Sunt pe o navetă spaţială a scrisului de scenariu, şi încerc să urmăresc etapele de lucru în caz că vreodată vor folosi cuiva (poate chiar mie mai tarziu).
În noiembrie 2007 am primit tema la scenaristică, dată de Ovidiu Georgescu (un profesor cu o foarte bună didactică). Scenariu de lung metraj, până în etapa treatment, până în luna mai, care aproape că trece, ceea ce nu poate decât să ne panicheze.
Când am primit tema am început să scanez în minte lucrurile palpitante care mi s-au întâmplat, de care am auzit sau pe care mi-ar fi plăcut să le aud. Nu era lucru sub presiune aşa că mi-am menajat energiile cu gândul că am timp. Dead-line-uri peste dead-line-uri (cum spunea maică-mea, dead-line-urile mele sunt ca mâţele, au nouă vieţi). "Vă spun de pe acum. Minciuna preferată a scenaristului este
Mă gândesc". Foarte adevărat. Când eram întrebată în ce stadiu sunt cu scenariul, invariabil acelaşi răspuns. Încă mă gândesc. Nu am păcălit pe nimeni, dar la un moment dat m-am văzut pusă faţă în faţă cu dead-line-ul de neînşelat sau cu restanţa, şi pentru că scenariştii sunt oameni leneşi, am lucrat sub presiune. Am venit cu un subiect aproape tangenţial cu ce avea să devină. Pornea de la ideea că oamenii care au o problemă a lor sunt o problemă mult mai mare pentru cei din jur. Am început pe ideea asta să creez personajele. Care poate fi problema? Un om bolnav. Asta ca să fie mai uşor de transmis ce vroiam să transmit. Ce fel de boală? Dacă e cancer e un stil, dacă e Alzheimer e alt stil, dacă e alcoolism iar schimbi registrul. Am ales ceva, am stabilit nişte jaloane şi am început să clădesc personajele şi să studiez boala. Prima senzaţie când mi-a venit ideea - euforie. După depresiile de gen "nu am nici o idee, nu o să fiu niciodată un scenarist", a fost binevenită o încurajare de genul ăsta.Depresia mi-a explicat-o mai bine profesorul. Un chirurg nu e foarte uşor de convins să se opereze. Pentru că ştie foarte bine câte complicaţii pot interveni, că operaţia poate să nu reuşească şi aşa mai departe. Dar unul care nu ştie chirurgie se lasă operat fără prea multă conştienţă. Când ştii câte lucruri pot merge prost tinzi să nu te mai apuci de scenariu.Ok. Mi-a venit ideea şi am început să o povestesc în stânga şi-n dreapta, la oricine dispus să o asculte, să văd dacă funcţionează. De fiecare dată povestea se schimba. Mi se puneau întrebări la care le găseam răspunsuri pe loc, şi numai bine că scenariul a prins altă formă.După ceva vreme nu mi-a mai plăcut scenariul. L-am mai citit, am mai ascultat înregistrările cu idei şi devenea mai prost pe zi ce trece. Plus că mă lovisem şi de privirile chiorâşe ale ascultătorilor, iar ăsta nu e semn că sunt ei proşti. Nici nu am mers pe ideea Don.t hate me because I'm beautiful. Ok. Am luat o pauză timp în care m-am documentat mai serios. Am scris sinopsisul şi deja se vedea o mai bună structurare. După care am lăsat personajele să lucreze pentru mine. Vorba lui Caragiale :"Ce mai fac personajele tale? - Nu ştiu. Să văd." Am scris un expose să văd dacă se poate povesti şi mai pe larg scenariul. Deja eram în faza de lucru în care trebuia să am un punct culminant. Dacă el de fapt teatrează boala? Dar de ce? În fine. Mai aveam nevoie de motivaţii pentru fiecare chestie măruntă sau mare, la fiecare acţiune, replică şi aşa mai departe. Şi din motivaţii au început să răsară muguri de poveste, care au înflorit şi au dat naştere la alt scenariu. Treatmentul trebuia să fie de 40 de pagini. L-am făcut, după care am început să paginez în aşa fel încât să pară mai mare. Nu face toată lumea la fel?După care mi-au mai venit idei şi am mai conturat până când personajele au început să fie credibile. Încununarea a fost când o colegă mi-a zis că ştie un caz care lalala. Deci povestea pare credibilă şi e posibil să se regăsească oamenii în ea. Treatmentul e gata, şi urmează să fac deplierea. Aici lucrurile sunt mai matematice. Împărţirea pe ritmeme (dacă citiţi ceva de Carabăţ o să vedeţi şi ce sunt ritmemele), plot pointurile...deja încep să dau o formă în funcţie de matematica scenariului, ceea ce nu e rău. Unele lucruri o să se piardă pe drum, pentru că încurcă, dar stau bine deocamdată. Feed-backul de la prof, mamă, colegi, prieteni e pozitiv.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu