Filmul noir este alta gaselnita cinematografica pentru a vinde o imagine (oare a cata?) a unor personaje ideale si idealizate. Acestea se angajeaza intr-o lupta imposibila cu raul si, culmea, de obicei o si castiga. Imaginea prinde, si adevarul e ca ti-e mai mare dragul sa-ti alegi un personaj cu care sa te identifici si alaturi de care sa incerci sa pui cap la cap indiciile pentru a rezolva mistere. De ce? Pentru ca personajele au cam tot ce si-ar dori the middle class, bored man/woman. Charm, inteligenta, replici spontane oricand si oriunde, dar mai ales o viata plina de aventuri. E clar ca 99% dintre oamenii care se uita siderati la ecran nu o sa aiba in viata lor o aventura ca aceea, si probabil ca asta e si motivul pentru care ii capteaza - acel “ce-ar fi daca...” pe care si-l spune fiecare cand vede profilul senzual al femme fatale-ei, sau cand il vede pe detectivul briliant care isi fumeaza relaxat tigara dupa ce lupta impotriva raului a fost castigata.
Reteta filmului este una clasica, pe o schema de basm. Detectivul primeste un task obisnuit, de la o femeie seducatoare. Se angajeaza in lupta impotriva raului (a unui rau mai mare decat pare la inceput). Si ce este mai grav este ca ajutoare are atat de putine incat e de mirare ca totusi in final rezolva cazul cu succes. Politistii sunt corupti. Mafia e ca o caracatita. Dar detectivul este inteligent. Si asta anuleaza orice alte forte. In final isi primeste recompensa de la femeia atat de acida la inceput, si isi fumeaza trabucul cubanez cu maxima satisfactie, la birou sau, depinde de caz, in patul fostei cliente.
Bineinteles, exista si “desene animate noir” (alea cu Droopy) care sunt ceva mai inocente, adaptate varstei. Ceea ce e ciudat e ca femme fatale ramane femme fatale chiar si in animatii. Doar o remarca.
Polanski foloseste reteta clasica, universal valabila, dar intr-o forma personala, care nu lasa loc de prea multe critici. In primul rand tensiunea e cladita foarte bine si mentine interesul treaz pana la sfarsitul filmului. Informatia este data treptat iar miza cazului este suficient de mare cat spectatorul sa inceapa sa faca pariuri legate de criminal. Scenariul este destul de coerent, si chiar daca e sinuos nu lasa loc de ambiguitati. Informatia vine treptat, incompleta, lasand publicul sa o completeze pe masura ce evolueaza. E de altfel un joc continuu intre public si scenarist, in care dramaturgia demonteaza treptat toate presupunerile. Pe masura ce informatiile se cumuleaza, mobilul crimei se schimba.
Interesant e insa de observat cum se creeaza tensiunea din punct de vedere tehnic, prin imaginile folosite. Contrastele de lumina sunt destul de dure, facand ca parte a actiunii propriu-zise sa fie tinuta in intuneric, ceea ce creaza ambiguitatea. Decorurile si locatiile sunt bine alese, fiind spatii propice pentru conflicte. Fie ca este vorba de un spatiu saracacios, atat de tipic pentru genul noir, sau de o casa luxoasa(casa lui Mullwray, cu servitori sinistru de disciplinati), tensiunea pluteste in aer. Dupa fiecare discutie cu detectivul, camera de filmat ramine pe interlocutorul acestuia, gata sa surprinda reactii incriminatorii, sau pur si simplu sa conduca pe o pista falsa (reactiile vaduvei Mullwray, care evident stie ceva in plus despre caz fatza de detectiv; dupa ce acesta din urma pleaca in tromba cu masina, ea are o tentativa sa marturiseasca ceva; reactia patronului de la compania de apa).
Filmul debuteaza ilustrand anodinul muncii de detectiv, o rutina agasanta, cazuri simple, legate de adulterinaj. Cazul care urmeaza insa este, prin contrast, unul care il ia prin surprindere pana si pe detectiv (acel schematic “a fost odata, CA NICIODATA”). Cazul se transforma dintr-o simpla incercare de a confirma un adulter, intr-o ancheta a unei crime, si mai mult, anchetarea unui adevarat scandal ecologic, cu multe subterfugii si jocuri de culise. Scandalul se refera la irigarea Los Angelesului. Ideea presupune la nivel metaforic privarea de un drept aproape minim al comunitatii, apa nefiind in mod normal conceputa ca o resursa epuzabila. Si totusi, actiunea are loc intr-un cadru in care e greu de stabilit limita normalitatii, un cadru in care pana si nevoile elementare sunt greu de satisfacut din cauza unor jocuri la nivel inalt.
Ceea ce face ca situatia sa castige in potential este faptul ca nu doar detectivul, ci si interlocutorii si anchetatii sunt inteligenti. Suspansul sporeste pentru ca, desi e previzibila rezolvarea cazului, ramane curiozitatea-cum se va rezolva in cele din urma. Rezolvarea din final este oarecum ambigua. Este clar cine e criminalul, care e mobilul crimei si cum s-a petrecut aceasta. Ceea ce ramine un mister este – va fi criminalul pedepsit? “He owns the police!!” – asa ca e foarte posibil sa fi scapat. Dar asta ramine pe un plan secund, atata timp cat curiozitatea spectatorului cu privire la cum s-a petrecut crima este satisfacuta.
Ca spatiu propriu-zis,
Finalul este, de altfel, cel mai interesant punct al filmului. Nu doar ca inseala sablonul original: they don’t ride into the sunset (cum de fapt prescria scenariul original, scris de Robert Towne), dar transmite mesajul de baza al filmului – ca exista o lume in care nu putem sa interferam, o lume cu legile ei proprii, in care justitia este inaplicabila
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu