In definitiv aceste reguli sunt mai degrabă o formă de expresie a dispreţului faţă de filmul comercial al vremii, şi trebuiesc luate ca atare. Într-o perioadă în care piaţa era suprasaturată de efecte speciale menite sa “fure ochii”, şi de poveşti fără un substrat real, erau binevenite. Astfel, în reguli se simte amprenta unui Lars Von Trier frustrat, care vrea sa impună cinematograful pur în opoziţie cu filmele bazate pe tehnică în detrimentul formelor artistice.
Evident, normele au fost contestate de majoritatea filmologilor, care au considerat că sunt momeala din capcana amatorismului. Până la un punct, este greu să contrazici acest lucru. Metodele de filmare sunt la îndemâna oricui şi se notează că regizorul nu trebuie sa fie acreditat. Dar dacă amatorismul presupune pelicula de 35 mm atunci cu siguranţă începe să îşi depăşească limitele.
Cel mai interesant lucru este că Lars Von Trier a plecat pe un drum pe care se simtea intenţia de a respecta aceste norme. Dar miza regizorului nu a rămas la a face un film care să respecte nişte reguli rigide, ci la a face un film bun. Iar problema amatorismului cu siguranta nu se pune la el, si asta nu doar pentru că este acreditat, dar mai ales pentru că este un profesionist şi un perfecţionist până la ultimul detaliu, de la modul de filmare aparent simplu dar cu multe subtilităţi ale mişcării si până la lucrul cu actorii.
Riscurile unui astfel de set de reguli nu este deloc neglijabil. Ca orice set de reguli, poate să ducă la manierism. Lars Von Trier nu a căzut in capcana aceasta. Ba mai mult, a jonglat cu valenţele stilului, astfel încât nici unul din filmele sale să nu semene cu altul. A trecut prin atâtea stiluri câte filme a realizat: music-hall, poveste cu implicatii politice sau teatru filmat.
Regula de la care nu a facut niciodată rabat rămâne însă calitatea poveştii şi substratul său psihologic. Cu riscul de a tergiversa foarte mult acţiunea, Lars îşi descrie amănunţit personajele, şi până la întorsăturile de situaţie crează contexte de împrejurări în aşa fel încât orice schimbare de caracter sa devină verosimilă şi foarte bine argumentată. Dogville, momentul în care “dogville bares its teeth”, Dancer in the Dark – Selma îşi adună toată forţa pentru a săvârşi o crimă, Breaking the Waves – Bess ajunge să se prostitueze – toate acestea sunt reacţii surprinzătoare din partea personajelor, a căror fire este până la urmă opusă acţiunilor pe care ajung să le facă, dar în contextul creat de regizorul-scenarist, este foarte uşor să le crezi şi să simpatizezi cu ele. Preţul rămâne, după cum spuneam, un ritm care nu captează pe toată lumea, şi doar cei care au rabdare vor avea satisfacţia unui final bine construit, care nu lasă goluri în poveste şi în psihologia personajelor.
MANIFESTUL DOGMA
- filmarea se face la locaţie. nu se aduc alte elemente în cadru care nu se află în locaţia aleasă. dacă povestea cere elemente de decor în plus, atunci se va alege altă locaţie
- sunetul se ia doar la cadru (asta exclude orice fel de coloană sonoră)
- se filmează doar cu camera din mână şi orice tremur al mâinii este permis. nu se pune camera pe trepied sau pe şinele de filmare. filmul nu trebuie să aibă loc acolo unde se află camera de filmat. filmarea trebuie să fie acolo unde se petrece acţiunea
- filmul trebuie să fie color şi pe peliculă de 35 mm. nu sunt acceptate lumini suplimentare sau reflectoare. singura concesie este o singură lampă ataşată camerei.
- nu se acceptă filtre pentru cameră sau prelucrarea în orice fel a acţiunii
- subiectul nu trebuie să fie superficial
- filmul are loc aici şi acum. fără artificii temporale sau spaţiale (flash-back, montare în paralel)
- nu sunt acceptate filmele de gen
- regizorul nu trebuie să fie acreditat
- mişcările de aparat sunt strict optice
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu