MIND-SHUFFLE

Dupa mai mult de 18 ore in fata calculatorului incep sa iti amorteasca simturile. Fac inventarul paharelor de ceai baute si cerealelor mancate in ultima jumatate de ora si ma gandesc...ei bine...duc o viata sanatoasa.

Ceaiul e facut la o cana electrica low-budget si are gust de metal. Cerealele le-am gasit cand faceam curatenie, in sertarul in care tin paiele pentru bauturi si pungile pentru gheata. Poate nu traiesc chiar atat de sanatos, dar ma conving ca in cel mult 10 ani o sa se descopere pilula albastra a refacerii sanatatii in 20 de minute. Probabil o sa-i faca reclama la teleshoping si o sa o poti comanda prin telefon.

Oamenii anilor 70 credeau ca o sa avem deja colonii pe o planeta apropiata. Pe undeva mi se pare simplu. Ajungi pe Luna, pui un ventilator, un ficus in ghiveci, o fantana arteziana si iti aduci dulapul cu haine. In rest, natura lucreaza cu orice ii dai. Inclusiv cu peturile pe care le arunci in padure dupa ce ai facut o friptura cu mici la gratar.

Oamenii de stiinta sunt fie prea pesimisti, fie prea optimisti. Mie imi plac mai mult cei moralisti. Am senzatia ca iti dau o reteta simpla prin care poti sa contribui, iar eu oricum nu stiu prea multa fizica, biologie, chimie, cat sa ajut concret.

TO SELL OR NOT TO SELL

Vremea in care statul iti garanta un loc de munca a trecut. Suntem o generatie care nu mai primeste repartizari, si bunicii nostri inca se mai plang ca nu avem un loc de munca sigur si ca ..."ce-o sa ne facem cand terminam scoala". Strabunicul meu inca ma intreaba "fetele alea care prezinta stirile, ce facultate au terminat?". I-am spus cu rautate ca nici una si stiu ca nu m-a crezut.
Criza i-a facut si pe colegi de-ai mei degeneratie (intentionat ha!) sa suspine dupa locuintele gratuite si dupa locurile de munca stabile. Ei bine, acum 20 de ani as fi terminat UNATC si nu mi-as fi pus intrebarea unde o sa lucrez. Simplu. Cu o medie buna as fi facut filme si mai bune de propaganda, cu o medie slaba as fi fost responsabila de vreun camin cultural mai central sau mai rural, iar cu ceva talent as fi facut puscarie. Daca e sa aleg, imi place ideea ca nu am un loc de munca stabil, iar ca scenarist nu o sa-ti garanteze nimeni nici un fel de stabilitate, nici macar psihica. Probabil ca nu o sa castigi prea multi bani, iar "bunicule, suntem doar 9 in fiecare an in TOATA tara care fac scenaristica, deci un loc de munca o sa-mi gasesc" este doar minciuna cu care i-am linistit pe bunici.

Un scenariu, asa cum ne-au spus profesorii inca din primul an, este foarte usor de scris. 90 de pagini pentru 90 de minute de film, si nu pagini din alea "ca fasolea, rand sub rand, litera langa litera". Paragrafe aerisite, litere distantate, dialoguri pe centrul paginii. Il scrii in timp ce mananci cartofi prajiti, citesti cate un capitol de teorie si asculti muzica. Asa ne-au spus. Eu nu subscriu, pentru ca inca ma deranjeaza daca miauna pisicile pe langa mine sau daca raftul de hartii nu este aranjat. Dar intr-adevar, nu este atat de greu de scris ca o teza. Important este sa ai vointa puternica, conceptele clare in minte si ceva care sa te PREOCUPE. Dupa ce termini, iti poti vinde munca de o luna pe 10 000 de euro, daca ai talent si la vanzari. Sau poti castiga un festival cu un scurt metraj, festival cu premii de la un desfacator de conserve si pana la 2000 de euro.

Dar pana sa ajungi acolo, ai ceva de lucru. Presupunem ca ai vointa, rabdare, ceva care sa te preocupe si talent. Urmeaza aspectul vietii sociale. Meritul UNATC-ului nu este acela ca te invata sa scrii scenarii sau in general, ca te invata sa scrii. Nici macar gramatica, daca nu ai invatat-o pana acum, nu o sa ti-o pui la punct in facultate. Meritul este ca aduna multi oameni la un loc. Le face cunostinta. "Draga mea, George este regizor. O, cred ca ati avea atat de multe de discutat. A facut chiar si un film despre clepsidre anul trecut." Asta e un lucru grozav. Cunosti oameni cu care sa faci proiecte, si daca asta vi se pare putin, atunci nu stiti de ce sunt celebre cafenelele in care s-au lansat, la o cafea, curente filozofice si mode culturale.

Cel mai bine este, pentru inceput, sa iti cunosti profesorii. Sa stii cum te poate ajuta fiecare. Nu stiu cum este organizarea acum. Pe diploma mea scrie "scenaristica, critica de film, filmologie, publicitate, media". Evident, am avut profesori din fiecare domeniu si intamplator majoritatea sunt suficient de interesati (nu lucreaza pentru banii de chirie la facultate) cat sa te indrume spre un job, atata timp cat isi dau seama ca nu trebuie sa te duca de mana pana acolo si sa-ti arate cum se foloseste capsatorul.

Apoi, e bine sa te imprietenesti cu colegii si sa stabilesti o punte de comunicare. Asta e ceva mai greu pentru ca pseudo-artistii sunt individualisti. Daca dai de un autor complet, care face scenariul, regia, imaginea, montajul si coafeaza si catelusul care o sa apara in film, nu ai decat sa astepti sa ii vina mintea la cap si sa iti ceara ajutorul pentru ca nu stie sa scrie un scenariu sau pentru ca de ultimul lui film au ras colegii la cinemaiubit. Daca dai de un regizor care stie ca sectia de scenaristica o sa fie atat de ocupata incepand cu anul 2 incat nu o sa mai aiba timp sa le faca script-doctoring, poti sa incerci sa iti dai seama daca fuzioneaza ceva. Totul tine de cum iti faci echipa si ar fi bine sa incepi din anul I sa le studiezi principiile si modul de lucru, chiar daca tot ce faci la filmarile lui este sa le bati clacheta.

In rest, proiecte apar. Unele mici, altele importante, majoritatea neplatite. Important este sa le identifici pe cele care conteaza si sa nu pierzi vremea lucrand cu oameni dezorientati, care azi vor un SF despre pirati ajunsi pe marte si maine o animatie despre chibrite.

Uneori proiectele cele mai importante sunt cele de facut flyere pentru un festival, flyere pe care la un moment dat probabil tot tu va trebui sa le si imparti. Dar in timp ce te ocupi de asta, lumea o sa stie ca se poate baza pe tine si poti sa cunosti oameni cu care sa faci echipa.

Iar cand iesi la o bere intr-un bar ieftin si unu' de 58 de ani ai carui prieteni si admiratori au o varsta medie de 17 ani iti spune ca te va face vedeta, cel mai probabil vei fi prea ocupat cu proiectele tale ca sa il mai asculti.

Per total, un scenarist poate sa castige destul de mult, dar, asa cum spunea Hank Moody din Californication, "being a writer is like having homework for the rest of your life." Scenaristii nu "fac bani", castiga bani. Pot lucra in publicitate, in timp ce colegii rad de ei ca si-au luat apartamentul cu doua camere din bani murdari, pot lucra in televiziuni si trece pe vestimentatia office, intre timp exersand toate fatetele vietii sociale, inclusiv periajul, pot lucra la reviste si pot face cronici despre orice (pentru ca, nu-i asa, avem tot felul de pareri greu de ignorat), pot scrie acelasi scenariu timp de 7 ani pana se mucegaiesc primele 30 de pagini si nu mai sunt lizibile, pot sa predea tot felul de materii umaniste unor copii retardati, daca fac cursurile de pedagogie, iar la batranete pot sa intre in tot felul de jurii unde sa se planga de noua generatie. Dar mai ales pot face oricand proiecte independente, pentru ca nu ne lipseste wishfull-thinking-ness-ul si pentru ca avem idei pe care nu le-a mai avut nimeni altcineva.

Evident, glumesc. Poti sa faci oricare din lucrurile de mai sus, ignora latura grim care ii vizeaza doar pe cei care nu s-au orientat bine si care nu au avut suficienta energie cat sa faca ceva serios. Scenaristica este o munca frumoasa, placuta, din care sa traiesti lejer si confortabil, nu doar material ci si sufleteste. Da bine cand vrei sa agati sa spui ca esti scenarist/a si sexul opus va spera ca o sa scrii un scenariu elogiativ despre viata voastra sexuala. Iti asigura un statut si o celebritate pe care fostii colegi de liceu o vor invidia. Trebuie doar sa fii foarte activ.

In final, imi vine sa imi cer scuze ca vorbesc despre bani, dar mi s-a cerut de prea multe ori parerea ca sa mai ignor intrebarea asta.

SCRISORI DE LA PUBLIC

Mi s-a stricat televizorul cu PRO tv pe el. Nu stiu daca il mai repar, ca nu face banii, da' m-am uitat si eu de'aia pe Andrian TV.
Andrian TV nu e ca PRO tv. Nu e ca PRO tv ca nu e in stare si n-o sa fie niciodata, ca nu e in stare de asa ceva. Pe Andrian TV aia au alte probleme. Singuratate. Pai asta e problema? Sa se uite ei pe PRO TV la ora 5 sa vada acolo probleme adevarate. Violuri, concubinaje, crime. Acuma'...daca nu esti genu' PRO TV poti sa te uiti pe Andrian TV, daca te doare sufletul mai tare decat stomacu', da' io zic ca si stomacu' conteaza. Conteaza, ca prin stomac trec toate. Trec si se transforma in ceva palpabil. Da' sufletul? Produce el ceva palpabil? "Arta si nu foloseste la nimeni", cum a zis amicu' Larry.

TAKE WHAT YOU NEED, GIVE WHAT YOU CAN

Dumnezeule, cat mi-e de mila de hipiotii batrani!

Am ajuns, din link in link, la filmulete cu unii care au extins woodstockul pana in 2010. Am inceput prin a ma uita la hipiotii tineri, faini, cu haine indiene si chitari, si am sfarsit prin a-i vedea pe flower-powersii de 40-50 de ani. Nu poti sa intelegi ce spun pentru ca le lipsesc dintii din fata. Ce-i pe mine, si-n dulap, un cort si mancare vegana din ghiozdan, eventual o masina ultra eco care, ca si ei, abia se mai tine. Inca mai impart chestii (dar stii cum e? nu prea au ce imparti, decat cel mult ce au primit de la altii).

Mergeam in vremurile bune in vama si la Sighisoara si cate doua saptamani pe an aveam senzatia ca functioneaza genul asta de comunitati. Posteam un pet de bere, puneam banii la comun, coceam niste porumb pe jar (furat de la capitalisti, ca deh) si faceam schimb de haine de la second-hand-uri care ajungeau la mana a 3-a, a 4-a si tot asa, cine stie la cine prin Elvetia. Era bine, pentru ca la sfarsit ajungeam acasa la periuta mea de dinti, la asternuturi curate, si primul gand era sa fac o baie de doua zile. Credeam in libertarianism 2 saptamani pe an, dupa care mergeam la scoala si ma pregateam pentru o angajare intr-o companie misto. Pentru ca fix atat functioneaza woodstockul. 2 saptamani, pana ti se termina mancarea pusa de mama la pachet, pana racesti putin si ti se fac toate hainele cumparate vara trecuta varza.

Oamenii aia care au imbatranit hippie nu si-au pus problema ca dau ce n-au. Ca toata lumea si-ar dori sa isi ia o masinuta simpatica pe care sa simta nevoia sa deseneze flori si sa faca turul Europei. Sa manance la prima persoana pe care o intalnesc, sa doarma oriunde gaseste dragoste, sa faca baie in fiecare ocean. Dar cei mai multi dintre noi muncim pana la 50 de ani, cand speram sa avem bani pusi deoparte pentru asta. La 50 de ani cel mai probabil fiecare are copii, ai caror bani de mostenire nu vor sa-i cheltuie si ii pun intr-un cont pentru ca mostenitorii sa poata sa mearga in masinuta lor cu flori prin toata Europa. Asa se intampla, nu e vina nimanui. Dar sa speri ca vei putea primi ce ai nevoie si sa dai ce poti (adica lucrurile pentru care ai muncit si dragoste), te vei alege cu dezamagiri, cu dintii din fata lipsa si aratand ca un cersetor, chiar daca tu de fapt esti hippie pana in maduva oaselor. Nu pot sa vad in loc de capitalism o lume condusa de hipioti. Poate cel mult socialism, liberalism, anarhism, Ayn Rand-ism (?!), dar nici pe departe vegani calatori.

Anul trecut, dupa Sighisoara, au venit niste oameni din Brasov sa stea vreo doua zile in Bucuresti. Vroiam sa le zic sa doarma la mine. Pe vremea aia aveam un salariu de 250 de euro pe luna si imi luasem asternuturi gri cu grena, fara flori. Cand i-am vazut, murdari, in masinuta lor prapadita, cu noroi pe ghete si in par (haha, pe unul dintre ei il stiam din Iordan, barul, pe vremea cand incerca sa fure o halba sau un pahar, ceva, de la capitalisti), m-am hotarat se le fac o concesie asternuturilor mele gri cu grena fara flori si sa le recomand baietilor un hotel. Asta e. Eu lucram, ei nu. Nu pot sa fiu hippie, si dupa ce am impartit cam tot ce-am avut, am ramas cu mai nimic. Iar eu nu ma astept ca atunci cand cer sa mi se dea. Dar mi-e mila de hipiotii batrani, pentru ca stiu ca s-au gandit cu pasiune la lumea aia faina a lor si ca inca sunt socati ca n-au nici macar ce da. Si stiu ca au dat-o in bara doar dintr-o eroare simpla de judecata. Fiecare hippie ar trebui sa sustina cam 200 de non-hippies care vor sa paraziteze. Asa ca eu o sa lucrez si o sa platesc taxe la stat pentru ca statul sa faca un adapost pentru cei care au dat-o in bara cu principiile de viata. That's as hippie as I can get.

Si pentru argumente mai bune, o sa citesc intr-o zi o carte de Peter Coyote, Sleeping Where I Fall. Ati vazut Easy Rider? Comunitatea aia hippie, saraca, cu piesele lor de teatru si cu rugaciunile lor frumoase de tot? Ei, comunitati de genul ala existau in anii 60 in America. Peter Coyote a trait intr-una si nu, nu au reusit sa faca din toata lumea hipioti, nu au fost fericiti incercand sa traiasca din ce le dadea mama planeta. Dar as fi incantata sa fac experimentul. Nu as avea incredere in reusita lui. Dar v-as spune la sfarsit "I told you so!"

MISTERUL REGELUI

Company Logo Design at logomyway

"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.

Steve"

(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.

Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.

Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.

Succes.

LUCIAN GEORGESCU vs TOT CE NU MERGE ÎN ROMÂNIA SCENARISTICĂ

Ieri am avut cele mai mari emoţii din toţi anii de şcoala. Am simţit, şi dacă pare că exagerez, atunci nu vă închipuiţi în ce fel poate să vibreze o sală de curs (de invidie, nervi, entuziasm, încurajări), că se scrie istorie. M-am simţit copleşită şi foarte mică, şi pentru prima oară cineva ne-a luat şi nouă apărarea, dar în cel mai organizat mod posibil.

Ştiam că examenul scenariştilor de anul I o să fie interesant, dar a trecut cu mult de asta. Au fost prezenţi toţi decanii şi mare parte dintre profesori, inclusiv Cristina Nichituş (condamnată de mulţi dintre studenţi la eternal damnation), Cristian Tudor Popescu, Valeriu Draguşanu, oricum, toată lumea bună sau mai puţin bună din UNATC (şi asta fără să vreau să bârfesc, dar fără să îmi pot masca nişte frustrări). Clasa lui Lucian Georgescu de anul I a fost aparent vedetă, dar dacă vreţi să ştiţi scenaristica în general şi-a câştigat locul de secţie a UNATC, ca să anuleze titlu de recycle bin pe care îl avea până acum. În cel mai oficial şi elegant cadru posibil, au aflat cu toţii, inclusiv decanii, că secţia există, că merită băgată în seamă şi că povestea are un rol egal cu imaginea, regia, montajul sau actoria într-un film (da, sunt unii care nu ştiau că filmele au poveste). Îmi este teamă să continui, pentru că rufele se spală în familie şi pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu genul care face politică. O să spun doar că Lucian Georgescu a spălat rufele scenaristicii cum nu se putea mai bine, cu mari eforturi, cheltuind multă energie, şi că efectiv se consuma vorbind.

Şi cu asta o să trec la ce am învăţat noi, pentru că ceea ce au învăţat ceilalţi profesori e deja inside joke. Am învăţat că filmul este o artă socială, că echipa contează, că arta se naşte din colaborări, oricât de individualist ai fi. Că biografia fiecăruia contează în ceea ce înseamnă scenariu, că sinceritatea contează, că imaginaţia trebuie lucrată.

Şi acum voi face apel la comentarii. Dacă aţi avea bani suficienţi cât să faceţi o sală de curs elegantă, confortabilă şi bine dotată pentru grupa de scenaristică, unde aţi merge în vacanţă? Eu în Olanda. Lucian Georgescu, director al firmei de publicitate GAV Scholz and Friends şi profesor universitar la UNATC va renova şi dota o sală în care noi, studenţii de la scenaristică, să ne simţim bine, inspiraţi şi îngrijiţi. Iar responsabilitatea noastră este acum să alegem layout-urile pentru asta. Motivul pentru care vrea să ne facă o sală faină este pentru că ultima sală pe care a pus-o la punct din proprie iniţiativă şi cu propriile resurse nu îi mai place, i se pare demodată. Cer, pentru prima oară, comentarii pentru că e singurul lucru pe care îl pot acum face, pentru că mă simt foarte mică şi pentru că este prima oară când sunt martoră la o astfel de investiţie, de energie şi evident nu numai (nu vorbesc de bani, pentru că gestul înseamnă mult mai mult) şi pentru că simt că artiştii şi pasionaţii de film îi datorează mulţumiri. Spun despre sală deşi este doar una dintre realizările lui. Dar este unul din multele lucruri pe care eu, tu, alţi profesori, nu le-ar face şi nu le-au făcut până acum.

Oricum, esenţialul este că un singur om poate schimba o generaţie, viziunea şi faţa artistică a unei ţări. E un singur om, asta spunea, dar eu cred că este suficient. Doar că eforturile ar fi mult mai mici daca ar fi doi oameni, si mai mici daca ar fi 10 oameni şi impactul ar fi imens daca ar fi o generaţie întreagă care să impună schimbarea. M-aş bucura să fie sprijinit, pentru că nu îmi doresc ca jumătate din consum să fie în lupta cu oamenii.

Nu folosesc cuvinte mari dacă spun că toţi studenţii lui vor ieşi scenarişti buni, pentru că şi-a luat atât de multă responsabilitate încât nu are cum să fie altfel. Şi dacă stai să te gândeşti că ar putea apărea 30 de scenarişti buni, atunci ai dimensiunea unui curent.

DRAMATIZEZ

Dacă aş afla că am cancer pulmonar şi mai am fix un an de trăit aş scrie în continuu. Nu m-ar mai interesa confortul nimănui decât al meu pentru scris. Aş cheltui toţi banii părinţilor mei şi m-aş retrage undeva. Cel mai bun lucru ar fi că ideea asta mi-ar pune gândurile în ordine. Să ştii că mori îţi dă o anumită sensibilitate şi te face foarte introspectiv. Îţi trece viaţa pe dinaintea ochilor un an întreg şi poţi găsi multe subiecte în felul ăsta.

Mi-aş vinde scenariile şi n-ar putea să mă refuze nimeni, pentru că nu spui nu unui om care are cancer pulmonar. Cineva ar filma repede scenariul meu, în primul rând din compasiune şi ar avea toată responsabilitatea mea pe umeri. La premieră aş fi foarte dramatică şi m-aş preface că mi-e mai rău decât îmi este de fapt. Ar fi un subiect bun de presă şi o tehnică excelentă de marketing. Lumea ar merge la filmul tipei ăleia care mai are puţin de trăit şi aş fi mai în centrul atenţiei decât actorii principali. Încasările ar fi bune. Cineva mi-ar propune un reality show, iar eu m-aş preface că îl refuz din modestie, dar de fapt l-aş refuza pentru că aş vrea să am timp pentru scris.

La un moment dat, gândindu-mă la tipul Marlboro mi-ar veni ideea să fac reclamă unei mărci de ţigări. După care mi-aş da seama cât de proastă e ideea şi aş pune totul pe seama faptului că boala s-a agravat şi nu mai gândesc limpede. Tipul Marlboro s-a îmbolnăvit după, nu înainte de a filma reclama. Mi-ar mai veni o idee bizară de scenariu din chestia asta.

Am nevoie de o motivaţie forte pentru scris şi pentru a fi egoistă. Din păcate nu o am, deşi e la fel de probabil să mor brusc, într-un accident de motocicletă, ca şi să mai am un an de trăit şi să pot dramatiza în continuu un an întreg.

PARTENERI DE IDEI

Faptul ca nu am mai scris de multa vreme coincide cu o perioada agitata. Intrebari existentiale cu concluzia "ce sens are?"
Si ca sa continui sa ma plang, mi-as fi dorit sa fiu cofetar. Sa fac prajituri, sa le termin in cateva ore si sa vad copii mazgalindu-se pe la gura cu glazura. Sa simt ca are un sens si un rezultat ce fac.
Dar uite ca blogul meu tine de foame artistica din cand in cand. E un rezultat si un sens, si e bine. Sentimentala sau nu, ma simt bine sa vad ca cineva...citeste si ii place.
Si tot in acelasi registru, sincer, voi fi mai selectiva atunci cand voi lua oameni sa ii dascalesc scenaristic. Unii spun ca au primit cartile de la mine, dar ca nu au rabdare sa citeasca atat de mult. Altii spun ca vor sa se faca scenaristi pentru ca le place lumea asta artistica. Au fost in One si le-a placut atmosfera de acolo. Si iti dai seama ca blogul a pornit de la o idee. Ca ar trebui sa existe o comunitate unita de scenaristi, pentru ca generatiile unite reusesc (scoala de la Brighton, scoala suedeza de film, noua generatie de romani, talentele se nasc in domeniul asta din colaborari elegante, nu poti sa fii un exceptional individualist in cinematografie). Dar eu cu cine ma aliez? Cu oameni carora le-a placut in One? Nu vreau parteneri de bere. Vreau parteneri de idei.
Asa ca, Lucian, multumesc pentru cadou. Mai iesim la o idee pe mail.

Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulţi, care nu ştiu cît de greu poate el să atîrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dor un picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poţi pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva?

(Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă)

foto

:))

Panica. Vor sa il interzica pe Sergiu Nicolaescu. Nu din surse sigure. Un articol pe un blog. Lume trista. Comentarii care fac abstractie de gramatica. Nostalgii.

Pot sa inteleg nostalgia. Sunt o fire nostalgica mai mult decat orice altceva. Sunt filmele copilariei lor, ale parintilor lor, si oricum sunt in felul lor trist un document al epocii. Nu ar trebui interzise. Nici filmele proaste, nici manelele. Pentru simplul fapt ca nu vreau sa fie martirizate.

Filme ale lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea CNA vor fi interzise pe motiv ca fac propaganda comunista. True. Fac propaganda comunista. Dar faptul ca s-a pus problema nu inseamna ca o sa se rezolve. Interzicerea e mai mult...o metafora. Mai pe larg: Sergiu Nicolaescu era "teacher's pet" inainte de 90. Iar dupa nu a avut decenta sa recunoasca. Mai mult, incearca sa explice ca era persecutat politic. Lipsa de tact si respect penturu cei care, intr-adevar, au fost persecutati. Si atunci vine cineva si propune ca filmele lui sa fie interzise pentru propaganda. Mai mult decat orice, se vrea un scandal care sa demonstreze ceva: omul ala A FACUT PROPAGANDA COMUNISTA. Mihai Viteazu vorbea ca Ceausescu. E nasol.

Nu va fi interzis, si nici nu este asta intentia. Va fi doar putin zgandarit. Pentru ca merita.

CÂND TE SATURI DE PAHARUL PE JUMĂTATE PLIN

Nu am reusit multă vreme să înţeleg. Când vezi paharul pe jumătate gol înseamnă că eşti pesimist. De fapt, paharul pe jumătate gol înseamnă că ai băut deja jumătate din el, ceea ce e foarte bine. Că trebuie să te bucuri de el, să te aşezi pe un scaun mai comod şi să savurezi restul. Dar suntem construiţi să vrem un pahar plin în permanenţă. Unul care să ne ţină toată viaţa. Guess what. Ar trebui să fie foarte mare ca să încapă atâta whiskey în el cât să ţină la nesfârşit. What the fuck. Nici nu l-am putea ridica de pe măsuţa de cafea. What the fuck. Nici nu e bun atâta whiskey.

Nu, nu sunt o pesimistă. Nu sunt o optimistă. Văd paharul even. Sunt realistă.

CU DRAG MĂDĂLINA

Nu, dragii mei. Cei care fură nu sunt "dăştepţi". Ştiu că în română sună mai bine "s-a descurcat" decât "a reuşit", dar o să încep cu un soi de pildă japoneză, sau nemţească, sau civilizată. "Iei". Bun. "Iei" de la stat. Excelent. Jumătate din populaţie, pe motiv că tu şi alţii ca tine fură, trăieşte în mizerie. Dar mizerie din aia, de îi apucă dracii pe BMW-ul tău şi ţi-l zgârie, sau îţi dă cu un obiect chiar mai tare decât capul tău în cap şi îţi "ia" rolexul cel poleit cu praf de zâne. Ca să eviţi asta devii paranoic. Better safe than sorry. Jumătate din banii pe care i-ai luat îi dai pe sisteme de alarmă, pe firme de pază, pentru că ştii ce înseamnă să fii cleptoman. Plus - ieşi pe stradă. Iar pe geamul maşinii tale vezi foarte mulţi oameni stresaţi. Ieri ţi-ai uitat poşeta în mall. Dacă erai într-un mall japonez o găseai unde ai lăsat-o, eventual pe un scaun să nu se murdărească. Aşa, s-a dus prăduţa ta pe mâna femeii de serviciu, care o să care în ea şerveţele de masă de 1 leu şi ulei no name.

Ca soluţie, pentru început, ai putea să furi mai puţin. Sau nu ştiu. Mi-e teamă să îţi zic din prima să nu mai furi, pentru că la vicii se renunţă treptat. Şi renunţă la ideea că toată lumea e invidioasă, că duşmanii-ţi poartă pică. Nu, nu am ceva cu tine pentru că ai bani. E ok. Am ceva cu tine pentru că asculţi manele, am ceva cu tine că ai alt sistem de valori decât mine, şi în nici un caz unul care să construiască ceva. Oricum, dacă citeşti blogul, vorbesc degeaba la persoana I. Numai ca să am senzaţia că vorbesc de fapt cu altcineva.

POEMUL DE LUNI

Azi vreau sa gandesti tu pentru mine şi eventual sa simti pentru mine, sa te uiti la o comedie proasta pentru mine, sa dormi in locul meu. O sa fumez eu pentru amandoi ca sa fie mai simplu si o sa simt tot pentru amandoi, dar asa, voalat, ca sa nu pice greutatea doar pe umerii tai.

"Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbră parfumată

N-a fost sultan mai fericit ca mine

Şi nici un cerşetor mai trist vreodată"

(Omar Khayam)

TEMĂ DE VACANŢĂ

Leapşa pentru cine vrea.

Charlie Manson. Ava Gardner. Mahatma Gandhi. Ken Kessey. O descriere fictivă a copilăriei lor (sau a unuia dintre ei, sau a oricui altcuiva), cu evenimentele importante. Cum erau părinţii, cum era casa în care stăteau, cum învăţau, ce materii le plăceau.

O să mă gândesc şi eu zilele astea la o biografie drăguţă. Probabil pentru Gandhi.

Mi se pare un exerciţiu ok de scris creativ, dacă nu neapărat de scenaristică. Sunt curioasă unde se ajunge.

LASA CA O SA FIE OK!

"Bă Ilia, ştii că au numit şoseaua de centură după soră-ta?" "Da, mă? Şi mama ta ce mai face? E bine?"

Agitaţie, lumea împrăştiată prin clasă, un teanc de foi se plimbă de la unul la altul. Oana face un fel de yoga într-un colţ. Ioana citeşte cu voce tare din istoria filmului românesc. Miruna, tot cu voce tare, despre noul val italian. Fiecare se duce să asculte unde crede de cuviinţă. Ţigări peste alte ţigări până se termină toate pachetele. Se zvoneşte că a picat cuiva nouvelle vague.

Ce? Nouvelle vogue?

Lasa mă că a ieşit biletul ăla. Ascultă aici despre francezi. A, la francezi era? Auziţi? Nu mai citiţi de francezi că a ieşit biletul.

Stai mă, ia-ţi piciorul, ca mi se şifonează cămaşa, eşti nebun?

Uite, de-aia nu m-am îmbrăcat eu la costum, să nu mă stresez. Oare contează? Se uită ăştia şi la cum eşti îmbrăcat?

Dă-mi şi mie în tarot.

De licenţă?

Dă-o naibii de licenţă. Zi-mi de dragoste.

Da, mă, o să te întâlneşti cu soră-sa lu Ilia, şi o să fie bine. Hahahahahaha gulp! Cine urmează?

A ascultat cineva cu paharul la uşă (pe bune, merge faza cu paharul). Cred că i-a picat Arnheim. Dar nu sunt sigură.

Păi şi ce facem? Tăiem Arnheim de pe listă?

Sper să îmi pice despre Potemkin.

Şi eu sper să îţi pice despre Potemkin. Eşti înaintea mea?

Vin rezultatele.

Cu câţi de i se scrie deciziile?

Sincer, cu doi.

1+1=RON

Ştii, oamenii au etaloane diferite pentru măsurarea banilor.

De exemplu, străbunicul meu calculează banii în buchete de flori. Cât câştigi? Cam de-un buchet de trandafiri pe zi. Nu, nu este neapărat romantic, dar nu ne-au lipsit florile din casă niciodată.
Eu calculez în funcţie de pachetele de ţigări. Cam asta înseamnă confortul. Un pachet de ţigări şi un iaurt (pentru că îmi place să trăiesc sănătos).
De fapt normal este (probabil) să calculezi în funcţie de confortul tău drag şi personal.
Dar parcă am ajuns pe o altă planetă, a oamenilor care, reversul medaliei, calculează buchetele, ţigările, iaurturile, în bani. Ce mănânci? Cam de 35 de lei pe zi. I-am luat gagicii mele un cadou de 2 milioane. Maşina asta a costat... în fine, nu ştiu care sunt preţurile. Şi ştii ce e ciudat? Că e vorba de nişte oameni care nu duc lipsă de ceva anume. Poate de simţ al valorilor. Sau sunt eu de pe planeta oamenilor care nu trăiesc cu bani? Sau mi se pare că nu trăiesc cu bani?

TREBUIE SĂ-ŢI DEA ALŢII SIMŢUL PENIBILULUI

ML este un băiat brunet, cu faţa lungă, cu ochii mereu pe jumătate închişi, care critică sistemul şi care îşi spune tânăr regizor. Nu a terminat nicio facultate, şi nu, nu a făcut niciun curs de măcar o săptămână de regie.
Azi trimitea un mesaj (mass pe mess) - ajutaţi un tânăr regizor. Ideea e foarte tare blablabla, am nevoie de finanţare 1000 de euro.
Pentru toţi cei care nu au simţul penibilului. Tânăr regizor nu se numeşte oricine. E ca şi când ţi-ai spune Smaranda, prinţesa sprâncenelor, fără să fii de viţă nobilă.
Tot în primul rând. De finanţări nu face rost oricine, şi nu oricum. Mă puţă, tu cu mass pe mess strângi finanţări? Şi îţi ajung 1000 de euro pentru un film? Păi dacă faci un film aşa prost, fă-l pe banii tăi. Că după aia o să te plângi prin baruri, pe la prieteni, că în România nu sunt susţinuţi artiştii. Şi o să te consoleze 3 amici la fel de frustraţi şi care te cred când spui că tu eşti tânăr regizor.
Toată lumea râde de ăia de la American Idol care cântă cu pasiune şi ca nişte măgari. Ei bine, şi filmul e glossy, pixie dust şi cool.

CUM SE SCRIE DUTE

Ok. Cineva caută de mai bine de o lună "cum se scrie dute" şi sfârşeşte pe blogul meu. Banuiesc ca e nasol să nu ştii cum se scrie du-te şi să nu-ţi răspundă nimeni.
Articolul care urmează nu este scris pentru oamenii care trec de obicei pe la mine.
[Dute] se scrie du-te.
Regula este următoarea
-în cazul în care ai inversiune, pui liniuţă. Du-te vine de la te du!, iar dacă le inversezi, pui liniuţă între ele. Ca şi în cazul fă-mă să-ţi dau o palmă. Mă fă îmi sună arhaic, dar bănuiesc că se folosea la un moment dat.
-fă-mi este tot inversiune . În plus - liniuţa înlocuieşte vocala "î". Deci, atunci când cade o vocală, e înlocuită de liniuţă. Alt exemplu - într-o rezultă din "între o". S-a dus vine din Se a (pe sine se a dus). Măria Sa, traista sa, nu au de ce să aibă liniuţă, pentru că sa e direct pronume nu ştiu de care.
Pentru cei care caută "sex cu travestiţi şi negrii", "filme cu anarhişti care omoară oameni de pe youtube", "desene animate cu sex"... baftă.

Fa bani pe net acum! 4 clickuri pe zi iti pot aduce un salariu stabil!

THIS MEANS WAR

Dragi căi ferate române,

Stiu că nu am fost niciodată în relaţii foarte bune. De exemplu atunci când aţi interzis fumatul în tren şi eu încă mergeam des cu trenul, m-aţi enervat foarte tare. Nu prea aveam unde să îmi pun bagajele în săgeata albastră când mă întorceam de la Anonimul. Altă dată nu mergea aerul condiţionat vara. Şi mai ales întârzierile. Of, întârzierile alea infernale, mai ales vara, când nu mergea aerul condiţionat. Nu o să mai spun de toalete, pentru că simt că v-aş umili şi aş atinge un punct sensibil.
Dar azi aţi întrecut orice măsură.
Am fost în Buşteni. Vară, cald, pseudo-căţărat, bagaje. Întârziere 40 de minute. Nerecuperată. Un drum scurt până la Braşov să îi văd pe ai mei şi să-mi iau jobenul şi fracul pentru balul absolvenţilor (pe bune, chiar m-am îmbrăcat în frac şi joben, puteţi să o întrebaţi pe dna Viorica Bucur, care a crezut că sunt costumată în magician). Pentru că personalul pentru care aveam bilet întârzia, m-am urcat într-un accelerat venit tot cu întârziere. Am dat biletul controlorului, ca şi când nu mi-aş fi dat seama că am urcat în alt tren. Mi-a cerut bani pentru suplimentul de viteză. Care viteză? Care confort? Care tren? Bineînţeles, nu am acceptat să plătesc nimic în plus.
Şi, dragi căi ferate române, am fumat o ţigară, ilegal, pe culoar. Asta aşa, ca o declaraţie de război. Am aruncat mucul pe jos. Ca să fie şi mai clar.
La întoarcerea spre Bucureşti am avut întârziere de o oră. Ştiu că nu o să ne înţelegem niciodată. Drept pentru care o să-mi iau motor.

MA ASTEPTAM SA SE SCHIMBE LUCRURILE

Deocamdata nu s-au schimbat, pentru ca inca nu am primit banii. Mai dureaza toate formalitatile, plus ca am auzit ca nu ii primesc pe toti dintr-o data si ca o sa fie impozitati, dar nu am inteles prea bine. O sa imi angajez un avocat sa imi explice mai ca lumea, dar pana acum n-am prea avut chef sa umblu si sa caut. Oricum, sper ca nu e vorba de mai mult de 10%. Nu de alta, dar nu vreau sa ajunga la statul roman atatia bani.
La doua zile dupa ce am aflat ca am castigat potul loto de vreo 10 milioane de euro mi s-a umplut casuta de yahoo cu mesaje, desi nu apucasem sa zic la foarte multa lume si din cate stiu nu a aparut inca nimic in presa pe tema asta. Dar eu nu prea mai am timp sa citesc presa. Si cel mai ciudat e ca mai mult de jumatate nu erau de la prieteni, cu felicitari si complimente (bine, erau si din alea, de la mai multi prieteni decat am). Erau de la tot felul de oameni cu diverse cereri si probleme. Operatii in Japonia, datornici cu viata naruita de probleme, 3 amenintari cu sinuciderea si 6 studenti cu rezultate bune la invatatura si CV-urile lor pompoase. De unde naiba aveau adresa mea de mail nu stiu. Pana mea. Nu am apucat sa le citesc pe toate, si nici nu o sa apuc vreodata. Bineinteles, pentru ca nu cred in socialism, nu am de gand sa impart tot felul de chestii cu oameni pe care nu ii cunosc. Dar e destul de tare. Unele povesti erau foarte fain scrise. Mai fain scrise decat tampeniile pe care le dam noi la examene ca sa scapam cu o nota data in sictirrr. Pana la urma ei erau mai motivati. 1000 de euro merita un mail pompos. Dar nah, sunt sigura ca mai sunt si alte usi mai socialiste la care pot sa bata.
Asociatiile au fost mai intelepte si se vede ca au o campanie de PR faina. Unele chestii erau foarte funny, altele ar fi putut fi heart-breaking, si oricum, contineau mai degraba felicitari si nici un fel de propunere de donatie. Oricum, datele de contact, vizibil si fara putinta de indoiala..
Maica-mea nu a mai fost acasa, in Brasov, de vreo saptamana, dar nu m-ar surprinde sa am si niste scrisori in posta. Nu m-ar surprinde si nu m-ar interesa. M-a intrebat daca imi mai dau licenta. O dau, ca daca tot am inceput... Zicea ca ar fi fain sa fac un master in strainatate, chestii din astea. Banii vin, trec, dar ce ai in cap nu poate sa-ti ia nimeni. Nu e o idee rea. Poate in Olanda.
Cativa amici artisti au inceput sa faca glume voalate despre cum as putea sa devin un Mecena al Bucurestiului modern. Me ce? Au ras crispati, dar pana la urma cred ca s-au lamurit ca raman o scarba, chiar si cu 10 milioane in plus in viitorul meu cont.
Tata, stiu ca e nasol cu operatia ta de rinichi si cu inima. Am auzit ca ai dat o gramada de bani pe doctori and stuff. Imi pare rau pentru tine. Vezi ai grija cum iti imparti banii, ca e criza financiara. Si daca citesti asta, sa stii ca e posibil sa dau la master, deci inseamna ca o sa trebuiasca sa imi platesti pensia alimentara inca doi ani. O sa-ti trimit o adeverinta cand o sa am timp.
In rest, toate bune. Ii deschid o casa de discuri maica-mii, niste saloane de masaj si intretinere doar pentru bunici, cu cat mai mult personal, si dupa mai vad. Vreo 4 motoare enduro la prima mana pentru mine si prietenii mei, ceva plimbari prin strainatate, si o casa altundeva, nu in Romania.
Va sfatuiesc sa castigati si voi la loto, ca e foarte misto, si ma bucur ca am ocazia sa zic Fuck off! cu 10 mil in buzunar. Pentru banii astia nu prea exista contra-argument.
PS: Lucian, you're next.