5 lucruri pe care le stie un scenarist

1. Cel mai important atunci cand scrii este sa ai despre ce sa scrii. Tema nu inseamna "am vazut un cersetor cu ochi albastrii care a fost muscat de un caine comunitar si am fost profund impresionat/a". Tema este o idee solemna, care sa te preocupe si dupa care iti ghidezi viata. O idee pe care o spui prietenilor cand iesi la o cafea si te chinui sa ii convingi pana va certati, si un pic mai mult. Atunci cand citesti o carte, daca e genul tau de literatura, probabil iti va da 5-10 declicuri de poveste pe care ai vrea sa le exploatezi.

2. Apropos de carti, scenaristii citesc si ceea ce nu au scris ei. Fie ca o poveste scrisa de altcineva iti va da o idee, fie ca te va educa intr-o directie, fie ca va fi atat de proasta incat te va revolta si va trezi canibalul din tine, care te va face sa vrei sa scrii ceva mai bun.

3. Scenaristii nu folosesc cuvinte cum ar fi "mugur", "suras", "suspin", "vietuind" si in general vor evita genitivul. Scenaristii sunt sinceri iar cuvintele care apartin de generatia 1914 nu vin, evident, din sufletul lor, asa ca le vor evita.

4. Scenaristii vad, si vad bine. Atunci cand scrii cel mai probabil ca te va lua valul, vei pierde notiunea timpului si vei fi la un moment dat surprins cand te vei uita in spatele tau si vei vedea camera din Bucuresti si nu settingul in care traiesc personajele din scenariu.

5. Scenaristii se urnesc greu si sunt obsesivi. Doar cand fac o obsesie pentru un subiect il vor duce la capat.

Bonus

1. Scenaristii experimenteaza tot felul de tampenii, din care jumatate vor ajunge un scenariu (cu siguranta nu asa cum s-a intamplat, pentru ca realitatea nu este cea mai buna sursa de film, este doar sursa de stiri)

2. Scenaristii asculta mai mult decat vorbesc.

3. Scenaristii poarta mereu la ei carnetele si pixuri si sunt obsedati sa nu cumva sa piarda ideea vietii.

4. Scenaristii tin minte visele pe care le au, mai ales in perioada in care lucreaza la un scenariu, tocmai pentru ca sunt obsesivi si isi viseaza obsesiile.

5. Scenaristii nu isi povestesc ideile tuturor oamenilor pe care ii intalnesc.

6. Scenaristii se uita prea mult la filme si sunt convinsi ca nu exista notiunea de prea multe filme vazute.

TO SELL OR NOT TO SELL

Vremea in care statul iti garanta un loc de munca a trecut. Suntem o generatie care nu mai primeste repartizari, si bunicii nostri inca se mai plang ca nu avem un loc de munca sigur si ca ..."ce-o sa ne facem cand terminam scoala". Strabunicul meu inca ma intreaba "fetele alea care prezinta stirile, ce facultate au terminat?". I-am spus cu rautate ca nici una si stiu ca nu m-a crezut.
Criza i-a facut si pe colegi de-ai mei degeneratie (intentionat ha!) sa suspine dupa locuintele gratuite si dupa locurile de munca stabile. Ei bine, acum 20 de ani as fi terminat UNATC si nu mi-as fi pus intrebarea unde o sa lucrez. Simplu. Cu o medie buna as fi facut filme si mai bune de propaganda, cu o medie slaba as fi fost responsabila de vreun camin cultural mai central sau mai rural, iar cu ceva talent as fi facut puscarie. Daca e sa aleg, imi place ideea ca nu am un loc de munca stabil, iar ca scenarist nu o sa-ti garanteze nimeni nici un fel de stabilitate, nici macar psihica. Probabil ca nu o sa castigi prea multi bani, iar "bunicule, suntem doar 9 in fiecare an in TOATA tara care fac scenaristica, deci un loc de munca o sa-mi gasesc" este doar minciuna cu care i-am linistit pe bunici.

Un scenariu, asa cum ne-au spus profesorii inca din primul an, este foarte usor de scris. 90 de pagini pentru 90 de minute de film, si nu pagini din alea "ca fasolea, rand sub rand, litera langa litera". Paragrafe aerisite, litere distantate, dialoguri pe centrul paginii. Il scrii in timp ce mananci cartofi prajiti, citesti cate un capitol de teorie si asculti muzica. Asa ne-au spus. Eu nu subscriu, pentru ca inca ma deranjeaza daca miauna pisicile pe langa mine sau daca raftul de hartii nu este aranjat. Dar intr-adevar, nu este atat de greu de scris ca o teza. Important este sa ai vointa puternica, conceptele clare in minte si ceva care sa te PREOCUPE. Dupa ce termini, iti poti vinde munca de o luna pe 10 000 de euro, daca ai talent si la vanzari. Sau poti castiga un festival cu un scurt metraj, festival cu premii de la un desfacator de conserve si pana la 2000 de euro.

Dar pana sa ajungi acolo, ai ceva de lucru. Presupunem ca ai vointa, rabdare, ceva care sa te preocupe si talent. Urmeaza aspectul vietii sociale. Meritul UNATC-ului nu este acela ca te invata sa scrii scenarii sau in general, ca te invata sa scrii. Nici macar gramatica, daca nu ai invatat-o pana acum, nu o sa ti-o pui la punct in facultate. Meritul este ca aduna multi oameni la un loc. Le face cunostinta. "Draga mea, George este regizor. O, cred ca ati avea atat de multe de discutat. A facut chiar si un film despre clepsidre anul trecut." Asta e un lucru grozav. Cunosti oameni cu care sa faci proiecte, si daca asta vi se pare putin, atunci nu stiti de ce sunt celebre cafenelele in care s-au lansat, la o cafea, curente filozofice si mode culturale.

Cel mai bine este, pentru inceput, sa iti cunosti profesorii. Sa stii cum te poate ajuta fiecare. Nu stiu cum este organizarea acum. Pe diploma mea scrie "scenaristica, critica de film, filmologie, publicitate, media". Evident, am avut profesori din fiecare domeniu si intamplator majoritatea sunt suficient de interesati (nu lucreaza pentru banii de chirie la facultate) cat sa te indrume spre un job, atata timp cat isi dau seama ca nu trebuie sa te duca de mana pana acolo si sa-ti arate cum se foloseste capsatorul.

Apoi, e bine sa te imprietenesti cu colegii si sa stabilesti o punte de comunicare. Asta e ceva mai greu pentru ca pseudo-artistii sunt individualisti. Daca dai de un autor complet, care face scenariul, regia, imaginea, montajul si coafeaza si catelusul care o sa apara in film, nu ai decat sa astepti sa ii vina mintea la cap si sa iti ceara ajutorul pentru ca nu stie sa scrie un scenariu sau pentru ca de ultimul lui film au ras colegii la cinemaiubit. Daca dai de un regizor care stie ca sectia de scenaristica o sa fie atat de ocupata incepand cu anul 2 incat nu o sa mai aiba timp sa le faca script-doctoring, poti sa incerci sa iti dai seama daca fuzioneaza ceva. Totul tine de cum iti faci echipa si ar fi bine sa incepi din anul I sa le studiezi principiile si modul de lucru, chiar daca tot ce faci la filmarile lui este sa le bati clacheta.

In rest, proiecte apar. Unele mici, altele importante, majoritatea neplatite. Important este sa le identifici pe cele care conteaza si sa nu pierzi vremea lucrand cu oameni dezorientati, care azi vor un SF despre pirati ajunsi pe marte si maine o animatie despre chibrite.

Uneori proiectele cele mai importante sunt cele de facut flyere pentru un festival, flyere pe care la un moment dat probabil tot tu va trebui sa le si imparti. Dar in timp ce te ocupi de asta, lumea o sa stie ca se poate baza pe tine si poti sa cunosti oameni cu care sa faci echipa.

Iar cand iesi la o bere intr-un bar ieftin si unu' de 58 de ani ai carui prieteni si admiratori au o varsta medie de 17 ani iti spune ca te va face vedeta, cel mai probabil vei fi prea ocupat cu proiectele tale ca sa il mai asculti.

Per total, un scenarist poate sa castige destul de mult, dar, asa cum spunea Hank Moody din Californication, "being a writer is like having homework for the rest of your life." Scenaristii nu "fac bani", castiga bani. Pot lucra in publicitate, in timp ce colegii rad de ei ca si-au luat apartamentul cu doua camere din bani murdari, pot lucra in televiziuni si trece pe vestimentatia office, intre timp exersand toate fatetele vietii sociale, inclusiv periajul, pot lucra la reviste si pot face cronici despre orice (pentru ca, nu-i asa, avem tot felul de pareri greu de ignorat), pot scrie acelasi scenariu timp de 7 ani pana se mucegaiesc primele 30 de pagini si nu mai sunt lizibile, pot sa predea tot felul de materii umaniste unor copii retardati, daca fac cursurile de pedagogie, iar la batranete pot sa intre in tot felul de jurii unde sa se planga de noua generatie. Dar mai ales pot face oricand proiecte independente, pentru ca nu ne lipseste wishfull-thinking-ness-ul si pentru ca avem idei pe care nu le-a mai avut nimeni altcineva.

Evident, glumesc. Poti sa faci oricare din lucrurile de mai sus, ignora latura grim care ii vizeaza doar pe cei care nu s-au orientat bine si care nu au avut suficienta energie cat sa faca ceva serios. Scenaristica este o munca frumoasa, placuta, din care sa traiesti lejer si confortabil, nu doar material ci si sufleteste. Da bine cand vrei sa agati sa spui ca esti scenarist/a si sexul opus va spera ca o sa scrii un scenariu elogiativ despre viata voastra sexuala. Iti asigura un statut si o celebritate pe care fostii colegi de liceu o vor invidia. Trebuie doar sa fii foarte activ.

In final, imi vine sa imi cer scuze ca vorbesc despre bani, dar mi s-a cerut de prea multe ori parerea ca sa mai ignor intrebarea asta.

SUBTEXT

Ca scenarist, te obisnuiesti sa spionezi. Asculti conversatiile private ale oamenilor in autobuz, mergi in sala de asteptare de la spital fara sa te doara nimic, ba chiar ti-ai dori sa poti sa intri si in sala de operatii, tot fara sa te doara nimic. Ti se intampla lucruri rele si te consolezi cu ideea ca o sa scrii despre asta, si ce bine ca stii lucrurile din interior. Te bucuri cand intra batranii in vorba cu tine in statie, pentru ca esti convins ca au o poveste de zis.

Oricum, nu este suficient sa spionezi si sa asculti povestile oamenilor pe care sa le transcrii. Cel mai important este sa ai un punct de vedere ferm asupra povestii. Sa stii clar ce crezi si sa poti sustine o dezbatere despre acel lucru, sa poti convinge 4 oameni ca ai dreptate. Nu toti oamenii au nevoie de dragoste, dar fiecaruia i se baga sentimentul asta pe gat. Unii oameni merita sa fie saraci. Speranta e cel mai rau lucru care li se poate intampla oamenilor. Principiile solide iti pot distruge viata. Cel mai trist lucru e sa iti schimb principiile cand oricum nu mai poti schimba nimic altceva. Toate astea au fost la un moment dat scenarii, dar mai intai au fost convingeri puternice pe care le-am discutat pasionat.

Am lucrat la un moment dat la Gandul. Cred ca se adunasera 6 sau 7 luni, dintre care vreo 3 la pagina de cultura si restul pe social. La cultura fentam cat puteam si incercam sa impun articole despre filme. Nu mi-a placut la social in schimb. Initial am spus "si ce daca? vorbesc cu toata lumea despre viata lor, adun experienta si ma intalnesc cu unii cu care nu as fi avut altfel ocazia." Zilele mele de jurnalism au fost zilele cele mai pline de subtext. Mergeam sa iau interviuri la greve, ma intalneam cu cei de la SOROS, sunam la sindicate si la diversi oameni preocupati de protectia rromilor. Fiecare dintre ei stia ce vrea sa vada scris despre subiect si incerca sa isi impuna parerea. Unii incercau sa faca conversatie politicoasa, mai ales la telefon, pentru ca poti sa minti mai usor prin telefon. "Da, buna ziua, domnisoara. Doamna sau domnisoara? Domnisoara, bineinteles, pai noi daca vrem sa ne facem cariera mai lasam de-o parte distractiile. Ma bucur ca ne-ati sunat." (WTF?!). Era dezorientant. Nimeni nu este mintit cu atata pasiune ca jurnalistul. Cateodata minciunile sunt absurde. Alteori sunt minciunile jenate ale unui angajat nou, care nu prea stie ce sa spuna, este singur in birou si nu are la cine sa faca legatura. Asa ca m-am obisnuit sa fiu suspicioasa si sa ma intreb in permanenta ce interes are persoana sa scriu ceea ce urma sa scriu. Am inceput sa caut subtextul in conversatii. De ce pune atat de mult accent pe numarul locurilor de munca din Irlanda si ce spera sa nu intreb? Si atunci mi-am dat seama ca povestile nu vin de-a gata. Ca asculti degeaba povestile oamenilor daca nu le si judeci. Ca daca stai pe o banca cu o batranica sociabila si te plictisesti deja de 10 minute, nu o sa-ti foloseasca la nimic povestea ei. Important este sa cauti subiectele care te pasioneaza, sa anchetezi si sa iti dai cu parerea.

ADAPTAREA

Nu am avut niciodată multă încredere în cei care scriu adaptări. Motivele erau cumva "prelucrate", lipsite de eleganţa unui motiv clar. Am citit cărţi care m-au provocat, care mi-au trezit bestia scenaristică, fie pentru că mi-au declanşat păreri paralele cu ce spunea cartea, fie pentru că vedeam cadre, dar mereu am avut o reţinere ciudată. Să scrii o adaptare după o carte bună este o responsabilitate pe care nu mi-aş fi asumat-o din respect pentru autor. Efectul e cel puţin ciudat. Tu scrii şi ai o autoritate asupra hârtiei. Teama ciudată că cineva îşi va înfige furculiţele sau va intra cu bocancii să prelucreze ce ai scris tu, seamănă cu atitudinea mamei care nu şi-ar lăsa copilul să meargă la grădiniţă ca să nu ia viruşi de la alţi copii. Şi uite aşa, copilul nu îşi face sistemul imunitar. Ca eventual scriitor, am avut o timiditate în a intra peste hârtia asupra căreia are altcineva autoritate.

Pe de altă parte, când scrii, simţi că trebuie să faci un pui prin concepţie imaculată, dacă există concepţie imaculată în scenaristică. Să fie puiul tău în totalitate. Atitudine arogantă şi neproductivă, după cum mi-a spus cineva. Se poate să fie aşa, dar măcar te asigură că nu vei plagia nici măcar din greseală.

Am primit o temă la cursul de adaptare. Adaptaţi Doamna cu căţelul, de Cehov, fără să vă îndepărtaţi de original, cel puţin în punctele esenţiale (timp, spaţiu, conflict). Tema m-a lăsat oarecum rece. Timpul, spaţiul şi conflictul de acolo nu mă interesau atât de mult. Dar mi-am exersat pixul şi am înţeles ceea ce teoretic ştiam - că adaptarea nu e nici un furt, nici un omagiu umil. Este un fel de a vedea lumea. Doar că nu este lumea din jurul tău. E ca şi când ai fi turist cu un ghid bine informat, care îţi direcţionează atenţia spre anumite puncte turistice. Un alt tip de a călători. Cred că e bine.

Am ascultat FOUNTAINHEAD, de Ayn Rand. Mi-a plăcut şi mi-a plăcut să nu o consider o naivă şi o idealistă pe autoare. Dar am fost revoltată să văd ecranizarea cărţii, siropoasă, banală, cu tirade inutile şi mai mult decât toxică pentru personaje. Parcă ar fi fost dizolvate în acid. Nu mi-am explicat cum se face că Ayn Rand este şi scenarista ecranizării, şi am fost la fel de revoltată pe ea ca pe orice alt cititor care nu a priceput nimic din roman. Pe scurt, m-a provocat să îmi exersez pixul.

Romanul este mai degrabă exemplificarea unui set de valori, cu întorsături de situaţie ciudate şi personaje fixiste. Conflictul este greoi, între armate de personalităţi şi simulări de societăţi artistice, din care dacă scoţi un element se dărâmă mai multe dintre cele care urmează (probabil de aceea a iesit atât de prost filmul, pentru că l-au tuns 0 şi au făcut peruci din pletele lui). Deocamdată am scris câteva bucăţi la întâmplare, dintre cele care mi s-au părut interesante, ca şi când m-aş fi jucat cu un cub rubik fără intenţia să fac vreo faţă. Am ajuns acum în etapa tehnică, care e foarte interesantă şi peste care mi-ar fi frică să trec. Romanul este simplu la prima vedere, axele par destul de clare, dar nu aş vrea să îmi dau seama la pagina 60 că am pierdut din elemente. Planul de atac are multe tăieturi şi probabil o să facă mama munca de secretariat să îl copieze şi să îl deseneze (nu de alta, dar e printre puţinele care îmi înţelege scrisul de mână). Dar munca e foarte frumoasă şi mă gândesc că, în loc de croşetat în sălile de aşteptare, e mai relaxantă şi mai interesantă. Am început prin a împărţi conflictele pe bucăţi. Rourke este personajul principal, deci axele principale sunt legate de el. Cariera lui Rourke are o axă specială, împărţită pe puncte de interes şi evoluţie. Dedesubt, axa cu viaţa lui sentimentală (relaţia cu Dominique). Pentru fiecare relaţie cu un nou personaj, o axă mai mică sau mai mare, pe care am marcat evenimentele principale, momentele ca într-un film miniatural, cu început, mijloc şi ieşire din scenă. În final, ies nişte măzgălituri sinuoase, care se intersectează şi pe care doar tu sau mama ta le puteţi descurca. Dar ajută, pentru că structurează conflictul şi e ca o structură osoasă pe care poţi să construieşti şi care presupun că mă va scăpa de nişte blocaje, sau mai rău, de scris pentru coşul de gunoi.

PROGRAM DE RECALIFICARE PENTRU SCENARISTI

Scenaristica nu e ca o meserie de bucatar. Faci o prajitura, o gusti, iti dai seama ca ti-a iesit, primesti laude si iti spui "sunt un bucatar bun". Pentru ca artele sunt subiective (sigur ati avut o teza la romana pe care ati luat 8 si v-ati gandit, ei, punctajele la teza de romana sunt mai alandala ca alea de la mate) foarte greu primesti confirmarea ca faci bine ceea ce faci. O sa te trezesti de multe ori probabil intrebandu-te daca n-ar fi mai bine sa te lasi. Pentru ca nu exista punctaje. Exista producatori care iti zic "I do" sau "Fuck off" si exista piticul ametit din capul tau in care nu poti sa ai incredere. Ala care topaie de fiecare data cand ai o idee si care incepe sa faca discursurile pentru Oscar, dar care amuteste cand citesti ce ai scris cu o zi in urma. Asa ca nu prea ai ce sa faci, decat sa continui, cu degetele incrucisate, si sa speri ca nu te-ai ratacit. Daca vrei, poti sa te consolezi cu ideea ca scrisul e o buna terapie (sa-l ia naiba, ce terapeut iti zice sa te arunci de la etaj de 3 ori pe an?)
De cand scriu, cel mai des m-am lovit de problema asta. Scrii, rescrii, te plictisesti de idee, te saturi de rescris, rescrii, te deprimi, te intrebi daca n-ar fi trebuit sa dai la industria lemnului, rescrii, iti place, esti mandru, cineva iti spune "e demonstrativ" "asa ai vrut tu sa se termine?" "nu ti se pare ca miza nu e suficient de puternica?", rescrii, etc. Pe vremea cand stateam la 004, in camera de camin cu peretii roz-mov si cu ceva ce semana a yin-yang pe perete, aveam saptamanal vizite de la oameni care, dupa un joint sau un pahar de lapte 1,4 % grasime spuneau ca ar vrea sa isi inghete anul si sa plece intr-o vacanta cu calfele calatoare. Doar ca nu se pricepeau la nimic altceva in afara de scris. Le trecea pana a doua zi, daca se odihneau.

Nu o sa ai siguranta ca scrii bine niciodata. Poate dupa un premiu o sa simti ca ai facut ceva, dupa care te apuci de un alt scenariu si ai senzatia ca ti-ai pierdut indemanarea, asa ca o iei de la capat. Cel putin de asta se plang toti scenaristii pe care ii cunosc in momentele lor de sinceritate. Solutia e sa o iei in pasi de bebelusi. Sa nu te gandesti la finalitatea a ceea ce faci. One day at a time, zen atitude, si o sa iesi din pasa proasta fara sa iti dai seama. Cineva care imi vroia binele mi-a zis sa nu pun atata presiune pe mine. Sa scriu cand am chef, ce am chef (poezii, bancuri, programari in agenda, franturi de dialoguri, transcrieri din abecedar in caietul de caligrafie) si sa astept sa imi vina ideile pe parcurs. Asta fac si merge. In paralel, imi traiesc viata fara sa ma lamentez si sa ma deprim, ca si cand scrisul ar tine de alta personalitate a mea. E cea mai buna varianta pe care am gasit-o, si nu e o varianta buna. Dar scrisul vine din interior, dintr-o minte mai degraba organizata decat inecata de frustrari si lacrimi de autocompatimire. Ganditi-va la biata Alice din Tara Minunilor. Dupa ce a plans cateva galeti mari de apa cand era uriasa, s-a facut mica-mica si era gata sa se inece. Lucreaza doar cu mintea ta, e singurul aliat pe care il ai. Las-o libera, nu o complexa. Pentru ca o scriitura faina nu iese din complexe. Daca stai sa te gandesti ca o sa fie penibil ceea ce urmeaza sa scrii, o sa pierzi jumatate din idei sau poate pe toate. Prima etapa de scris e jenanta. Pana ti se incalzeste motorul scoti fum si scantei. Daca nu scoti fumul si scanteile alea nu o sa-ti dai drumul niciodata. Asa ca pana una-alta fi bland cu tine, cel putin la inceput. Urmeaza si etapa in care va trebui sa iti faci auto-critica, dar asta la mai tarziu, cand o sa ai ce sa critici.
exista carti de scenaristica pentru toate problemele si pentru fiecare problema in parte. Zen and the art of writing se ocupa de scenaristii deprimati, tristi, anemiati.

TO BE OR NOT TO BE

"you should not ask what America can do for you, but what you can do for America"

Asta înseamnă, în mare parte scrisul. Bun, că face ceva pentru tine, că te vindecă de nişte probleme, că îţi dă ocazia să îţi faci o lume a fanteziei, astea sunt toate nişte clişee pe care le dau idealiştii. Sunt frumoase, şi tot ce pot să spun despre teoria asta acum este că, dacă vrei să te vindeci prin scris, e minunat. Înseamnă că scrii cu drag, că îţi cauţi colţul tău pentru scris când lucrurile nu merg bine (şi doar am învăţat de la madame Bovary că lucrurile nu merg niciodată bine), că ai făcut o pasiune pentru scris care nu poate decât să te ajute mai departe.

Dar scriitura e egoistă. Îţi cere mare disponibilitate sufletească, mult timp şi multă implicare. E un antidepresiv care la un moment dat te poate zăpăci.Şi dacă vrei să iei chestia asta în serios, trebuie să te gândeşti că scriitorii profesionişti...au o profesie. Scrisul. Pentru care sunt plătiţi. Nu o să încerc nici să reduc totul la capitalism. Dar trebuie să fii foarte conştient că un scriitor nu are timp de prea multe lucruri. Că scrisul nu este un part-time job. Că la un moment dat o să faci bani din treaba asta, dacă vrei să o ridici la rangul de profesie.

Să fii scriitor înseamnă să îţi asumi o fişă a postului pe care eu încă nici nu am citit-o până la capăt.

Este o plăcere să scrii. Dar atunci când apar dead-line-uri, când devine un job, responsabilitatea creşte. E exact diferenţa dintre a croşeta o eşarfă pentru bunicul tău sau a face un design pentru o prezentare. Şi, să fim serioşi, bunicul e în stare să poarte eşarfa ta de lână şi vara, aşa, casual, ca să poată aduce vorba despre cât de mult îl iubesc nepoţii.

Ca să nu mă învârt în jurul unei idei, o să spun că scenaristica e un alt fel de job, dar rămâne un job. Poţi să îl faci cu plăcere, poţi să te deprimi scriind, poţi să te vindeci scriind, important e să îţi iasă bine, pentru că dacă nu, scrisul e egoist şi se răzbună. Te face să te simţi incapabil, mai mult decât orice alt job prost făcut. Pentru că cei care scriu o fac pasionat. Şi dacă intri în blocaj e ca şi când ai afla că iubirea vieţii tale cu care ai petrecut 20 de ani din viaţă te-a înşelat cu prietena cea mai bună în tot timpul ăsta. Rişti să îi împuşti pe amândoi şi să te arunci în Sena (în cel mai rău caz şi dacă ai predispoziţie spre decizii de genul ăsta).

Pe de altă parte, e o meserie simplă dacă ştii să o faci şi dacă eşti conştient a câta parte trebuie să îi dedici. Dacă nu laşi lucrurile să se piardă, dacă eşti în continuă mişcare şi mereu informat, poţi să scrii şi să dictezi în acelaşi timp. Poţi să îţi asumi nişte structuri şi să te laşi dus de val şi uau! Nu cred că se compară nimic cu terminarea unei probleme scenaristice. E oarecum senzaţia pe care o aveam când primeam problemele alea grele la mate (de la dl Mare, Gods rest his soul) pe care le rezolvam după două zile şi vedeam că rezultatul e acelaşi ca la sfârşitul cărţii. Dar pe lângă satisfacţia că ai terminat problema, mai e şi satisfacţia că toate deciziile pe care le-ai luat în ultimii ani au fost bune. Că nu ţi-ai ratat cariera (teamă care îi bântuie pe toţi până la premiere, sau măcar până la premieră), că...da, e bine. Alt avantaj nu găsesc acum. Decât acela că poate fi simplu, că poate fi frumos, că îţi poate da satisfacţii (să nu fim ipocriţi, inclusiv satisfacţii materiale).

Dar până la satisfacţiile astea, trebuie să ştii dacă vrei sau nu să faci asta. Dacă vrei sau nu să investeşti până la 30 de ani, timp, bani, nervi, şi pe oamenii din jurul tău. La naiba, cum o să reacţioneze soţul când o să-şi dea seama că cel mai mare rateu al lui ţie ţi-a dat o idee foarte faină, sau că ai descris şapca urâtă a tatălui tău ca pe o piesă care îl defineşte pe erou (poate zgârcit, poate dezordonat, poate doar un ţăran modest fără gusturi). Cei din public nu o să ştie. Dar oamenii din jurul tău vor ştii. Aşa că, mai bine eşti sincer cu ei de la început şi le spui că şapca ţi se pare de prost gust. In advance. Şi pregăteşte-te pentru un bilet doar dus într-o vacanţă care ar putea fi în Alaska sau în Hawaii.

Succes

MISTERUL REGELUI

Company Logo Design at logomyway

"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.

Steve"

(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.

Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.

Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.

Succes.

LUCIAN GEORGESCU vs TOT CE NU MERGE ÎN ROMÂNIA SCENARISTICĂ

Ieri am avut cele mai mari emoţii din toţi anii de şcoala. Am simţit, şi dacă pare că exagerez, atunci nu vă închipuiţi în ce fel poate să vibreze o sală de curs (de invidie, nervi, entuziasm, încurajări), că se scrie istorie. M-am simţit copleşită şi foarte mică, şi pentru prima oară cineva ne-a luat şi nouă apărarea, dar în cel mai organizat mod posibil.

Ştiam că examenul scenariştilor de anul I o să fie interesant, dar a trecut cu mult de asta. Au fost prezenţi toţi decanii şi mare parte dintre profesori, inclusiv Cristina Nichituş (condamnată de mulţi dintre studenţi la eternal damnation), Cristian Tudor Popescu, Valeriu Draguşanu, oricum, toată lumea bună sau mai puţin bună din UNATC (şi asta fără să vreau să bârfesc, dar fără să îmi pot masca nişte frustrări). Clasa lui Lucian Georgescu de anul I a fost aparent vedetă, dar dacă vreţi să ştiţi scenaristica în general şi-a câştigat locul de secţie a UNATC, ca să anuleze titlu de recycle bin pe care îl avea până acum. În cel mai oficial şi elegant cadru posibil, au aflat cu toţii, inclusiv decanii, că secţia există, că merită băgată în seamă şi că povestea are un rol egal cu imaginea, regia, montajul sau actoria într-un film (da, sunt unii care nu ştiau că filmele au poveste). Îmi este teamă să continui, pentru că rufele se spală în familie şi pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu genul care face politică. O să spun doar că Lucian Georgescu a spălat rufele scenaristicii cum nu se putea mai bine, cu mari eforturi, cheltuind multă energie, şi că efectiv se consuma vorbind.

Şi cu asta o să trec la ce am învăţat noi, pentru că ceea ce au învăţat ceilalţi profesori e deja inside joke. Am învăţat că filmul este o artă socială, că echipa contează, că arta se naşte din colaborări, oricât de individualist ai fi. Că biografia fiecăruia contează în ceea ce înseamnă scenariu, că sinceritatea contează, că imaginaţia trebuie lucrată.

Şi acum voi face apel la comentarii. Dacă aţi avea bani suficienţi cât să faceţi o sală de curs elegantă, confortabilă şi bine dotată pentru grupa de scenaristică, unde aţi merge în vacanţă? Eu în Olanda. Lucian Georgescu, director al firmei de publicitate GAV Scholz and Friends şi profesor universitar la UNATC va renova şi dota o sală în care noi, studenţii de la scenaristică, să ne simţim bine, inspiraţi şi îngrijiţi. Iar responsabilitatea noastră este acum să alegem layout-urile pentru asta. Motivul pentru care vrea să ne facă o sală faină este pentru că ultima sală pe care a pus-o la punct din proprie iniţiativă şi cu propriile resurse nu îi mai place, i se pare demodată. Cer, pentru prima oară, comentarii pentru că e singurul lucru pe care îl pot acum face, pentru că mă simt foarte mică şi pentru că este prima oară când sunt martoră la o astfel de investiţie, de energie şi evident nu numai (nu vorbesc de bani, pentru că gestul înseamnă mult mai mult) şi pentru că simt că artiştii şi pasionaţii de film îi datorează mulţumiri. Spun despre sală deşi este doar una dintre realizările lui. Dar este unul din multele lucruri pe care eu, tu, alţi profesori, nu le-ar face şi nu le-au făcut până acum.

Oricum, esenţialul este că un singur om poate schimba o generaţie, viziunea şi faţa artistică a unei ţări. E un singur om, asta spunea, dar eu cred că este suficient. Doar că eforturile ar fi mult mai mici daca ar fi doi oameni, si mai mici daca ar fi 10 oameni şi impactul ar fi imens daca ar fi o generaţie întreagă care să impună schimbarea. M-aş bucura să fie sprijinit, pentru că nu îmi doresc ca jumătate din consum să fie în lupta cu oamenii.

Nu folosesc cuvinte mari dacă spun că toţi studenţii lui vor ieşi scenarişti buni, pentru că şi-a luat atât de multă responsabilitate încât nu are cum să fie altfel. Şi dacă stai să te gândeşti că ar putea apărea 30 de scenarişti buni, atunci ai dimensiunea unui curent.

CUM INCEPI CAND ITI DAI SEAMA CA ESTI SCENARIST partea 1

Inainte sa fii scenarist trebuie sa stii sa scrii. Sa scrii orice, adica. Orice iti place, proza, poezie, jurnal de bord, chitante, whatever you like. Scolareste luand-o, scenaristul este un scriitor pentru filme, asa ca nu are sens sa incepi sa scrii direct scenarii, pentru ca asta e un gen particular, iar inainte de a invata sa faci etichete pentru apa minerala trebuie sa stii sa faci etichete pentru orice. Motiv pentru care unii profesori nici nu recomanda carti de scenaristica in anul I. Noi am avut atat de multi profesori si atat de multe abordari, incat pentru unele cursuri trebuia sa stim teoria, pentru altele trebuia sa nu stim teoria.

Esentialul este ca pana la urma intai trebuie sa fii creativ. Sa scrii ce te preocupa, nu sa preiei subiecte cunoscute, clisee sau sabloane de vreun fel. De obicei inceputul este cel mai energic, cel mai entuziast, asa ca e bine sa pui pe foaie tot ce te framanta pentru ca mai tarziu o sa te intorci la ce ai scris cand aveai energie. Eu nu m-as complica pentru inceput cu teoria (pe cuvant daca mai stiu cum era in anul I, daca citisem sau nu Carabat si Syd Field), pentru ca risti un blocaj prematur. De asemeni, s-ar spune ca risti sa te crezi scenarist pentru ca stii teorie si de fapt sa nu iti dai seama ca nu esti si creativ. Povestile de filme sunt de obicei spectaculoase. Dar daca le intorci mai bine pe toate partile, ce au bun povestile bune e ca pornesc de la niste sentimente, trairi intense, pe care oamenii le au in comun, de la un principiu de viata, de la o idee calauzitoare. De-aia e bine sa iti faci o introspectie foarte sincera inainte de a te apuca de scris. Sa iti cunosti stilul, sa iti analizezi mai degraba viata ta decat pe a altora, sau daca nu ce te intereseaza sicer...energic...uh...pasionat in viata altora. Nu te crampona neaparat de poveste, ci de ce vrei sa spui prin poveste, iar povestea se va tese oarecum de la sine (nu vreau sa spun ca nu va trebui sa muncesti pe rupte, cu cola, cafea si nervi pentru ea). Asta e probabil etapa pasionata, intuitiva, la care o sa te intorci cu greu dupa mai multa vreme, asa ca bucura-te de ea. Nu e etapa in care te poti da mare ca esti scenarist, sau in care discuti snob despre operele tale, intrebi despre producatori etc.

Radu Nicoara propunea, ca exercitiu de scris, sa scrii in parc, in bar, in gara, in sectia de politie, la tribunal, sau oriunde altundeva crezi ca poti sa vezi oameni care sa te faca sa iti descoperi pasiunea. Fii atent la ce iti place si la ce observi prima data la un om, ce amintiri iti evoca. E putin probabil sa iti dai seama dupa cum vorbeste un avocat la tribunal ce viata a avut el in facultate, sa ii faci biografia corecta. Dar atribuindu-i niste povesti, de fapt te descoperi tot pe tine. Cel mai probabil nu vei scrie despre el ceva ce ai mai vazut intr-un film, ai mai citit intr-o carte sau ai mai auzit de la altcineva, ci ceva ce ai simtit tu, un punct al tau de vedere, personal, asupra vietii de facultate de la Drept.

Apropos de exercitiul asta, mie mi s-a parut interesant un exercitiu pe care il faceam la cursul de regie. Mergeam in diverse locuri stabilite de dinainte. Cand iti stabilesti o locatie, ai timp sa iti faci niste asteptari, sa te gandesti la ce s-ar putea intampla, sa iti setezi constient sau nu niste puncte de interes. "Merg in fata aeroportului. O sa vad oameni care vin de la munca din Spania, gagici misto cu vacante platite in insule, etc.". Asa ca o sa iti canalizezi intr-un fel atentia spre niste chestii care te intereseaza, spre niste subiecte. Apoi faci poze. Nu trebuie sa fie niste poze foarte pretentioase, dar sa fie bune, sa surprinda ceva (ceva-ul asta e problema sceanristicii, si pe asta il descopera fiecare pentru el). Cand faci pozele, mai cobori putin si cu picioarele pe pamant. Pentru ca o mare problema cand scrii e ca decolezi rau, stai pe scaunul magic in care orice este posibil. Daca faci o poza ai putea mai tarziu sa descoperi chestii pe care nu le-ai vazut din prima, sa vezi poza respectiva peste o luna si sa iti spuna cu totul altceva (ceea ce se intampla tot la fel de intens si cand scrii ceva, dar mai bine sa iti diversifici campul de lupta), sau pur si simplu sa iti dai seama ca unele lucruri sunt posibile doar in scaunul magic, altele sunt posibile filmic. Cand scrii trebuie sa vezi lucrurile, sa le simti.

Nu stiu daca am mai vorbit de jurnale. Pentru unii ar putea fii bune. Nu le arati la nimeni, esti sincer, scrii cand ai chef (si cand scrii cand ai chef scrii mai des, mai "cu program"), scrii chestiile care te-au impresionat pe ziua respectiva. Jurnalele de vise (probabil am mai spus de ele), pot iarasi sa te ajute la un moment dat, iar daca nu, macar un caiet la indemana, langa pat, in caz ca iti vin idei noaptea, s-ar putea sa te scape de frustrarea "am visat cea mai tare poveste azi-noapte si nu o mai tin minte". Creierul functioneaza dubios cand dormi, si poate faci niste descoperiri tari.

Daca nu, atunci exista alte exercitii mai programate de creativitate. Si setandu-ti o tema si un dead-line, te organizezi mai bine. O sa dau unele pe care le primesc UNATC-istii de pe la profi.

***Scrie-ti autobiografia, continu-o dupa momentul prezent pana in momentul cand mori, imagineaza-ti moartea si inmormantarea (poti trece lejer peste ideea de sumbru, chiar daca e vorba de tine. fictiunea te poate pune in situatii de genul asta, de terorizare a familiei cu povesti ciudate inspirate vag din viata).

***Scrie-ti cate o amintire din fiecare an de viata, punctual sau nu, dar sa fie o amintire pretioasa, ceva ce te-a marcat. Nu sari nicun an (acum nu trebuie sa incepi cu anul 0, dar e bine sa incepi cu primul an din care ai amintiri si sa il treci pe fiecare in revista).

***Fa ceva ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci (si nu ai facut din diverse motive, lene, lipsuri, teama, timp etc)dupa care descrie doar senzatiile pe care le-ai avut. Nu actiune, pur si simplu senzatiile. Nu iti alege ceva teribilist. Sa fie ceva important pentru tine.

***Imagineaza-ti viata daca te-ai fi nascut intr-o familie de... (muncitori alcoolici, literati, preoti, mafioti, oameni de la polul nord, elfi, orice iti trece prin minte si orice te preocupa).

***Scrie despre o zi in care nu ai facut nimic si descopera ceva ce de fapt ai facut in ziua respectiva.

Lista poate sa continue, iti poti inventa oricate exercitii de genul asta. Important este sa scrii, sa iti exersezi pixul cat mai mult, sa iti placa ce scrii si sa prinzi incredere in mintea ta. Pentru ca fiecare are un fel de autocenzura, complexe si probleme de exteriorizare pe care trebuie sa le depaseasca. Iar mintea trebuie lasata foarte libera in momentul in care incepi sa scrii. In prima etapa scrii mereu necenzurat.

Colateral, eu testez tehnica de lucid dream (cu rezultate vagi deocamdata). Ar putea fi mai degraba o tehnica de controlare a mintii, dar in momentul in care mintea ta te lasa sa intri in mintea ta...cad ultimele granite. Asta incerc eu. Unii merg la yoga, altii fac exercitii de respiratie, altii mediteaza, asculta budha bar sau fac acatiste. Whatever works.

Succes.

CUM ÎŢI DAI SEAMA DACĂ EŞTI SCENARIST

Oricât de bizar ar părea, este primul pas de la care ar trebui să pornească cineva, cred, în orice profesie. Nu vreau să fac o întreagă didactică pe tema asta. E pur şi simplu vorba despre o temă de discuţie.

Iar scenaristica îţi cere foarte multe. Să zicem că este o confesiune de-a mea ceea ce voi scrie.

Îmi este util că ascult oamenii. Mă bucur că se deschid uşor în faţa mea, şi ăsta nu este un defect profesional. Dacă te plictisesc discuţiile cu oamenii şi dacă preferi să spui povestea ta decât să o asculţi pe a altcuiva, probail ar trebui să te întrebi de unde îţi va veni mai târziu inspiraţia. Ascult cu neruşinare poveşti care nu îmi sunt adresate, în autobuz sau în sălile de aşteptare. Asta s-ar putea să ajute. Nu pentru că viaţa oricui este o poveste (sunt atât de puţini oameni care ar putea face un film şi atât de multe poveşti aproape identice sau pur şi simplu neveridice încât nu poţi miza decât pe ajutorul muzelor). Pentru că aşa cunoşti tipologii de oameni, pentru că reacţiile şi replicile pot fi tot la fel de artificiale într-un film ca o prăjitură care îi cade în cap lui Rocky în timp ce se antrenează. Dacă nu ai văzut zebre decât la grădina zoologică, nu ştii decât cum arată, nu şi cum se comportă când sunt vânate de o leoaică.

