Se afișează postările cu eticheta cărţi. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta cărţi. Afișați toate postările

marți, 31 august 2010

ADAPTAREA

Nu am avut niciodată multă încredere în cei care scriu adaptări. Motivele erau cumva "prelucrate", lipsite de eleganţa unui motiv clar. Am citit cărţi care m-au provocat, care mi-au trezit bestia scenaristică, fie pentru că mi-au declanşat păreri paralele cu ce spunea cartea, fie pentru că vedeam cadre, dar mereu am avut o reţinere ciudată. Să scrii o adaptare după o carte bună este o responsabilitate pe care nu mi-aş fi asumat-o din respect pentru autor. Efectul e cel puţin ciudat. Tu scrii şi ai o autoritate asupra hârtiei. Teama ciudată că cineva îşi va înfige furculiţele sau va intra cu bocancii să prelucreze ce ai scris tu, seamănă cu atitudinea mamei care nu şi-ar lăsa copilul să meargă la grădiniţă ca să nu ia viruşi de la alţi copii. Şi uite aşa, copilul nu îşi face sistemul imunitar. Ca eventual scriitor, am avut o timiditate în a intra peste hârtia asupra căreia are altcineva autoritate.
Pe de altă parte, când scrii, simţi că trebuie să faci un pui prin concepţie imaculată, dacă există concepţie imaculată în scenaristică. Să fie puiul tău în totalitate. Atitudine arogantă şi neproductivă, după cum mi-a spus cineva. Se poate să fie aşa, dar măcar te asigură că nu vei plagia nici măcar din greseală.
Am primit o temă la cursul de adaptare. Adaptaţi Doamna cu căţelul, de Cehov, fără să vă îndepărtaţi de original, cel puţin în punctele esenţiale (timp, spaţiu, conflict). Tema m-a lăsat oarecum rece. Timpul, spaţiul şi conflictul de acolo nu mă interesau atât de mult. Dar mi-am exersat pixul şi am înţeles ceea ce teoretic ştiam - că adaptarea nu e nici un furt, nici un omagiu umil. Este un fel de a vedea lumea. Doar că nu este lumea din jurul tău. E ca şi când ai fi turist cu un ghid bine informat, care îţi direcţionează atenţia spre anumite puncte turistice. Un alt tip de a călători. Cred că e bine.
Am ascultat FOUNTAINHEAD, de Ayn Rand. Mi-a plăcut şi mi-a plăcut să nu o consider o naivă şi o idealistă pe autoare. Dar am fost revoltată să văd ecranizarea cărţii, siropoasă, banală, cu tirade inutile şi mai mult decât toxică pentru personaje. Parcă ar fi fost dizolvate în acid. Nu mi-am explicat cum se face că Ayn Rand este şi scenarista ecranizării, şi am fost la fel de revoltată pe ea ca pe orice alt cititor care nu a priceput nimic din roman. Pe scurt, m-a provocat să îmi exersez pixul.
Romanul este mai degrabă exemplificarea unui set de valori, cu întorsături de situaţie ciudate şi personaje fixiste. Conflictul este greoi, între armate de personalităţi şi simulări de societăţi artistice, din care dacă scoţi un element se dărâmă mai multe dintre cele care urmează (probabil de aceea a iesit atât de prost filmul, pentru că l-au tuns 0 şi au făcut peruci din pletele lui). Deocamdată am scris câteva bucăţi la întâmplare, dintre cele care mi s-au părut interesante, ca şi când m-aş fi jucat cu un cub rubik fără intenţia să fac vreo faţă. Am ajuns acum în etapa tehnică, care e foarte interesantă şi peste care mi-ar fi frică să trec. Romanul este simplu la prima vedere, axele par destul de clare, dar nu aş vrea să îmi dau seama la pagina 60 că am pierdut din elemente. Planul de atac are multe tăieturi şi probabil o să facă mama munca de secretariat să îl copieze şi să îl deseneze (nu de alta, dar e printre puţinele care îmi înţelege scrisul de mână). Dar munca e foarte frumoasă şi mă gândesc că, în loc de croşetat în sălile de aşteptare, e mai relaxantă şi mai interesantă. Am început prin a împărţi conflictele pe bucăţi. Rourke este personajul principal, deci axele principale sunt legate de el. Cariera lui Rourke are o axă specială, împărţită pe puncte de interes şi evoluţie. Dedesubt, axa cu viaţa lui sentimentală (relaţia cu Dominique). Pentru fiecare relaţie cu un nou personaj, o axă mai mică sau mai mare, pe care am marcat evenimentele principale, momentele ca într-un film miniatural, cu început, mijloc şi ieşire din scenă. În final, ies nişte măzgălituri sinuoase, care se intersectează şi pe care doar tu sau mama ta le puteţi descurca. Dar ajută, pentru că structurează conflictul şi e ca o structură osoasă pe care poţi să construieşti şi care presupun că mă va scăpa de nişte blocaje, sau mai rău, de scris pentru coşul de gunoi.

sâmbătă, 13 februarie 2010

MISTERUL REGELUI

steven king
Company Logo Design
at logomyway
"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.
Steve"
(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.
Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.
Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.
Succes.

luni, 1 iunie 2009

POEZIA DE CAND AM TIMP PENTRU MINE

Sentimentul lanei - Marin Sorescu

"Hai să te descriu, tot trebuie să fac ceva
Dar tie-ti sta bine-ntre bijuterii.
Trebuie să te descriu o data cu bijuteriile tale.
Esti buna pentru arheologii viitorului,
Numai camee, paftale, inele, bratari.
Imediat as putea localiza secolul si tara.
Aurul te iubeste. Sint gelos."

joi, 30 aprilie 2009

POEMUL DE JOI DIMINEATA (Lucian?)


"Ne-ai pus in suflet patimi adanci cat o vecie
Si-ai poruncit de-asemeni ca omul sa se-abtie
Nedumeriti ne zbatem intre porunci inverse
Cum poti sa-nclini o cupa, iar ea sa nu se verse?"

(Omar Khayam - Catren)

joi, 26 martie 2009

FARMECUL DISCRET AL MISOGINULUI

Nu oricare. Bukowski. Ce m-ar putea deranja la altcineva m-ar putea fascina in carte. Cam asta e diferenta intre teorie si practica.
In rest, fuck off.

miercuri, 9 iulie 2008

THE LINE IS DEAD - MISERY - STEVEN KING


Misery - Steven King - este ca un ceas cu mecanismele la vedere.
Acţiunea este foarte corect americană. Tensiunea îşi atinge scopul şi îţi faci fix atâta timp cât este nevoie ca să citeşti cartea la galop, pentru că îţi datorează nişte răspunsuri pe care vrei să le afli cât mai repede. Pe scurt, este o carte care se achită de toate îndatoririle, fair-play. Dar esenţialul nu este cartea sau naraţiunea în sine. Este felul în care gândeşte Paul, momentele lui de narator cu un dead-line de îndeplinit (iar când spun dead-line, chiar mă gândesc la dead-line). Iar când spun că este ca un ceas cu mecanismele la vedere, mă gândesc tocmai la acele remărci despre viaţa şi felul de a scrie şi a gândi al scriitorului.
Cartea aş recomanda-o celor care vor să scrie sau celor cărora le plac filmele americane.

luni, 30 iunie 2008

DUNE - JUST A MATTER OF WATER

Cum ar fi să măsori totul în apă? Timpul, banii, familia, statutul social, toate să se măsoare în moneda care de obicei îţi pică din cer. Dar să nu pice din cer. De fapt să nu vină de nicăieri.
Iubesc cărţile pe care nu le-am trăit, şi mai ales cele pe care nici nu aş vrea să le trăiesc.
Voi face abstracţie de referirile la civilizaţia arabă, pentru că nu îmi place partizanatul politic atunci când nu îl caut din adins. Dar. Lipsa apei. Apa care cade din cer este doar o minune despre care s-a auzit. Economisirea salivei, urinei, transpiraţiei, a lacrimilor. Disciplina pe care lipsa le-a dat-o...sunt lucruri la care poţi să te gândeşti.
Şi trecând peste obsesia apei, mai este viziunea idolului asupra idolatriei. Implemetarea miturilor la o civilizaţie sensibilă. Jocurile diplomatice. Femeile Bene Gesserit, făcute pentru a servi.
Prinţul Atreides ia drogul preştiinţei, mirodenia. Vede viitorul universului, dar cu fiecare mişcare pe care o face, viitorul se schimbă. I se face frică, nu vrea să se mai mişte, dar chiar şi nemişcarea lui schimbă viitorul în o mie de feluri. Prinţul Atreides este mântuitorul Dunei, planeta secetă.
Dacă nu îţi plac SF-urile nu o citi ca pe un SF.

joi, 12 iunie 2008

DOAR DE DRAGUL STĂRII MELE DE BINE


Fluxul apei dulci este o carte de Eugen Lumezianu. Poţi să o citeşti într-un fotoliu de două ori mai mare decât tine, cu două pisici languroase plimbându-se pe lângă picioarele mobilei, în timp ce ţi se răceşte ceaiul de trandafiri egipteni. Şi poţi să crezi în realismul magic timp de două zile cât îţi ia să o citeşti, fără să te simţi un mistic demodat.