urma intai trebuie sa fii creativ. Sa scrii ce te preocupa, nu sa preiei subiecte cunoscute, clisee sau sabloane de vreun fel. De obicei inceputul este cel mai energic, cel mai entuziast, asa ca e bine sa pui pe foaie tot ce te framanta pentru ca mai tarziu o sa te intorci la ce ai scris cand aveai energie. Eu nu m-as complica pentru inceput cu teoria (pe cuvant daca mai stiu cum era in anul I, daca citisem sau nu Carabat si Syd Field), pentru ca risti un blocaj prematur. De asemeni, s-ar spune ca risti sa te crezi scenarist pentru ca stii teorie si de fapt sa nu iti dai seama ca nu esti si creativ. Povestile de filme sunt de obicei spectaculoase. Dar daca le intorci mai bine pe toate partile, ce au bun povestile bune e ca pornesc de la niste sentimente, trairi intense, pe care oamenii le au in comun, de la un principiu de viata, de la o idee calauzitoare. De-aia e bine sa iti faci o introspectie foarte sincera inainte de a te apuca de scris. Sa iti cunosti stilul, sa iti analizezi mai degraba viata ta decat pe a altora, sau daca nu ce te intereseaza sicer...energic...uh...pasionat in viata altora. Nu te crampona neaparat de poveste, ci de ce vrei sa spui prin poveste, iar povestea se va tese oarecum de la sine (nu vreau sa spun ca nu va trebui sa muncesti pe rupte, cu cola, cafea si nervi pentru ea). Asta e probabil etapa pasionata, intuitiva, la care o sa te intorci cu greu dupa mai multa vreme, asa ca bucura-te de ea. Nu e etapa in care te poti da mare ca esti scenarist, sau in care discuti snob despre operele tale, intrebi despre producatori etc.
Radu Nicoara propunea, ca exercitiu de scris, sa scrii in parc, in bar, in gara, in sectia de politie, la tribunal, sau oriunde altundeva crezi ca poti sa vezi oameni care sa te faca sa iti descoperi pasiunea. Fii atent la ce iti place si la ce observi prima data la un om, ce amintiri iti evoca. E putin probabil sa iti dai seama dupa cum vorbeste un avocat la tribunal ce viata a avut el in facultate, sa ii faci biografia corecta. Dar atribuindu-i niste povesti, de fapt te descoperi tot pe tine. Cel mai probabil nu vei scrie despre el ceva ce ai mai vazut intr-un film, ai mai citit intr-o carte sau ai mai auzit de la altcineva, ci ceva ce ai simtit tu, un punct al tau de vedere, personal, asupra vietii de facultate de la Drept.
Apropos de exercitiul asta, mie mi s-a parut interesant un exercitiu pe care il faceam la cursul de regie. Mergeam in diverse locuri stabilite de dinainte. Cand iti stabilesti o locatie, ai timp sa iti faci niste asteptari, sa te gandesti la ce s-ar putea intampla, sa iti setezi constient sau nu niste puncte de interes. "Merg in fata aeroportului. O sa vad oameni care vin de la munca din Spania, gagici misto cu vacante platite in insule, etc.". Asa ca o sa iti canalizezi intr-un fel atentia spre niste chestii care te intereseaza, spre niste subiecte. Apoi faci poze. Nu trebuie sa fie niste poze foarte pretentioase, dar sa fie bune, sa surprinda ceva (ceva-ul asta e problema sceanristicii, si pe asta il descopera fiecare pentru el). Cand faci pozele, mai cobori putin si cu picioarele pe pamant. Pentru ca o mare problema cand scrii e ca decolezi rau, stai pe scaunul magic in care orice este posibil. Daca faci o poza ai putea mai tarziu sa descoperi chestii pe care nu le-ai vazut din prima, sa vezi poza respectiva peste o luna si sa iti spuna cu totul altceva (ceea ce se intampla tot la fel de intens si cand scrii ceva, dar mai bine sa iti diversifici campul de lupta), sau pur si simplu sa iti dai seama ca unele lucruri sunt posibile doar in scaunul magic, altele sunt posibile filmic. Cand scrii trebuie sa vezi lucrurile, sa le simti.
Nu stiu daca am mai vorbit de jurnale. Pentru unii ar putea fii bune. Nu le arati la nimeni, esti sincer, scrii cand ai chef (si cand scrii cand ai chef scrii mai des, mai "cu program"), scrii chestiile care te-au impresionat pe ziua respectiva. Jurnalele de vise (probabil am mai spus de ele), pot iarasi sa te ajute la un moment dat, iar daca nu, macar un caiet la indemana, langa pat, in caz ca iti vin idei noaptea, s-ar putea sa te scape de frustrarea "am visat cea mai tare poveste azi-noapte si nu o mai tin minte". Creierul functioneaza dubios cand dormi, si poate faci niste descoperiri tari.
Daca nu, atunci exista alte exercitii mai programate de creativitate. Si setandu-ti o tema si un dead-line, te organizezi mai bine. O sa dau unele pe care le primesc UNATC-istii de pe la profi.

***Scrie-ti autobiografia, continu-o dupa momentul prezent pana in momentul cand mori, imagineaza-ti moartea si inmormantarea (poti trece lejer peste ideea de sumbru, chiar daca e vorba de tine. fictiunea te poate pune in situatii de genul asta, de terorizare a familiei cu povesti ciudate inspirate vag din viata).
***Scrie-ti cate o amintire din fiecare an de viata, punctual sau nu, dar sa fie o amintire pretioasa, ceva ce te-a marcat. Nu sari nicun an (acum nu trebuie sa incepi cu anul 0, dar e bine sa incepi cu primul an din care ai amintiri si sa il treci pe fiecare in revista).
***Fa ceva ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci (si nu ai facut din diverse motive, lene, lipsuri, teama, timp etc)dupa care descrie doar senzatiile pe care le-ai avut. Nu actiune, pur si simplu senzatiile. Nu iti alege ceva teribilist. Sa fie ceva important pentru tine.
***Imagineaza-ti viata daca te-ai fi nascut intr-o familie de... (muncitori alcoolici, literati, preoti, mafioti, oameni de la polul nord, elfi, orice iti trece prin minte si orice te preocupa).
***Scrie despre o zi in care nu ai facut nimic si descopera ceva ce de fapt ai facut in ziua respectiva.
Lista poate sa continue, iti poti inventa oricate exercitii de genul asta. Important este sa scrii, sa iti exersezi pixul cat mai mult, sa iti placa ce scrii si sa prinzi incredere in mintea ta. Pentru ca fiecare are un fel de autocenzura, complexe si probleme de exteriorizare pe care trebuie sa le depaseasca. Iar mintea trebuie lasata foarte libera in momentul in care incepi sa scrii. In prima etapa scrii mereu necenzurat.

Colateral, eu testez tehnica de lucid dream (cu rezultate vagi deocamdata). Ar putea fi mai degraba o tehnica de controlare a mintii, dar in momentul in care mintea ta te lasa sa intri in mintea ta...cad ultimele granite. Asta incerc eu. Unii merg la yoga, altii fac exercitii de respiratie, altii mediteaza, asculta budha bar sau fac acatiste. Whatever works.
Succes.