În filme trebuie să se întâmple CEVA. Spectatorul trebuie să rămână în scaun aproape două ore şi ideal ar fi ca după să se mai gândească, din când în când, la filmul pe care l-a văzut. Şi ...să fim serioşi...publicul vrea sânge. Ca la romani. Sau să vedem...
Acum, ideea e să nu fii nici arogant. Publicul nu este nici prost, şi dacă l-ai subestimat, n-ai decât să faci filme de serie C (în cel mai bun caz). Trebuie să dozezi cât sânge arăţi şi de ce.
Eu am o problemă cu filmele în care se moare. Mi se pare meteahna începătorilor. Pentru că filmul are nevoie de un conflict puternic şi de o notă înaltă tragică, primul lucru la care te gândeşti pentru un final care să îl marcheze ar fi moartea. Cui nu îi e frică sau cine nu s-a gândit vreodată la ea. Dar uite că şi aici riscurile sunt mari. Pentru că dacă se moare trebuie să se moară dintr-un motiv. Nu oricine are un stomac suficient de puternic să omoare pe cineva sau să se sinucidă. Da, se poate să fie nebuni. Că de fapt asta e mereu scuza atunci când personajul face ceva anti-natură. Erea nebun dom'le. Şi ai răspuns la toate întrebările. E ca şi când ai desena un om diform pentru că habar n-ai care sunt proporţiile recomandate şi după ai spune...pai...e handicapat săracu'. Nu merge aşa. E ok, personaje nebune au mai fost în filme, şi încă personaje care au făcut carieră, cum ar fi Hannibal. Dar scenariştii care fac personaje nebune ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc, au citit cel puţin o carte despre genul de nebunie şi au fost în cercetare serioasă. Iar dacă se poate găsi o variantă mai bună pentru a explica acţiunile personajelor, cu atât mai bine.
Cât despre sinucidere, gândeşte-te bine când scrii dacă personajul chiar ar vrea să facă lucrul ăsta. În primul rând că este o anomalie foarte ciudată a naturii. Toate animalele au un instinct de conservare bun, care se manifestă încă în cele mai banale situaţii - când cineva vrea să îţi bage degetul în ochi, închizi ochiul. Aşa că cineva, ca să vrea să moară, trebuie să aibă nişte motive serioase şi un bagaj solid în spate.
Cât despre clădirea tensiunii şi momente maxime, se poate găsi o variantă mai dramatică, o lipsă mai mare cu care să sfârşească personajul. Ştiu eu? Poate un etern sentiment de vinovăţie, singurătate, nerealizare... Mai căutaţi şi sigur găsiţi ceva mai bun. Moartea nu mai e la modă. S-a consumat tot dramatismul în perioada Titanic, şi uite că acum lumea cam râde când aude de el.
Acum, ideea e să nu fii nici arogant. Publicul nu este nici prost, şi dacă l-ai subestimat, n-ai decât să faci filme de serie C (în cel mai bun caz). Trebuie să dozezi cât sânge arăţi şi de ce.
Eu am o problemă cu filmele în care se moare. Mi se pare meteahna începătorilor. Pentru că filmul are nevoie de un conflict puternic şi de o notă înaltă tragică, primul lucru la care te gândeşti pentru un final care să îl marcheze ar fi moartea. Cui nu îi e frică sau cine nu s-a gândit vreodată la ea. Dar uite că şi aici riscurile sunt mari. Pentru că dacă se moare trebuie să se moară dintr-un motiv. Nu oricine are un stomac suficient de puternic să omoare pe cineva sau să se sinucidă. Da, se poate să fie nebuni. Că de fapt asta e mereu scuza atunci când personajul face ceva anti-natură. Erea nebun dom'le. Şi ai răspuns la toate întrebările. E ca şi când ai desena un om diform pentru că habar n-ai care sunt proporţiile recomandate şi după ai spune...pai...e handicapat săracu'. Nu merge aşa. E ok, personaje nebune au mai fost în filme, şi încă personaje care au făcut carieră, cum ar fi Hannibal. Dar scenariştii care fac personaje nebune ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc, au citit cel puţin o carte despre genul de nebunie şi au fost în cercetare serioasă. Iar dacă se poate găsi o variantă mai bună pentru a explica acţiunile personajelor, cu atât mai bine.
Cât despre sinucidere, gândeşte-te bine când scrii dacă personajul chiar ar vrea să facă lucrul ăsta. În primul rând că este o anomalie foarte ciudată a naturii. Toate animalele au un instinct de conservare bun, care se manifestă încă în cele mai banale situaţii - când cineva vrea să îţi bage degetul în ochi, închizi ochiul. Aşa că cineva, ca să vrea să moară, trebuie să aibă nişte motive serioase şi un bagaj solid în spate.
Cât despre clădirea tensiunii şi momente maxime, se poate găsi o variantă mai dramatică, o lipsă mai mare cu care să sfârşească personajul. Ştiu eu? Poate un etern sentiment de vinovăţie, singurătate, nerealizare... Mai căutaţi şi sigur găsiţi ceva mai bun. Moartea nu mai e la modă. S-a consumat tot dramatismul în perioada Titanic, şi uite că acum lumea cam râde când aude de el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu