luni, 30 iunie 2008

DUNE - JUST A MATTER OF WATER

Cum ar fi să măsori totul în apă? Timpul, banii, familia, statutul social, toate să se măsoare în moneda care de obicei îţi pică din cer. Dar să nu pice din cer. De fapt să nu vină de nicăieri.
Iubesc cărţile pe care nu le-am trăit, şi mai ales cele pe care nici nu aş vrea să le trăiesc.
Voi face abstracţie de referirile la civilizaţia arabă, pentru că nu îmi place partizanatul politic atunci când nu îl caut din adins. Dar. Lipsa apei. Apa care cade din cer este doar o minune despre care s-a auzit. Economisirea salivei, urinei, transpiraţiei, a lacrimilor. Disciplina pe care lipsa le-a dat-o...sunt lucruri la care poţi să te gândeşti.
Şi trecând peste obsesia apei, mai este viziunea idolului asupra idolatriei. Implemetarea miturilor la o civilizaţie sensibilă. Jocurile diplomatice. Femeile Bene Gesserit, făcute pentru a servi.
Prinţul Atreides ia drogul preştiinţei, mirodenia. Vede viitorul universului, dar cu fiecare mişcare pe care o face, viitorul se schimbă. I se face frică, nu vrea să se mai mişte, dar chiar şi nemişcarea lui schimbă viitorul în o mie de feluri. Prinţul Atreides este mântuitorul Dunei, planeta secetă.
Dacă nu îţi plac SF-urile nu o citi ca pe un SF.

duminică, 29 iunie 2008

RECOMAND FILMELE CU ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT


Filmul trebuie să te ţină în scaun timp de aproape 3000 de metri de peliculă. Asta înseamnă că trebuie să păstrezi tensiunea şi, după nişte calcule (bineînţeles ale americanilor) din 5 în 5 minute trebuie să se întâmple ceva care să păstreze atenţia trează - scandal, lacrimi, sex, bătăi, replici captivante, poante.
Dar miza este mult mai mare decât atât. Pentru că tu, ca om care a lucrat la un film, vrei ca spectatorul să plece cu finalul acasă, şi eventual să mai vină o dată la film, să mai plătească un bilet şi să-şi cheme şi prietenii (ce să-i faci, ar trebui să fii prea naiv să nu crezi fix acum în capitalism). Sau pur şi simplu să îi placă foarte mult finalul şi să se gândească la el şi după ce a ieşit din sală.
De fapt, începutul şi finalul unui film sunt cele mai importante. De cele mai multe ori din început şi final dai semnificaţia filmului. Spectatorul se va concentra cel mai bine la semnificaţie după ce s-au rezolvat toate conflictele filmului, adcă la final. La început va fi prins de înţelegerea acţiunii, apoi dacă îi place filmul, va sta să savureze acţiunea, şi la final, după ce şi-a şters lacrimile, sau s-a oprit din râs, sau s-a detensionat, poţi să îi dai ceva cu o miză înaltă care să îl pună pe gânduri până ajunge acasă. Iar semnificaţiile de la începutul filmului sunt pentru cinefili, pentru cei cu memorie bună, pentru cei cu atenţie distributivă, şi la poveste şi la semnificaţie, sau pentru cei cărora le-a plăcut atât de mult filmul încât mai vin şi a doua oară. Asta pentru că dacă nu eşti atent sau nu vezi filmul a doua oară, e puţin probabil să ţii minte detaliile de la începutul filmului. Care e filmul tău preferat? ....................... Ok. Şi care e primul cadru din film? (prima imagine, de la motor la stop)........................... .După cum spuneam...
Semnificaţia filmelor se schimbă cu diferite finaluri şi diferite începuturi. Şi o să dau exemplele care m-au convins pe mine.
"PĂSĂRILE" de Alfred Hitchcock. Toată semnificaţia filmului stă în ideea că, dacă nişte păsări pot ataca aşa, fără motiv, atunci cu siguranţă trăim într- o lume nesigură, unde orice se poate oricând răsturna, FĂRĂ MOTIV.
Filmul se dădea şi înainte de 1989, la Cinematecă.
În aceeaşi perioadă. în Koreea era criză economică, criză la care se ajunsese din cauza păsărilor, care se înmulţiseră necontrolat şi mâncau orezul. Aşa că guvernul a dat un fel de primă în bani pentru cei care aduceau picioruşe de păsări. Se plătea fiecare picioruş în orez, sau bani, în fine. Un documentar de mai puţin de 10 minute despre chestia asta fusese trimis şi în România comunistă. Documentarul despre păsări, filmul despre păsări... La Cinemateca se dădea întâi documentarul, apoi filmul lui Hitchcock. Şi brusc, păsările aveau un motiv să atace. Aşa că a devenit un film despre vendeta păsărilor, cu morala "nu e bine să faci rău".
"AMERICAN HISTORY X" (Tony Kay).
Filmul are o variantă cenzurată şi una necenzurată. Şi partea tăiată la cenzură este finalul.
Un neo-nazist, lider de opinie între neonazişti, admirat în cartier, omoară doi negri, ajunge în închisoare şi trebuie să îşi păzească, la propriu, fundul de negrii care abia aşteaptă să îi facă viaţa grea. Iese din închisoare cu ideile total schimbate, după ce nu din cauza negrilor a avut probleme în închisoare, ci din cauza neo-naziştilor. Are o datorie morală deja faţă de negroteiul care i-a pus o vorbă bună, şi vrea să îşi schimbe viaţa. Doar că la final (dacă nu l-aţi văzut îmi pare rau că trebuie să vă spun), fratele lui este împuşcat de negri.
Varianta cenzurată se termină cu personajul nostru fost neo-nazist, care plânge cu fratele în braţe. Apoi un apus peste mare, câteva citate cu vocea copilului, şi o morală sănătoasă despre ură. Impresionant, trist spre siropos, şi cu o lecţie bună.
Varianta necenzurată se termină la fel, doar că are un singur cadru în plus. Fostul neo-nazist se rade din nou în cap, redevine la vechile obiceiuri. Şi deja spune altceva despre altceva. Labilitatea deciziilor, violenţa este un cerc vicios din care nu poţi decât să ai iluzia că ai ieşit, în fine, interpretaţi voi pentru voi.
Cam asta e lecţia la care mă gândeam aseară. Începutul şi finalul au cea mai mare încărcătură, atunci sunt momentele când ai timp să spui ce vrei să spui cel mai bine, nu le rataţi şi va fi totul ok.
De-aia eu şi Woody Allen nu suportăm să vedem filmele bune fără început şi filmele proaste cu tot cu final.

vineri, 27 iunie 2008

LM

Iarna nu-i ca vara. Nuca nu încape în perete. Scurt metrajele nu sunt ca lung metrajele.
Şi ca să subliniez şi mai mult lucrurile evidente, munca pentru un scenariu de scurt metraj e total diferită de cea pentru scenariul de lung metraj. Dacă eşti la început nu te avânta direct spre lung metraj pentru că este o muncă cel putin dubioasa.
Eu incepusem cu nuvele si poezii, iar asta mi-a prins probabil bine. Dar, fiecare cu nuca lui.
Scurt metrajele sunt chipurile pe aceeasi structura ca si lung metrajele. Pe 3 plot pointuri. Foarte condensate. Iar daca un lung metraj poate fi rezumat intr-o fraza, gandeste-te cum trebuie rezumat un scurt metraj. Da, tot intr-o fraza. Doar ca fraza trebuie sa fie foarte clara, cu mai putine dar, insa, totusi.
Nu orice subiect sau tema se preteaza pe scurt metraj. Poate ca pare evident, dar am vazut atat de multe scurt-metraje despre sinucigasi, pasiuni, relatii complicate incat m-am gandit ca ar fi ok sa imi dau cu parerea si despre chestia asta. Nu ai timp sa te sinucizi ca lumea in 15 minute. Nu poti. Pana explici, pana dai motivele, pana arati personajul, ti se termina bateria la camera. Serios. Iar sinuciderea asa, decupata ca gest gratuit, de dragul scurt-metrajului, mi se pare aiurea.
Cel mai bine functioneaza comediile. O mica fresca sociala pe care o cunoastem cu totii, din care se decupeaza momentele bune, personaje haioase si o intorsatura de situatie. Ca sa nu mai vorbim de un montaj pe masura. E o reteta verificata.

miercuri, 25 iunie 2008

PENTRU UN ECRAN MAI MARE - ÎNTOTDEAUNA CINEMATECA


L'AGE D'OR - LUIS BUNUEL
VÂRSTA DE AUR - LUIS BUNUEL


marți, 24 iunie 2008

JUST A TASTE OF IT - TRAIN DE VIE (sursa - youtube.com)

NU MI-A CERUT NIMENI PĂREREA


Am dat un search pe google - "funny". Mai mult de 3 sferturi din fotografiile apărute erau pisoi şi căţeluşi, care nu fac nimic ca să fie funny, pur şi simplu există. De fapt pariez că pisoii ăia nici nu ştiu că sunt amuzanţi. Şi nu sunt acolo pentru entertainmentul nostru.
Sunt curioasă pentru ce specie de conscious ...thingies suntem noi funny, cu urechiuşele noastre mici şi cu pielea noastra depilată and all that.
În concluzie mă calcă pe nervi imaginile cu pisoi şi căţeluşi şi bebeluşi care sunt amuzante fără vreun motiv anume.

NU TREBUIE SĂ-MI DESENEZI CA SĂ PRICEP


Eşti ceea ce mănânci, ceea ce gândeşti, ceea ce faci, eşti felul în care vorbeşti.
Şi să nu uităm că personajele din filme sunt oameni. Pe care îi caracterizezi prin toate mijloacele de mai sus. Nu o să bagi inserturi, cartoane sau voice-over pentru a caracteriza un personaj, dar îl poţi caracteriza printr-un gest, printr-un detaliu subtil. Ce fel de haine are? Este un om îngrijit? Cum vorbeşte? Ce fel de mobilier are în apartament? Cam tot aceleaşi lucruri care te ajută să caracterizezi un om în viaţa ta, de zi cu zi.
O să mă opresc asupra unui subiect pe care îl am proaspăt în minte. La istoria filmului românesc (dna. Manuela Cernat) am avut un subiect de examen care mie mi-a adus nişte revelaţii. Bucătăria în filmul românesc înainte şi după 1989.
Bucătăria este un spaţiu intim, care spune multe despre personaj. Vezi ce are personajul tău, cum mănâncă, ce mănâncă...deci afli mai multe despre statutul lui social şi despre educaţia lui. Ca să nu mai spun că este un spaţiu în care se adună familia. Vorbesc, iar vizual au ce face cu mâinile. Sunt obligaţi să stea împreună şi îi vezi cum interacţionează. Natural, stresat, din obligaţie, armonios, cald, îşi spun problemele, se ascund, mănâncă separat. Cine găteşte? Femeia? Bărbatul? De ce?
În filmul românesc dinainte de 1989 mai era şi acel cult al mâncării. Mâncarea era greu de găsit. Cum vedeau personajele mâncarea? Poate dacă aveau cafea nu ştiu de care sau friptură în fiecare seară lucrau pentru securitate. Şi uite câte poţi spune dintr-un singur amplasament al acţiunii.
Asta se aplică la orice spaţiu, la orice atitudine.
Citeşte o carte şi eventual vezi ecranizarea. O să vezi că în carte apar invariabil nişte monologuri, sau pasaje nevizuale, care pot fi transmise prin alte metode. O privire încărcată, un gest, astea ţin de interpretare. Dar ca scenarist nu te lăsa în totalitate pe mâna actorului, regizorului, operatorului sau monteurului. Fă-ţi singur mjloacele prin lucruri mai concrete.
Prima chestie care îmi vine în minte acum este pasajul din Pulp Fiction. Vincent şi Jules se dezbracă în curte şi trebuie să se spele de sânge. Jules spune, după ce îşi dă jos toate hainele: "This is cold, out here". Şi poţi foarte uşor să îţi dai seama de ce spune asta.
Fiţi discreţi în măsura în care se poate. Publicul nu este prost. Trebuie doar să i se acorde mai mult credit.
poza publicată - Gipy

CE VREI DE FAPT SĂ SPUI?

De unde porneşte o poveste?
Discutam cu Popică anul trecut şi spunea: păi te gândeşti bine la ce vrei tu să spui oamenilor. Când intri la facultatea de film cu siguranţă că ai o poveste în minte, te preocupă ceva, ai un motto al tău care crezi că trebuie să se facă auzit. Oamenii îşi merită soarta. Conştienţa vine întotdeauna prea târziu, şi mai bine atunci nu ar mai veni deloc. Prostia merită pedepsită. Orice altceva te preocupă.
Şi avea dreptate. Uitându-mă la cei 10 colegi ai mei de grupă mi-am dat seama că fiecare dintre noi are o temă personală, o obsesie pentru ceva. Lucian Georgescu spunea că supratema generaţiei noastre este alienarea. Dar sunt fix 11 feluri foarte ok de a spune nişte lucruri. Şi asta se bazează pe back-ground-ul fiecăruia (educaţie, sensibilitate, înclinaţii, pasiuni). E bine să scrii despre ce te pasionează pentru că nu e atât de mare riscul diletantismului. Aşa că îţi pui problema mediului cu care ai luat contact. Dacă nu ai stat suficient printre ţigani, atunci bine ar fi să stai cu ei măcar o perioadă înainte să scrii un film de două ore despre ei. Dacă nu ai 3 întâmplări în minte pe care le vezi bine, cu detalii, cu expresii şi cu felul de a se mişca al persoanelor despre care vrei să scrii, dacă nu le poţi asocia cu ceva ce ţi s-a întâmplat, e foarte posibil să îţi iasă mai greu scenariul.
De la secretariatul facultăţii noastre, ne mai facem rost din când în când de trimiteri prin locuri de documentare. În spitale, puşcării, tribunale, secţii de poliţie, locuri unde se întâmplă câte ceva. Dar dacă te gândeşti bine nu ai neapărat nevoie de o acreditare să stai într-o secţie urgenţe de la spital şi să vorbeşti cu oamenii. Iar cele mai faine experienţe sunt oricum spontane, te prind aşa, fără carneţel şi reportofon în mână.

luni, 23 iunie 2008

FACULTĂŢILE NU SUNT PENTRU FRAIERI


Lau Ghiran a atins o coardă sensibilă cu comentariul lui. Cred că Roxana, colega mea, se amuză acum, pentru că noi aveam multe discuţii pe tema asta.
Lau, nu ai pus o întrebare tocmai aiurea, dar ai pus-o celei mai nepotrivite persoane.
O să pun problema altfel. Da, poţi să faci ce vrei, cum vrei, poţi să te lansezi într-o meserie, după ureche. Dar nu o să fii niciodată un profesionist. Nu prea am auzit despre lăutari care cântă după ureche care să compună o Traviatta fără probleme.
Sunt meserii care te fură uşor, sunt glossy, cool, par simple. Dar ceva nu ţi se poate părea simplu decât până în momentul în care te apuci să îl faci. Mă calcă pe nervi oamenii care mă opresc să îmi spună "Viaţa mea e un scenariu. De fapt vreau şi eu să fac un film."
Când eram mai mică am vrut să fug de-acasă. Mi-am pus toate jucăriile într-un bagaj şi am plecat să îmi construiesc o casă sub Tâmpa, unde văzusem eu un loc liber şi aproape de grădiniţă. Cam cu asta compar eu atitudinea...eu pot să fac pentru că am o tehnică pe care am inventat-o.
Mai lăsaţi chestiile astea. Faceţi ceva la care vă pricepeţi, şi dacă vă pasionează ceva despre care nu ştiţi, măcar studiaţi. Nu lăsaţi pe alţii să vă corecteze şi să vă pună într-o situaţie proastă spunându-vă la preselecţii că nu vă pricepeţi. Fiţi proprii voştri critici, învăţaţi să vă recunoaşteţi valoarea. Nu puteţi să o învăţaţi decât din experienţa altora. E prea puţin probabil să fiţi atât de intuitivi încât să ştiţi regulile aşa, de la sine putere. Ca să nu mai spun că sunt unii care fac o facultate şi tot nu devin profesionişti. D'apăi aşa...
Altfel, de ce ar mai exista facultăţi de tot felul de chestii? Pentru fraieri?

MOARTE ŞI SINUCIDERE LA MODĂ



În filme trebuie să se întâmple CEVA. Spectatorul trebuie să rămână în scaun aproape două ore şi ideal ar fi ca după să se mai gândească, din când în când, la filmul pe care l-a văzut. Şi ...să fim serioşi...publicul vrea sânge. Ca la romani. Sau să vedem...
Acum, ideea e să nu fii nici arogant. Publicul nu este nici prost, şi dacă l-ai subestimat, n-ai decât să faci filme de serie C (în cel mai bun caz). Trebuie să dozezi cât sânge arăţi şi de ce.
Eu am o problemă cu filmele în care se moare. Mi se pare meteahna începătorilor. Pentru că filmul are nevoie de un conflict puternic şi de o notă înaltă tragică, primul lucru la care te gândeşti pentru un final care să îl marcheze ar fi moartea. Cui nu îi e frică sau cine nu s-a gândit vreodată la ea. Dar uite că şi aici riscurile sunt mari. Pentru că dacă se moare trebuie să se moară dintr-un motiv. Nu oricine are un stomac suficient de puternic să omoare pe cineva sau să se sinucidă. Da, se poate să fie nebuni. Că de fapt asta e mereu scuza atunci când personajul face ceva anti-natură. Erea nebun dom'le. Şi ai răspuns la toate întrebările. E ca şi când ai desena un om diform pentru că habar n-ai care sunt proporţiile recomandate şi după ai spune...pai...e handicapat săracu'. Nu merge aşa. E ok, personaje nebune au mai fost în filme, şi încă personaje care au făcut carieră, cum ar fi Hannibal. Dar scenariştii care fac personaje nebune ştiu cu siguranţă despre ce vorbesc, au citit cel puţin o carte despre genul de nebunie şi au fost în cercetare serioasă. Iar dacă se poate găsi o variantă mai bună pentru a explica acţiunile personajelor, cu atât mai bine.
Cât despre sinucidere, gândeşte-te bine când scrii dacă personajul chiar ar vrea să facă lucrul ăsta. În primul rând că este o anomalie foarte ciudată a naturii. Toate animalele au un instinct de conservare bun, care se manifestă încă în cele mai banale situaţii - când cineva vrea să îţi bage degetul în ochi, închizi ochiul. Aşa că cineva, ca să vrea să moară, trebuie să aibă nişte motive serioase şi un bagaj solid în spate.
Cât despre clădirea tensiunii şi momente maxime, se poate găsi o variantă mai dramatică, o lipsă mai mare cu care să sfârşească personajul. Ştiu eu? Poate un etern sentiment de vinovăţie, singurătate, nerealizare... Mai căutaţi şi sigur găsiţi ceva mai bun. Moartea nu mai e la modă. S-a consumat tot dramatismul în perioada Titanic, şi uite că acum lumea cam râde când aude de el.

MA SUBLIME FOLIE

TRENUL VIEŢII-urmăreşte culorile, numără din când în când vagoanele trenului şi nu te gândi că este o greşeală a regizorului, ascultă coloana sonoră şi păstrează judecăţile pentru final.
Un sat de evrei încearcă să scape de deportare. Plănuiesc să se autodeporteze, se împart pe tabere şi încearcă să îi păcălească pe germani cum că sunt cu adevărat evrei deportaţi, foarte periculoşi, pentru că sunt mai mult decât evrei. Sunt evrei comunişti. În final vor să ajungă în Palestina.
M-am lăsat păcălită că va fi o comedie, deşi era de intuit că miza este mai mare decât atât.
Întrebarea pe care mi-am pus-o este unde s-a rupt de fapt filmul? Nu vreau sub nici o formă să vă vând finalul. Totuşi, sunt curioasă cât de departe au ajuns.
Încă mă obsedează, după câteva zile, privirea lui Şlomo, ultimul trans din film (m-a trăznit, şi vizual şi emoţional), muzica şi culorile din film. Este chiar un film complet care o să-ţi marcheze retina şi timpanele. Azi nu mă mai uit la nici un film.
regie: Radu Mihăileanu
scenariu: Radu Mihăileanu şi Moni Ovadia
muzica: Goran Bregovic

joi, 12 iunie 2008

DOAR DE DRAGUL STĂRII MELE DE BINE


Fluxul apei dulci este o carte de Eugen Lumezianu. Poţi să o citeşti într-un fotoliu de două ori mai mare decât tine, cu două pisici languroase plimbându-se pe lângă picioarele mobilei, în timp ce ţi se răceşte ceaiul de trandafiri egipteni. Şi poţi să crezi în realismul magic timp de două zile cât îţi ia să o citeşti, fără să te simţi un mistic demodat.

RETINA MEA ARE GUST

Retina mea îşi permite să aibă gusturi. A fost antrenată să fie estetă, şi gustă, muşcă şi mestecă filme precedate de reputaţia lor între cinefili. 12 Angry Men este un film bun după multe standarde, şi dacă îţi ridică probleme de moralitate nu o face pentru că este snob sau pentru că vrea să te impresioneze pe tine. Este un film făcut din pur capriciu regizoral, şi care foloseşte şi retinei noastre.

ROMÂNIA DEMOCRATĂ


Poate că am stat prea mult în banca întâi, la scoală, fiind educată, pentru a nu simţi nevoia să educ şi eu. Îmi doresc o Românie mai vestică, pentru că ştiu că se poate. Vreau ca oamenii să nu lipsească de la serviciu „fincă-i democraţie” şi să înţeleagă sensul cuvintelor, măcar al celor pe care le folosesc. Mi-e teamă de şefii alpha care îşi afirmă statutul ţipând la angajaţi. Sunt sigură că sunt pretenţii normale. În rest ştiu că starea de bine vine din interior.

foto> Vlad Nancă

duminică, 1 iunie 2008

PĂRERI ECONOMICE. DE UNDE NU-I


Maria vinde castraveţi. Alina vinde roşii. Maria vinde castraveţii foarte scump şi Alina trebuie să vândă roşiile scump dacă vrea să-şi permită castraveţi. Şi aşa cresc preţurile. Asta se vrea o lecţie de economie mult simplificată şi pe înţelesul rentierilor.
Ce naiba e cu preţurile de la apartamentele din România? Ştiu că este un subiect foarte bătut, şi nu vreau să pun şi eu o bomboană pe colivă, dar tot voi spune două vorbe. People, din salariul mediu pe economie nu îţi vei permite decât în 60 de ani să îţi cumperi un apartament decent. Asta înseamnă că majoritatea oamenilor vor ridica preţul de unde nu-i, la micile sau marile lor afaceri, şi că asta o să afecteze ceva mai mulţi oameni.
Cineva spunea pe un forum, şi m-am amuzat copios, că e foarte bine că au crescut preţurile, că noi nu ne vindem ieftin ţara. Uite unde stătea patriotismul! Noi nu ne vindem ţara românilor, să înţeleg. Pentru că cineva din străinătate cu un salariu decent îşi permite să o cumpere cu tot cu Băsescu.
Şi uite aşa îşi fac oamenii unii altora viaţa grea.