Îmi este util că acord atenţie descrierilor. Dacă intri într-o cameră şi poţi să-ţi aduci aminte după ce ai plecat dacă uşile de la dulap erau întredeschise, e ok. Şi dacă faci asocierea (chiar şi cea mai simplă) între uşile întredeschise şi personalitatea gazdei, e şi mai bine. Pentru că personajele sunt cele mai importante într-un scenariu şi sunt făcute din subtilităţi. Mulţi spun că filmul omoară metaforele şi imaginaţia. Dar tu poţi să-ţi imaginezi multe lucruri şi să faci poate fără să-ţi dai seama, o adevărată muncă de detectiv. După primele 10 minute de film, probabil vei ştii mai multe despre personaj decât este evident. Vei ştii că Alex din Portocala mecanică nu ţine atât de mult la jaf cât la plăcerea de a tortura după felul cum aruncă banii într-un sertar plin de lucruri furate, indiferent. Lucrurile astea sunt puse în scenariu cu un motiv şi sunt scrise acolo intenţionat. Sunt detalii făcute uneori pentru un ochi mai fin, alteori doar pentru a nu pune pur şi simplu personajul în situaţia de a se descrie. "Bună. Eu sunt Alex şi nu omor pentru bani. Omor din plăcere". Mediul în care trăieşte un personaj îl descrie. Felul în care îşi aranjează hainele îi poate da profunzime. Culoarea pantofilor poate fi legată de un aspect al personalităţii, dacă nu doar de gust. Dacă în viaţă eşti atent la detalii şi îţi dai seama dacă persoana de lângă tine este dezordonată după felul în care fumează, atunci poţi să te foloseşti de asta în scenarii. Personajul e un complex de atitudini, mediu, gesturi, tonuri şi detalii, iar mai apoi de discuţii şi acţiuni.

Dacă te-ai obişnuit să scrii regulat (orice), o să îţi fii de mare ajutor când o să ai de respectat deadline-uri sau când o să trebuiască să scrii din obligaţie (faţă de alţii sau faţă de tine).

Un scenarist ar trebui să citească mult. Dacă te bucuri de descoperirile din cărţi, cu atât mai bine. Dacă îţi alegi preferaţi şi pui pariuri ca la cursele de cai pe un personaj sau altul, cu atât mai bine. Dacă încerci să îţi dai seama care va fi finalul fără să dai cu banul, cu atât mai bine. Dacă ai găsit un final mai bun, scrie-l undeva şi poate îl înglobezi în altceva, dau poate pur şi simplu te simţi mai încrezător ca scenarist.

Obişnuieşte-te să vezi filme bune. Dacă mai aud multe persoane care spun "Nu-mi place regizorul ăla, King, care a făcut Shining şi alte filme de groază" "Adică Kubrik?" "Aşa, ăla" s-ar putea să nu le cred că sunt scenarişti. Mai ales dacă argumentul este din rubrica "Nu am înţeles nimic şi am adormit la juma de film". Poate să nu-ţi placă Tarkovsky, sau Fellini, sau orice alt guru. Poţi să nu îi înţelegi. Dar măcar curios ai putea fi. Şi dacă tot nu îţi spune nimic un film ai putea să îl vezi secţionat, să înveţi din el doar câteva chestii de limbaj cinematografic sau imagini interesante. Dacă nu înţelegi ceva sau nu ţi-a plăcut un film, citeşte câteva comentarii (chiar şi de pe internet) despre el. De preferat ale unor profesionişti.

Dacă viaţa ta e un experiment continuu şi dacă testezi limitele tale şi ale oamenilor, dacă încerci să îi pui în anumite situaţii ca să vezi ce se întâmplă, ai grijă. Nu există experienţă proastă pentru un scriitor, dar există experienţă proastă pentru un om.

Fii pregătit pentru compromisuri. Filmul este o artă scumpă. Nu îl poţi face doar pentru tine. Scrie pentru oameni şi nu le subestima intelectul. Dacă tu crezi că publicul e prost, atunci problema e la tine. Publicul e doar obosit după o zi de muncă, şi chiar şi aşa, publicul deştept este lider de opinie. Nu-i da motive să te taxeze. Sau mai degrabă nu-ţi ascunde lipsa de inspiraţie după chestia asta.

Fii pregătit să fii foarte singur. Lucian Georgescu (of, iar îmi este profesor şi iar sunt stânjenită când vine vorba să îl complimentez. Oare e mai bine dacă nu îl citez?) se ocupă mult de sufletul scenaristului. "Scenaristul e foarte singur. E el cu foaia în faţă. Şi e o muncă foarte grea. Nu te ajută nimeni. Lucrezi tu cu tine. De-aia e predispus să se apuce de fumat, să bea, să se sinucidă." Puneţi accentul cum vreţi voi pe frază, dar închipuiţi-vă că lucrurile astea sunt spuse cu pasiune şi cu frustrarea unui om care scrie singur. Nu vă aşteptaţi la femei, petreceri private şi fani. Oricum pe scenarist nu îl observă nimeni. Faceţi-vă actori. Sau dacă sunteţi prea urâţi şi nu aveţi dicţie bună, pictori. Pentru că de scenaristică e greu să te laşi. Şi o să fie greu să recunoşti că de fapt nu eşti scenarist decât când vine vorba de ţigările pe care le fumezi.

Poate cel mai important şi spre final, scenariştii sunt făcuţi de o singură poveste. Că au mai multe pe parcurs, este chestie de imaginaţie care se dezvoltă cu timpul. Dar dacă nu ai o poveste, care aşa cum spunea colegul meu Răzvan, nu merită să se piardă, atunci probabil nu-ţi va trece prin cap să te faci scenarist. Dacă ai un subiect care te pasionează, pe care îl vezi şi care trebuie spus mai departe, eşti pe un drum. Dacă ţi-a venit în minte să te faci scenarist fără să ai în minte o poveste, atunci...well...călăreţul fără cal nu mai e călăreţ, dar calul tot cal rămâne.

Nu o să spun câte dintre ele le aplic şi câte mă deprimă că nu le aplic. O să spun că după 7 ani doar sper că sunt scenarist, că am un cal, dar e cam nărăvaş, şi că până să îl încalec mi-e teamă să nu-mi rup coloana şi să rămân în scaun cu rotile.

PLAN

Am luat o pauză, ceva mai lungă, pentru a-mi structura nişte idei şi pentru că vreau să fiu sigură că nu pierd nimic din vedere.

Voi incepe cu un cuprins deschis (sugestiilor), foarte matematic pentru a-mi aduna şi scădea puţin mintile.

0. Non-profestionst

0.1 cum îţi dai seama dacă eşti scenarist

0.2 de unde începi când te-ai hotărât că eşti scenarist. exerciţii de creativitate

0.3 de ce ar trebui să fii scenarist

0.4 de ce nu ar trebui să fii scenarist

0.5 filmele comerciale

1. Ideea

1.1 de unde vin ideile

1.2 cum recunoşti o idee

1.3 cum lucrezi tu cu tine, cât dai din intimitatea ideilor tale

1.4 ce faci cand trebuie sa ai o idee şi muzele sunt în concediu de maternitate.

1.5 cum îţi dai seama că o idee e proastă şi ce faci când îţi dai seama că o idee e proastă

1.6 genul filmului şi genul tău

1.7 exerciţii de originalitate, creativitate şi sinceritate

2. Etapele de lucru cu ideea

2.0 ce carti citeşti, ce filme vezi

2.1 terminologie

2.2 finalul (răsturnări de situaţie, finaluri deschise, etc)

2.2 lumea personajelor

2.3 protagonistul şi antagonistul (lipsa, entropia)

2.4 structura pe 3, 5, 7 etc acte

2.5 paşii şi împiedicatul

2.6 dezvoltarea. 2.6.1, 2.6.2, 2.6.3....

3. De la al doilea draft în sus

3.1 subtilitatile si metaforele

3.2 dialogul

3.3 descrierile

3.4 tensiunea

3.5 comicul

Primesc sugestii, mai puţin întrebarea "ce faci cu scenariul după? cum discuţi cu producătorii?" sau orice legat de vânzarea scenariului.

PSIHOLOGIA ELEFANTULUI

M-a captat Cartea junglei pentru ca face ceva: se preocupa de psihologia animalelor. E o lume noua, oarecum straina. Are alte legi si alt fel de comunicare. Ca si cand ai scrie un SF si ar trebui sa reinventezi niste legi ale fizicii si alta politica pentru a transmite o idee. Povestile de acolo sunt foarte preocupate de niste reactii si le face foarte credibile. Animalutele alea nu se comporta tocmai ca oamenii, au alte principii. Si e interesant sa vezi ca prind forma si ca au sens reactiile lor, desi au cu totul alt registru. Autorul a reusit sa se coboare la un anumit nivel. Daca el a reusit sa faca lucrul asta, sa inteleaga nivelul de intelegere al unui elefant, atunci poate ar trebui ca si un scenarist de filme realiste sa se preocupe mai mult de psihologia personajelor. Sa nu sacrifice niste reactii doar de dragul ideii sau (mai bizar) al entertainmentului. Am vazut prea multe filme care m-au surprins prin reactiile personajelor. Care trebuiau sa ajunga la un anumit rezultat si sacrificau o reactie a personajului, care devenea falsa.
Chiar si povestile SF trebuie sa fie credibile. Si punctul care cantareste cel mai greu in credibilitate este pana la urma personajul.

MAFIA SERIALELOR

Serialele şi seriile au prins elan. Nu ştiu de când. În anul I ştiu că era toată lumea înnebunită după Lost, dar nu sunt sigură dacă aşa a început alergătura publicului, şi implicit a producătorilor, după acest format. Aş da ceva credit seriei South Park, dar nu pot să o fac fără să încep cu Simpson, şi nu ştiu ce a fost înainte de Simpsons.

(diferenţa - episoadele serialelor au legătură între ele, episoadele seriilor - nu).

La seriale lucrează de fiecare dată mai mulţi scenarişti. Se face o biblie a serialului care cuprinde evenimente importante din film, caracterizarea fiecărui personaj în parte, relaţiile dintre personaje şi orice altceva dă unitate filmului. Iar munca de echipă nu constă în "mai spui tu o replică, mai zic eu una". De fapt eu nu cred în genul ăsta de muncă de echipă, şi se pare că nici producătorii nu cred. Fiecare scenarist scrie câte un episod. Eu scriu episoadele 1, 7, 8, 11, 23. Între timp altcineva se ocupă de alte episoade. Sau. Eu mă ocup de personajele 1, 2, 5 şi le fac o poveste, care la final se îmbină cu celelalte poveşti.

Partea dificilă e când trebuie să îţi omori personajele. Un actor demisionează. Altul e dat afară. Personajul trebuie să dispară. Cam în decurs de 4-5 episoade trebuie să îi organizezi o ieşire din scenă onorabilă. Ioana îmi spunea cum din Lost au fost concediaţi trei sferturi din actori (politica postului - nu mai păstrăm actori care au la activ Driving Under Influence). Aşa că trebuia urgent inventată o soluţie să iasă cu toţii din scenă. Cum poţi să-i faci asta unui scenarist?

Haha! Mie mi se pare o organizare de tip mafiot. Începi uşurel, cu comisioane mărunte pentru Don - producătorul. Devii persoana lui de încredere, încet încet te faci scenarist cu acte în regulă, stai de-a dreapta lui şi râdeţi (tu stresat, dar râzi), începi să crezi că ai putea să faci cam ce vrei tu, că mafia e ok şi că filmele creepy despre mafioţi sunt de fapt invenţii şi că eşti the king of the world. Iar dintr-o dată, Donul îţi cere să îţi omori cei mai buni prieteni. Silenţios. Fără implicarea poliţiei. Să pară un accident. Iar tu ştii că misiunea asta e adevărata ta iniţiere. Şi o faci. Atunci ştii că ai intrat în mafie.

BĂIAT DEŞTEPT

Tribunal Braşov. Multă lume. Singurii eleganţi erau avocaţii. Îi recunoşteai imediat după robe. Ori le aveau pe ei ori atârnând pe mână. Îi recunoşteai după dinţii albi, tenul curat şi ras impecabil şi după privire. Un soi de aroganţă, tupeu, plictis, sictir, mai ales siguranţă de sine.

În rest, mulţi oameni stresaţi. Cafenii la faţă, cu dinţii afumaţi.

Trecerea prin filtrul de metale. Câţiva bărbaţi graşi în tricouri strâmte, o femeie cu copilul de mână, un avocat cu paşi mari şi apăsaţi, concentrat pe nişte foi. În urma lui, o femeie roşcată, cu sâni revărsaţi. Nu neapărat grasă. Oricum, fără linii. Privire jovială, un licăr de stres, nu îl pierde din ochi pe avocat. "Noi stăm aici lângă tine, că nu ştim ce să facem" (voce amuzată, caută aprobarea din priviri, s-ar mulţumi cu un zâmbet din partea avocatului). Avocatul este agasat de faptul că a fost luat la per-tu. Abia dacă o bagă în seamă.

Femeia aia cred că a venit pentru un proces pentru pământ, "gâlceavă", retrocedări. Cu siguranţă e vedeta grupului ei de prieteni. La nunţi dansează binişor hora, chiuie, face glume grosolane, şi toată lumea o adoră. Este mătuşa favorită a chefurilor. La înmormântări nu plânge chiar cel mai tare, dar rememorează multe momente cărora le dă o amploare deosebită. Când râde i se scutură tot pieptul şi se aude şi la celelalte mese. Are o voce neplăcută şi e urâtă, dar asta nu a împiedicat-o niciodată să îşi facă prieteni. A venit de la ţară, pe vremea lui Ceauşescu. Nu a avut niciodată blugi. Nu le-a cumpărat nici copiilor ei decât după 98 încoace, din ăia turceşti. A lucrat multă vreme la Avicola, iar acum e şef de raion într-un hipermarket. Nu a avut niciodată probleme de adaptare. Nu a avut la ce să se adapteze. Trăieşte pe planeta ei, cu oameni la fel ca ea. Nu are prieteni cu facultate. O rudă mai îndepărtată lucrează pe undeva prin televiziune, dar nu mai trece pe la ei de când era în liceu. Copiii ei fac facultatea privată, dar nu prea îi interesează şcoala.

Acum e foarte stânjenită. Nu e în elementul ei. Ar vrea tare mult să se împrietenească cu avocatul. E singurul ei sprijin. Nu îl respectă neapărat (e mai în vârstă decât el, deci nici nu şi-a pus problema). Dar cu siguranţă e intimidată de el. Nu ştie cum să îl ia. Avocatul nu râde la glumele ei obişnuite, iar asta nu i se întâmplă prea des. De multe ori o repede sau îi scurtează fraza. Ea e puţin disperată. Nu ştie dacă o să aibă câştig de cauză şi cam toate speranţele ei se leagă de un om care abia catadicseşte să se uite la ea. I-ar fi plăcut la nebunie să îl invite la o porţie de sărmăluţe la cuctă Zepter, dar n-ar îndrăzni să-l invite. De fiecare dată când încearcă să îl abordeze mai familiar, avocatul, cu eleganţă, trasează limita. Ce doamne iartă-mă o fi cu omul ăsta? Băiat deştept, dar cam...aşa...nu ştiu...

COCAINĂ SAU PANSELUŢE

Fiecare personaj al tău eşti tu. Nu neapărat autobiografia ta, dar temeri pe care le-ai fi putut avea, momente experimentate, pasiuni împărtăşite.

Trebuie să ai experienţă de viaţă şi să fii în stare să experimentezi trăirile altora. Empatie scenaristică. Ştii filmele în care omul de ştiinţă experimentează noua lui invenţie pe el? Bineînţeles, de obicei merge prost, apar efecte secundare, iar dacă nu e protagonist e posibil să şi moară. Aşa se întâmplă în scenaristică. Experimentezi pe tine. Sau, în sens invers, începi să scrii un scenariu pe care, într-un fel sau altul l-ai experimentat pe tine. Dar cu siguranţă nu vinzi un leac testat doar pe hamsteri.

Un coleg vroia să filmeze în anul I un film despre un tip care prizează cocaină.

Prof - "Auzi? Tu ai luat vreodată cocaină?"

Coleg (şocat) - "Nu!"

Prof - "Nici măcar de curiozitate?"

Coleg (sigur pe el) - "Nu, n-am luat"

Prof - "Ai prieteni, sau cunoşti pe cineva care a luat?"

Coleg (începe să se prindă) - "Nu..."

Prof - "Şi de ce te bagi atunci? Scrie şi tu despre panseluţe! Ce? Ţi se pare că eşti mai mişto dacă scrii un scenariu despre cocaină? Fâs!"

MADAME BOVARY SUNT EU

Flaubert lua cantităţi mici de arsenic în perioada în care scria finalul de la "Madame Bovary", pentru a putea descrie cât mai veridic moartea femeii.

"She lay down full length on her bed. A bitter taste that she felt in her mouth awakened her. She saw Charles, and again closed her eyes.

She was studying herself curiously, to see if she were not suffering. But no! nothing as yet. She heard the ticking of the clock, the crackling of the fire, and Charles breathing as he stood upright by her bed.

"Ah! it is but a little thing, death!" she thought. "I shall fall asleep and all will be over."

She drank a mouthful of water and turned to the wall. The frightful taste of ink continued.

"I am thirsty; oh! so thirsty," she sighed.

"What is it?" said Charles, who was handing her a glass.

"It is nothing! Open the window; I am choking."

She was seized with a sickness so sudden that she had hardly time to draw out her handkerchief from under the pillow.

"Take it away," she said quickly; "throw it away."

He spoke to her; she did not answer. She lay motionless, afraid that the slightest movement might make her vomit. But she felt an icy cold creeping from her feet to her heart.

"Ah! it is beginning," she murmured.

"What did you say?"

She turned her head from side to side with a gentle movement full of agony, while constantly opening her mouth as if something very heavy were weighing upon her tongue. At eight o'clock the vomiting began again.

Charles noticed that at the bottom of the basin there was a sort of white sediment sticking to the sides of the porcelain.

"This is extraordinary—very singular," he repeated.

But she said in a firm voice, "No, you are mistaken."

Then gently, and almost as caressing her, he passed his hand over her stomach. She uttered a sharp cry. He fell back terror-stricken.

Then she began to groan, faintly at first. Her shoulders were shaken by a strong shuddering, and she was growing paler than the sheets in which her clenched fingers buried themselves. Her unequal pulse was now almost imperceptible.

Drops of sweat oozed from her bluish face, that seemed as if rigid in the exhalations of a metallic vapour. Her teeth chattered, her dilated eyes looked vaguely about her, and to all questions she replied only with a shake of the head; she even smiled once or twice. Gradually, her moaning grew louder; a hollow shriek burst from her; she pretended she was better and that she would get up presently. But she was seized with convulsions and cried out—

"Ah! my God! It is horrible!"

"EU SUNT SCENARIST... CA SĂ ZIC AŞA"

Probabil unii vor să afle cum a fost admiterea la master UNATC, scenaristică, unde am ajuns printr-un foarte fain context de împrejurări.

Atmosfera de-acolo mi-a adus aminte de ce nu am renunţat la facultatea asta, la scenaristică şi la scris.

Pentru că suntem doar nouă în grupă. Pentru că profesorii ne ştiu numele la toţi şi se interesează de părţi de biografie, pentru că îşi aduc aminte şi râd de cum eram noi în anul I şi pentru că vorbesc despre noi cu prietenii lor. Pentru că se enervează când cineva vrea să se facă scenarist imbecil când o să fie mare şi nu vrea să se facă scenarist pasionat. Pentru că se enervează şi bat cu pumnul în masă până cade proiectorul de pe picioruşele lui prea sensibile pentru nervii oricărui scenarist şi pentru că toate astea înseamnă că sunt oameni pasionaţi de studenţi, de scenaristică, de film.

Proba scrisă ar fi fost grea dacă nu ai fi fost informat măcar de basic dinainte de examen. Caracteristicile personajului principal în bibliografia de examen (Syd Field, Carriere, Carabăţ şi McKee).

Proba orală a fost genială. De ce vreţi să daţi la master? Ştiau ce vor să audă sau să simtă din partea noastră. Pasiune flamboaiantă, pentru că de aici porneşte totul şi cred că s-ar fi simţit jigniţi dacă cineva care nu adoră meseria ar fi intrat sub semnătura lor în facultate. Au pus şi destul de multe întrebări teoretice. Dar nu cred că vroiau să vadă cât suntem de puşi la punct cu bibliografia de examen ci cât de mult ne-a interesat bibliografia de examen. Întrebări personale. Nu pentru că îi interesa ce probleme avem noi (asta o să-i intereseze mai târziu, la cursuri). Pentru că munca de scenarist este o muncă a ta cu tine, a ta cu biografia ta. Cum îţi vezi viaţa contează pentru cum îţi văd alţii filmele.

Vai dom' profesor... aţi fost tare rău.

CONSTRUCŢIA PERSONAJULUI

Există structuri pentru scenarii. Unii le văd ca pe un acvariu strâmt, în care nu prea vor să încapă, alţii ca pe nişte proptele de care să îşi sprijine ideea ca să stea în picioare. Dar regulile sunt reguli, legile sunt legi, dacă le încalci trebuie să le încalci foarte inteligent ca să nu faci puşcărie. Eu cred că există crima perfectă, dacă nu laşi arma la locul crimei plină de amprente, fire de păr şi tot felul de alte adn-uri.

Interesant este că majoritatea cărţilor de teorie scenaristică propun o serie de reguli comune. Aşa că, atunci când doi îţi spun că eşti beat, mai bine scrii un scenariu corect. Iar structurile nu au fost inventate nici de Syd Field, nici de Robert McKee şi nici de Carriere. Structurile au început cu basmele, deci sunt foarte vechi şi testate de timp. Asta înseamnă că avem tendinţa să înţelegem mai bine un subiect structurat pe stilul ăsta.

În fotografie e simplu. Ştii că privirea îţi va fi atrasă de cele două linii verticale din pătratul de aur. Nimeni nu contestă şi toată lumea este de acord că e vorba de psihologie. Dar regulile scenaristice sunt atât de des contestate (şi nu de profesionişti) încât te întrebi de ce nu reuşeşte toată lumea să scrie scenarii. Ideea nu este să respecţi regulile. Ideea este să le cunoşti.

Personajul principal

-se identifică după primele minute de film. Inclusiv fizic, este particular (Lost in Translation - prima apariţie a eroului, înconjurat de japonezi care îi ajung abia până la umăr). Atitudinea este diferită, privirea este diferită, expresia feţei este diferită.

-are un comportament aberant (după Radu Nicoară). Dacă stăm cu toţii la o masă, afară se aude o bubuitură. iar tu eşti singurul care se duce să verifice ce s-a întâmplat, tu eşti eroul (Păsările, Alfred Hitchcock. Jessica se duce să îi ducă un canar lui Rod, nu îl găseşte acasă, se hotărăşte să îl caute, insistă deşi sunt multe lucruri care i se pun împotrivă). Comportamentul aberant îl pune în situaţii limită şi provoacă antagonistul (Batman îl provoacă pe Joker în aceeaşi măsură în care Joker îl provoacă pe el. Totuşi, Batman ar fi putut să rămână la el acasă şi să nu ia atitudine. Faptul că a luat atitudine este comportament aberant).

-truism - structura personajului este dependentă de structura acţiunii. După McKee, înainte de personajul principal a fost incidentul declanşator. Ceva se întâmplă în primele 5 minute de film şi strică echilibrul iniţial al poveştii. Personajul principal se opune iniţial la a lua parte la acţiune (Broken Flowers - Jim Jarmusch. Don are toate motivaţiile să plece din casă. Primeşte o scrisoare în care află că fiul lui îl caută. Nu pleacă. Este aproape letargic, apatizat. Prietenul lui îi aranjează toate datele plecării şi îl convinge să plece în căutarea fiului).

-personajul principal nu are noroc. Maşina nu porneşte dacă îl urmăresc mafioţii, nu ajunge la diamante înaintea antagonistului, nu primeşte un conflict gata rezolvat. Dacă ar avea noroc filmul s-ar termina înainte să înceapă. Personajul principal ia atitudine, îşi face singur norocul.

-în plot point 2 deja personajul a luat suficiente decizii dubioase încât să ajungă într-un punct din care nu se mai poate întoarce.

-personajul evoluează treptat, dar evoluţia devine foarte evidentă abia după lupta finală, pp3. După D. Carabăţ, însemnarea. Se alege cu o lecţie învăţată, dar diferenţele se văd şi fizic. "Thelma şi Louise" - cele două house-wifes devin ... "rugged roadies (?)" până la finalul filmului.

În rest, Carriere spunea că imaginaţia este un muşchi care trebuie exersat. Aşa că, to the gym.

Foto http://peeash.lesfilmsdelalymphe.com/menu.htm, Pee Ash Debies

EX

Tudor ocoleste agitat toate obstacolele pana la usa. Cateva scaune, o masa de cafea rasturnata, un vraf de haine pentru spalat, o cutie de televizor. Apasa pe clanta. Usa e blocata din interior de un obiect greu.

E o chestie foarte random. Daca vreti puteti sa o continuati. In principiu se poate intampla orice, poate fi de la policier la drama de familie la horror la film pentru copii. Sunt genul de exercitii pe care le mai faceam noi in anul I.

EXERCITIU

Ca scenarist foarte multe lucruri pe care le vezi, care se intampla in jurul tau sau pe care le auzi ar trebui sa iti dea un minim de declic pentru un minim de poveste. Pana la sfarsitul zilei e destul de probabil ca unele sa se dovedeasca a fi false inspiratii, dar e foarte fain sa iti traiesti viata la panda dupa asa ceva.
So, in caz ca va vine vreo idee din exercitiul asta, dati un semn.
Cum arata camera in care doarme tipul din imagine?