Nu există scriitori, scenarişti sau dramaturgi buni în România. Spun regizori sau actori mâncaţi de rugină şi de românism. Poate sunt prea dură, dar încerc să compensez pentru nişte atacuri.
Culmea este că cei care se plâng de calitatea scenariilor sau pieselor scrise sunt tocmai nişte regizori care şi-au ratat spectacole sau filme de autor, şi nici decum cei care au experienţa unor colaborări intense. Şi, ca pisicile, îngroapă sub nisip nişte ratări personale.
La Gala Teatrului de Comedie, mai mulţi regizori sau directori de teatru dezbăteau problema scenariilor şi pieselor foarte proaste, şi le atacau cu cruzime. Elogiau părintele dramaturgiei, Caragiale (şi nu contest, dar poate ar fi bine să luăm o gură de aer proaspăt, şi să demonstrăm că am mai citit şi după ce am terminat liceul) şi aruncau cu invective în dramaturgii tineri, care scriu piese populare, "ca să se râdă lumea în sală".
O să încep cu o comparaţie pe înţelesul tuturor. Unei persoane cochete, care şi-a petrecut toată ziua aranjându-se sau căutându-şi o bluză, îi pică foarte prost să i se spună că are o bluză oribilă, bună de făcut cârpă de şters pe jos, pe care nimeni n-ar putea-o purta. Un scenarist lucrează poate şi doi ani la un scenariu la care ţine, care e mai complex. În doi ani, sau chiar şi mai puţin, scenariul devine copilul tău, reflectă gusturile şi personalitatea ta, şi doare foarte tare să îţi spună cineva care de la poeziile de la 14 ani nu a mai scris decât în agenda de la birou, că scenariul tău pute, pe un ton dispreţuitor. Dar sunt prea puţini cei care înţeleg munca de creaţie, cu tot spiritul pe care îl implică.
M-a impresionat mult un pasaj din Misery, de Steven King. Torţionara romancierului (Paul) îi dă un sfat, legat de cum să îşi scrie carte. Un sfat prost. Paul o urăşte, după ce femeia l-a ţinut prizonier, cu picioarele rupte, şi l-a făcut dependent de Novril. Dar nu îi poate spune că ideea este proastă. Şi nu de frică. Dar ştie cât de dureros poate fi un asemenea refuz.
Să ne înţelegem. Nu cred în menajamente ipocrite. Cred în feed-back constructiv şi nicidecum nu aş lăuda un om care îşi face treaba prost. Dar atacurile trebuie fondate pe ceva. Şi atunci când ataci o întreagă tagmă de oameni pasionaţi şi care, culmea, îşi fac şi bine treaba (dovadă dramaturgul Mihai Ignat, dintre contemporani, ca să spulberăm zvonurile aruncate fără tact şi informare) poate atunci ar trebui să te gândeşti că ai îmbătrânit, că nu mai eşti în ritmul schimbărilor, sau că eşti doar un cârcotaş care nu ştie despre ce vorbeşte.
Mă înclin, să fie pace măcar între artişti, şi gândiţi-vă că jignirile vă rămân ca nişte tinichele după coadă, mai ales dacă sunt nefondate.
La Gala Teatrului de Comedie, mai mulţi regizori sau directori de teatru dezbăteau problema scenariilor şi pieselor foarte proaste, şi le atacau cu cruzime. Elogiau părintele dramaturgiei, Caragiale (şi nu contest, dar poate ar fi bine să luăm o gură de aer proaspăt, şi să demonstrăm că am mai citit şi după ce am terminat liceul) şi aruncau cu invective în dramaturgii tineri, care scriu piese populare, "ca să se râdă lumea în sală".
O să încep cu o comparaţie pe înţelesul tuturor. Unei persoane cochete, care şi-a petrecut toată ziua aranjându-se sau căutându-şi o bluză, îi pică foarte prost să i se spună că are o bluză oribilă, bună de făcut cârpă de şters pe jos, pe care nimeni n-ar putea-o purta. Un scenarist lucrează poate şi doi ani la un scenariu la care ţine, care e mai complex. În doi ani, sau chiar şi mai puţin, scenariul devine copilul tău, reflectă gusturile şi personalitatea ta, şi doare foarte tare să îţi spună cineva care de la poeziile de la 14 ani nu a mai scris decât în agenda de la birou, că scenariul tău pute, pe un ton dispreţuitor. Dar sunt prea puţini cei care înţeleg munca de creaţie, cu tot spiritul pe care îl implică.
M-a impresionat mult un pasaj din Misery, de Steven King. Torţionara romancierului (Paul) îi dă un sfat, legat de cum să îşi scrie carte. Un sfat prost. Paul o urăşte, după ce femeia l-a ţinut prizonier, cu picioarele rupte, şi l-a făcut dependent de Novril. Dar nu îi poate spune că ideea este proastă. Şi nu de frică. Dar ştie cât de dureros poate fi un asemenea refuz.
Să ne înţelegem. Nu cred în menajamente ipocrite. Cred în feed-back constructiv şi nicidecum nu aş lăuda un om care îşi face treaba prost. Dar atacurile trebuie fondate pe ceva. Şi atunci când ataci o întreagă tagmă de oameni pasionaţi şi care, culmea, îşi fac şi bine treaba (dovadă dramaturgul Mihai Ignat, dintre contemporani, ca să spulberăm zvonurile aruncate fără tact şi informare) poate atunci ar trebui să te gândeşti că ai îmbătrânit, că nu mai eşti în ritmul schimbărilor, sau că eşti doar un cârcotaş care nu ştie despre ce vorbeşte.
Mă înclin, să fie pace măcar între artişti, şi gândiţi-vă că jignirile vă rămân ca nişte tinichele după coadă, mai ales dacă sunt nefondate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu