INCA O ARTA?!

Sunt in total 7 arte si, mai in gluma, mai in serios, mai in figuri de stil, o multime de aspirante la titlul artistic (arta culinara, arta conversatiei, arta de a fi om...)
Tehnologia ajuta si ea cat poate de mult la dezvoltarea artistica. Mai un aparat foto, o proiectie, o melodie din bipurile de la telefon, lucruri mici si importante, care tehnologizeaza ideile si le fac mai usor de pus in practica.
Mai nou i-a crescut o ramurica artei cinematografice. O crenguta cu muguri care abia asteapta sa fie recunoscuta. Daca ii spunem film interactiv suna mai artistic si mai credibil. Daca vorbim de jocuri pe calculator ne indepartam putin de subiect, dar trandafirul oricum i-ai spune tot aceeasi mireasma o imprastie.
Nu stiu cat va jucati pe calculator si nici daca ati ramas la stadiul de pacman si snake pe mobil, in statie, cat asteptati metroul, dar unele jocuri isi fac bine treaba. Angajeaza scenaristi si regizori, isi iau ca baza romane filozofice (bioshock), invadeaza mitologia si istoria si mai nou scriu mitologie urbana. Mai mult, au aparut premiile BAFTA pentru jocuri. Asta inseamna ca nu mai este obligatoriu sa faci jocuri comerciale. Poti sa alegi varianta mai anevoioasa a jocurilor care isi impun o forma artistica, special pentru a impresiona juriile unor concursuri si a ochii un premiu + reclama.
Pana la urma nimeni nu s-a scandalizat in momentul in care a inceput sa apara tehnologia 3d in filme. Cum ar fi sa preia controlul de tot? Adica, daca stai sa te gandesti, singura care ii sta in cale artei filmelor interactive este istoria sa, nu prea onorabila.
Ei, oricum nici cinematograful nu are un pedigree foarte posh, ca doar a pornit ca distractie de balci.

HITLER - VICTIMA EXPLOATARILOR, OFERIT PE PLATOU

Scenaristii de film sunt speculanti prin natura meseriei. Se joaca putin cu sentimentele si cu sentimentalismul publicului, le vaneaza. Bine, nu voi fi aroganta si voi spune ca este o adevarata munca de echipa in a specula lucrurile astea, cu un platou intreg de secretare, regizori si operatori.
Ideea este ca trebuie sa trezesti publicului niste stari, si cele mai exploatate sunt frica (intr-o extrema - groaza) si mila (dusa la extrem - Titanic). Iar daca le-ai folosit pe amandoua in acelasi timp - Jackpot.
Cel mai ofertant subiect din punctul asta de vedere este razboiul. Si cel mai exploatat este al doilea razboi mondial. In primul rand pentru ca ai doua tabere. Una care iti inspira mila, si cealalta care iti inspira groaza. Si fiecare tabara te trimite cu gandul la cealalta. Ii vezi pe evreii chinuiti si iti este cu atat mai mila de ei cu cat stii ca sunt lucruri care chiar s-au intamplat, si te duci cu gandul la Hitler, criminalul prin genocid, si te apuca groaza, ti se face pielea gainii.
Sunt curioasa totusi de ce sunt de 4 ori mai multe filme despre al doilea razboi mondial decat despre primul. Cineva mi-a dat o explicatie deloc satisfacatoare: evreii. Ei conduc Hollywood-ul si vor sa se victimizeze. In fine. Astept una mai buna.
Un merit excelent al subiectului este ca poate fi si foarte dur si violent. Bine, meritul este mai mare al scenaristului si/sau al regizorului, daca nu exploateaza violenta la un subiect previzibil violent. Ma gandeam la La vita e bella. Mi se pare cel mai bun film despre razboi de pana acum, tocmai pentru ca nu face eterna ecuatie sange = dur, si intotdeauna am apreciat variantele alternative. Acea a doua sau a treia varianta care iti vine in minte, si nu balacirea in prima idee. Da, lagarele au fost dure. Si pentru un personaj fara profunzime drama poate fi ca il doare soldul sau ca si-a pierdut un picior. Dar pentru pianistul Spielmann (Pianistul - Roman Polanski), o drama imensa este ca nu poate canta la pian. Sau pentru Guido din La vita e bella, problema cea mai mare nu este caratul nicovalelor, este ca el vrea sa castige un tanc pentru fiul lui la concursul din tabara. Si il si castiga. Da. Problema personajelor nu trebuie sa fie nici Hitler, nici osul rupt, si totusi sa starneasca mila (mai elegant).

RECVIEM PENTRU UN VIS SI RECLAMELE LA DETERGENTI

Sigur stiti reclamele la detergenti. Alea demonstrative, cu rufa murdara inainte de spalarea cu detergentul minune si dupa, cand e curata.
Cand am vazut "Recviem pentru un vis" fix la reclamele la detergenti m-am gandit. Ce poate fi mai demonstrativ decat atat? Oamenii all serenity, inainte de decadere (apropos - capitolul Fall) si dupa decadere. Detergentul in cazul asta sunt drogurile (in diverse forme - pastile de slabit, droguri injectabile, fumabile, prizabile, etc). Iata cum se transforma subiectii nostri, de-a lungul filmului, din acei draguti si echilibrati, cu povestile lor romantate si romantioase (atat cat sa te atasezi de ei si eventual sa faci diabet), in niste neajutorate victime, doar pentru ca au cazut prada viciilor. Morala - nu luati droguri pentru ca veti sfarsi, dupa caz, intr-un spital, puscarie sau bordel.
Admirabila initiativa lui Aronofsky de a educa tineretul, dar nu putea sa faca lucrul asta mai subtil?
Pana la urma nici Train Spoting nu idealizeaza drogurile, dar e mai realist in a ii prezenta pe fidelii consumatori, si de a-i arata in diversele lor ipostaze, fara sa fuga repede-repede la final si sa-i pedepseasca.
De fapt asta a fost cea mai mare problema a "Requiem pentru un vis"-ului. A pornit de la capul locului ca o cursa de 100 de metri viteza spre sfarsitul grossier de dramatic. Tuse groase, nici un pic de rafinament.
Si totusi este usor de inteles de ce a prins. Pentru ca mizeaza pe inducerea milei si compasiunii pentru personaje, care iti mai anesteziaza partea de ratiune. Cine ar mai sta sa ii mai si judece pe bietii tineri care si asa au problemele lor!
Este si asta o varianta.

TIP TOP

cele mai ... intr-un fel filme. nu conteaza cum, important e sa se identifice prin ceva. ca la 14 ani. este un top personal. daca nu va convine faceti-va topul vostru personal.

cel mai bun trav - Elephant (Gus Van Sant)
cel mai tacut film sonor - Cache (Michael Hanneke)
filmul cu cea mai multa vorbarie in plus- Occident
filmul cu cea mai multa vorbarie care nu e in plus - Reservoir Dogs (Tarantino)
cel mai "advertised" produs in filme - Marlboro rosu si Coca Cola
cel mai Dogma film - Brown Bunny (Vincent Gallo)
cel mai moralizator film - Requiem for a dream (Aronofsky)
cel mai pervers film - Caligula
cel mai dur film despre razboi - Idi y smotri
regizorul care apare cel mai mult pe genericele lui - :))
cel mai parodiat film - Scream
cea mai clasica replica - Zed's dead (Tarantino - Pulp Fiction)
cel mai plictisitor prim plan - 4,3,2 (blonda)
cel mai siropos film - Titanic
cel mai zen film - Fountain (Darren Aronofsky)
cel mai schizofrenic film - From Dusk Till Dawn (Tarantino)
cel mai misogin film - Some like it hot (Billy Wilder)
cel mai fain film al lui Fellini - Il Casanova
cel mai plicticos film - Roma (Fellini)
cel mai incriptat film - Calauza (Tarkovski)
cel mai lung film (plicticos) - Cenusa (Andrej Vajda)
cel mai fain travestit - Dustin Hoffman (Tootsie), Jack Lemmon (some like it hot)
cel mai rabdator personaj - Grace (Dogville)
cel mai filozof regizor de comedii - Woody Allen
cel mai urat nas din cinematografie - Woody Allen
cel mai fain criminal in serie - criminalul din Seven si Hannibal Lector
cel mai trist personaj - Don Johnson (Broken Flowers)
cei mai revoltati marinari - cei din Crucisatorul Potemkin
cel mai narcisist actor - Tom Cruise
cel mai fraier personaj - Bess (Breaking the waves)
cel mai ghinionist personaj principal (in fine, discutabil daca e principal)- Llewelin (no country for old men)
cea mai tare lupta - Mad Max 3 (Beyond Thunder Dom) - la inceput, lupta din custi. Classic

CRIME SI CUVINTE DE LEGATURA

Aseara m-am uitat la Saw 3 si 4. Si mi-a venit in minte un singur lucru, care nu s-a dezmintit pe tot parcursul filmelor. Un fel de slang autohton pe care l-am auzit in tren, personal Bucuresti Brasov: "Beeeei! tu vorbesti numa' in injuraturi si cuvinte de legatura." Cam asa sunt astea doua filme. Crime pe care si numai daca le inventezi si inseamna ca esti usor dezechilibrat si cuvinte de legatura de care parca nici nu ar mai fi fost nevoie. Putea dragul de Darren sa nici nu mai faca o poveste, ca oricum era cam seaca (asta comparativ cu 1 si 2, care m-au mai pus putin pe ganduri). As fi sugerat sa monteze doar crimele alea una dupa alta si ar fi economisit din bani si din timpul spectatorului, care oricum daca e fan al genului nu sta sa digere o poveste pseudo-filozofica.
pana la urma nici ca film horror nu e pe gustul meu (si eu gust filmele horror). daca e sa le clasificam in filme cu bau si filme cu bu-hu-hu (alea cu bau te sperie si iti trece. alea cu bu-hu-hu te fac sa-ti fie cam frica sa aprinzi lumina dupa ce s-au terminat), atunci asta e un film bau din 5 in 5 minute, pana devii imun.
In saw 3 mi-a placut totusi o faza. Amanda o ajuta pe doctorita sa il opereze pe Jig-saw killer. si i se face rau si pielea gainii cand vede sange. Cam aruncata in ochi faza si redundanta (ca sa intre bine in cap spectatorului), dar oricum, o faza. Si finalul de la 3 a vrut sa fie un grand finale, ca sa nu pleci chiar dezamagit din sala. niste slow-motion-uri si un carnagiu shakespear-ian, numai asa, ca sa il pedepseasca pe tipul ala pentru ca este razbunator. Si pe noi ca nu ne-am dus la alt film.
scuzele mele domnului regizor, care a pierdut vremea 33 de zile la filmari si poate s-a chinuit sa il faca, dar mie nu mi-a placut. apreciez totusi gestul.

DOGMA 95

In 1995 Lars Von Trier a redactat manifestul Dogma 95 – reguli scrise in tonalitatea gravă a celor 10 porunci, făcute pentru cine vrea să le respecte. Normele nu au fost respectate de nimeni până la capăt, şi nu a fost o surpriză faptul că nici macar Lars Von Trier nu s-a supus niciodată în totalitate acestora. De altfel el le-a încălcat încă înainte de a le redacta, pentru că la momentul la care le-a scris era deja absolvent al Facultatii Daneze de Film (ultima regulă presupunea ca regizorul să nu fie acreditat).

In definitiv aceste reguli sunt mai degrabă o formă de expresie a dispreţului faţă de filmul comercial al vremii, şi trebuiesc luate ca atare. Într-o perioadă în care piaţa era suprasaturată de efecte speciale menite sa “fure ochii”, şi de poveşti fără un substrat real, erau binevenite. Astfel, în reguli se simte amprenta unui Lars Von Trier frustrat, care vrea sa impună cinematograful pur în opoziţie cu filmele bazate pe tehnică în detrimentul formelor artistice.

Evident, normele au fost contestate de majoritatea filmologilor, care au considerat că sunt momeala din capcana amatorismului. Până la un punct, este greu să contrazici acest lucru. Metodele de filmare sunt la îndemâna oricui şi se notează că regizorul nu trebuie sa fie acreditat. Dar dacă amatorismul presupune pelicula de 35 mm atunci cu siguranţă începe să îşi depăşească limitele.

Cel mai interesant lucru este că Lars Von Trier a plecat pe un drum pe care se simtea intenţia de a respecta aceste norme. Dar miza regizorului nu a rămas la a face un film care să respecte nişte reguli rigide, ci la a face un film bun. Iar problema amatorismului cu siguranta nu se pune la el, si asta nu doar pentru că este acreditat, dar mai ales pentru că este un profesionist şi un perfecţionist până la ultimul detaliu, de la modul de filmare aparent simplu dar cu multe subtilităţi ale mişcării si până la lucrul cu actorii.

Riscurile unui astfel de set de reguli nu este deloc neglijabil. Ca orice set de reguli, poate să ducă la manierism. Lars Von Trier nu a căzut in capcana aceasta. Ba mai mult, a jonglat cu valenţele stilului, astfel încât nici unul din filmele sale să nu semene cu altul. A trecut prin atâtea stiluri câte filme a realizat: music-hall, poveste cu implicatii politice sau teatru filmat.

Regula de la care nu a facut niciodată rabat rămâne însă calitatea poveştii şi substratul său psihologic. Cu riscul de a tergiversa foarte mult acţiunea, Lars îşi descrie amănunţit personajele, şi până la întorsăturile de situaţie crează contexte de împrejurări în aşa fel încât orice schimbare de caracter sa devină verosimilă şi foarte bine argumentată. Dogville, momentul în care “dogville bares its teeth”, Dancer in the Dark – Selma îşi adună toată forţa pentru a săvârşi o crimă, Breaking the Waves – Bess ajunge să se prostitueze – toate acestea sunt reacţii surprinzătoare din partea personajelor, a căror fire este până la urmă opusă acţiunilor pe care ajung să le facă, dar în contextul creat de regizorul-scenarist, este foarte uşor să le crezi şi să simpatizezi cu ele. Preţul rămâne, după cum spuneam, un ritm care nu captează pe toată lumea, şi doar cei care au rabdare vor avea satisfacţia unui final bine construit, care nu lasă goluri în poveste şi în psihologia personajelor.

MANIFESTUL DOGMA

1. filmarea se face la locaţie. nu se aduc alte elemente în cadru care nu se află în locaţia aleasă. dacă povestea cere elemente de decor în plus, atunci se va alege altă locaţie
2. sunetul se ia doar la cadru (asta exclude orice fel de coloană sonoră)
3. se filmează doar cu camera din mână şi orice tremur al mâinii este permis. nu se pune camera pe trepied sau pe şinele de filmare. filmul nu trebuie să aibă loc acolo unde se află camera de filmat. filmarea trebuie să fie acolo unde se petrece acţiunea
4. filmul trebuie să fie color şi pe peliculă de 35 mm. nu sunt acceptate lumini suplimentare sau reflectoare. singura concesie este o singură lampă ataşată camerei.
5. nu se acceptă filtre pentru cameră sau prelucrarea în orice fel a acţiunii
6. subiectul nu trebuie să fie superficial
7. filmul are loc aici şi acum. fără artificii temporale sau spaţiale (flash-back, montare în paralel)
8. nu sunt acceptate filmele de gen
9. regizorul nu trebuie să fie acreditat
10. mişcările de aparat sunt strict optice
    

THE PAST IS GONE, AND THE FUTURE ISN'T HERE YET. SO ALL WE HAVE IS THIS, THE PRESENT

Don Johnston este un burlac convins, un fost Don Juan inca iubit de femei. Rentier de pe urma unei afaceri mai vechi legate de calculatoare, reprezinta ideea clara despre “ce-si doresc barbatii”. Este de fapt modelul tipic de ideal American. Totusi, in mod paradoxal, Don este o varianta foarte fidela a lui Droopy. Dominat de o tristete probabil metafizica (pentru ca de-a lungul filmului Jarmusch nu da nici un fel de explicatie fizica pentru depresia acestuia), aproape caricaturala, Don nu face altceva decat sa se uite la televizorul sau cu plasma, intr-o stare absolut vegetativa, cu transperantele trase, sau sa asculte muzica clasica, in timp ca viata trece pe langa el.

Momentul in care Sherry, frumoasa lui iubita il paraseste, coincide cu momentul in care afla ca are un copil dintr-o aventura avuta cu 20 de ani in urma si ca fiul lui a pornit sa-l caute. Declicul actiunii este insa faptul ca afla prin intermediul unei scrisori anonime, cu destul de putine indicii legate de persoana care a trimis-o. Se creaza astfel premisele unei plecari inopinate: Don este un barbat plictisit, lipsit de orice fel de obligatie si cu suficienti bani incat sa isi permita sa plece in cautarea femeii care i-a trimis scrisoarea. Si totusi, cum era deja de asteptat tinand cont de atitudinea generala a personajului, mai era nevoie de inca un impuls care sa il forteze sa plece. Acesta vine din partea prietenului sau, etiopianul Winston, care ii organizeaza absolut toate detaliile, incepand cu bilete de avion, adrese ale celor cinci potentiale mame, si pana la rezervari la hotel.

Este interesanta aceasta incursiune in trecut a personajului care practic pleaca in cautarea unui scop in viata. Drumul este unul tipic pentru filmele lui Jarmusch, o calatorie initiatica prin America, in care Don incearca sa se redescopere. Fiecare dintre fostele iubite reprezinta tipologii foarte bine studiate si descriu cate o etapa din viata lui Johnston. Incet-incet se tese personalitatea lui Don, incepem sa intuim un barbat plin de umor, charmant, chiar dincolo de interpretarea minimalista a lui Bill Murray. Una dintre cele cinci femei murise cu cinci ani in urma, ceea ce ne conduce alaturi de Don la cimitir, unde ii duce un buchet de flori roz. Momentul este unul impresionant, care descrie personajul ca fiind un sentimental si un om plin de afecte.

Totusi, intalnirile cu fostele iubite il descriu ca fiind un barbat fara prea mult spirit de detectiv. Se supune strict instructiunilor lui Winston, care il sfatuise sa se uite dupa o masina de scris, dupa hartie roz, si la reactiile femeilor in momentul in care primesc florile. Dincolo de acestea, Don nu reuseste sa obtina informatii. Face cateva observatii care nu il conduc pana la sfarsit la nici o concluzie.

Viata acestor femei vine in contrast cu viata anemica a lui Don. Ceea ce capteaza probabil cel mai mult atentia este faptul ca publicul are ocazia sa se implice in munca de detectiv alaturi de personaj, sa faca preconizari si pariuri in sala legate de rezultatul anchetei. Astfel, interpretarea minimalista a lui Bill Murray canalizeaza atentia inspre cele patru femei.

Prima vizita a lui Don este la Laura. Aceasta este vaduva si are o fiica, pe care o cheama in mod flagrant Lolita. Interesant este faptul ca in cele mai multe cazuri, Jarmusch prefera sa fie retinut si subtil in informatii, pentru ca brusc sa supraincarce situatia cu sugestii in mod comic. De fapt si numele lui este o timitere clara la numele de “Don Juan”. Odata cu inceperea calatoriei, senzatia ca personajul traieste intr-o lume vidata dispare. Personajul incepe sa traiasca aventuri atipice pentru stilul lui comod de viata de pana atunci, incepand cu betia alaturi de Laura, urmata de partida de sex despre care cei doi isi aduc aminte destul de vag dimineata, si terminand cu bataia primita de la prietenul lui Penny. Fiecare dintre femeile pe care le intalneste este un moment in care ni se releva cate o lipsa (Syd Field, pentru cunoscatori) a personajului. Fiecare dintre femei este de altfel o fatzeta a unei vieti implinite. Laura are o fiica careia ii este alaturi. Dora, un partener de viata. Carmen – o slujba la care tine, iar Penny, prieteni fideli. Totusi nici una dintre ele nu este cu adevarat echilibrata, nici una nu are viata completa. Iar Don, in mod evident, nu are nici una dintre aceste forme de implinire. Dincolo de aparenta sa atingere a idealului, se afla un om lipsit de viata propriu-zisa.

Filmul este o meditatie ampla asupra vietii lipsite de sens pe care o au cei mai multi oameni. Unul dintre momentele tragice este acela in care vorbeste cu baiatul despre care banuieste ca este fiul sau. Acesta ii cere cateva sfaturi in materie de filozofie. "The past is gone and the future isn't here yet. So, all we have is this, the present." Este tot ce poate el sa-i ofere tanarului, singurul lucru pe care l-a invatat de la viata, si acesta in urma calatoriei facute.

Finalul este unul de idee si poate fi dezamagitor pentru cei care nu sunt obistuitit cu genul de incheieri abordate de obicei de Jarmusch. Putem vizualiza viitorul framantat al lui Don, care nu ajunge sa isi cunoasca fiul si care urmeaza sa studieze de acum fiecare baiat de 19 ani pe care il vede pe strada, la gandul ca ar putea fi fiul lui. Acest final vine ca o pedeapsa pentru o greseala facuta cu ani in urma, dar si ca o schimbare care se cerea in viata personajului.

FORGET IT JAKE. IT'S CHINATOWN

Filmul noir este alta gaselnita cinematografica pentru a vinde o imagine (oare a cata?) a unor personaje ideale si idealizate. Acestea se angajeaza intr-o lupta imposibila cu raul si, culmea, de obicei o si castiga. Imaginea prinde, si adevarul e ca ti-e mai mare dragul sa-ti alegi un personaj cu care sa te identifici si alaturi de care sa incerci sa pui cap la cap indiciile pentru a rezolva mistere. De ce? Pentru ca personajele au cam tot ce si-ar dori the middle class, bored man/woman. Charm, inteligenta, replici spontane oricand si oriunde, dar mai ales o viata plina de aventuri. E clar ca 99% dintre oamenii care se uita siderati la ecran nu o sa aiba in viata lor o aventura ca aceea, si probabil ca asta e si motivul pentru care ii capteaza - acel “ce-ar fi daca...” pe care si-l spune fiecare cand vede profilul senzual al femme fatale-ei, sau cand il vede pe detectivul briliant care isi fumeaza relaxat tigara dupa ce lupta impotriva raului a fost castigata.

Reteta filmului este una clasica, pe o schema de basm. Detectivul primeste un task obisnuit, de la o femeie seducatoare. Se angajeaza in lupta impotriva raului (a unui rau mai mare decat pare la inceput). Si ce este mai grav este ca ajutoare are atat de putine incat e de mirare ca totusi in final rezolva cazul cu succes. Politistii sunt corupti. Mafia e ca o caracatita. Dar detectivul este inteligent. Si asta anuleaza orice alte forte. In final isi primeste recompensa de la femeia atat de acida la inceput, si isi fumeaza trabucul cubanez cu maxima satisfactie, la birou sau, depinde de caz, in patul fostei cliente.

Bineinteles, exista si “desene animate noir” (alea cu Droopy) care sunt ceva mai inocente, adaptate varstei. Ceea ce e ciudat e ca femme fatale ramane femme fatale chiar si in animatii. Doar o remarca.

Polanski foloseste reteta clasica, universal valabila, dar intr-o forma personala, care nu lasa loc de prea multe critici. In primul rand tensiunea e cladita foarte bine si mentine interesul treaz pana la sfarsitul filmului. Informatia este data treptat iar miza cazului este suficient de mare cat spectatorul sa inceapa sa faca pariuri legate de criminal. Scenariul este destul de coerent, si chiar daca e sinuos nu lasa loc de ambiguitati. Informatia vine treptat, incompleta, lasand publicul sa o completeze pe masura ce evolueaza. E de altfel un joc continuu intre public si scenarist, in care dramaturgia demonteaza treptat toate presupunerile. Pe masura ce informatiile se cumuleaza, mobilul crimei se schimba.

Interesant e insa de observat cum se creeaza tensiunea din punct de vedere tehnic, prin imaginile folosite. Contrastele de lumina sunt destul de dure, facand ca parte a actiunii propriu-zise sa fie tinuta in intuneric, ceea ce creaza ambiguitatea. Decorurile si locatiile sunt bine alese, fiind spatii propice pentru conflicte. Fie ca este vorba de un spatiu saracacios, atat de tipic pentru genul noir, sau de o casa luxoasa(casa lui Mullwray, cu servitori sinistru de disciplinati), tensiunea pluteste in aer. Dupa fiecare discutie cu detectivul, camera de filmat ramine pe interlocutorul acestuia, gata sa surprinda reactii incriminatorii, sau pur si simplu sa conduca pe o pista falsa (reactiile vaduvei Mullwray, care evident stie ceva in plus despre caz fatza de detectiv; dupa ce acesta din urma pleaca in tromba cu masina, ea are o tentativa sa marturiseasca ceva; reactia patronului de la compania de apa).

Filmul debuteaza ilustrand anodinul muncii de detectiv, o rutina agasanta, cazuri simple, legate de adulterinaj. Cazul care urmeaza insa este, prin contrast, unul care il ia prin surprindere pana si pe detectiv (acel schematic “a fost odata, CA NICIODATA”). Cazul se transforma dintr-o simpla incercare de a confirma un adulter, intr-o ancheta a unei crime, si mai mult, anchetarea unui adevarat scandal ecologic, cu multe subterfugii si jocuri de culise. Scandalul se refera la irigarea Los Angelesului. Ideea presupune la nivel metaforic privarea de un drept aproape minim al comunitatii, apa nefiind in mod normal conceputa ca o resursa epuzabila. Si totusi, actiunea are loc intr-un cadru in care e greu de stabilit limita normalitatii, un cadru in care pana si nevoile elementare sunt greu de satisfacut din cauza unor jocuri la nivel inalt.

Ceea ce face ca situatia sa castige in potential este faptul ca nu doar detectivul, ci si interlocutorii si anchetatii sunt inteligenti. Suspansul sporeste pentru ca, desi e previzibila rezolvarea cazului, ramane curiozitatea-cum se va rezolva in cele din urma. Rezolvarea din final este oarecum ambigua. Este clar cine e criminalul, care e mobilul crimei si cum s-a petrecut aceasta. Ceea ce ramine un mister este – va fi criminalul pedepsit? “He owns the police!!” – asa ca e foarte posibil sa fi scapat. Dar asta ramine pe un plan secund, atata timp cat curiozitatea spectatorului cu privire la cum s-a petrecut crima este satisfacuta.

Chinatown, locul in care are loc secventa finala a filmului, este mai mult un spatiu psihologic al personajului, detectivul Gittles. Semnificatia acestuia este, in fond, aceea a unei repetabilitati a istoriei, a unui cerc inchis. Cu mult timp in urma, o alta femeie aflata sub protectia lui a fost omorata in aceeasi locatie. Pe de alta parte, momentul in care este omorata femeia este cel mai bine ales dramaturgic. In primul rand ajungem sa ii cunoastem istoria suficient incat sa ne sensibilizeze si sa ne atasam de ea, si ca de obicei sa ne para rau pentru moartea ei. Iar in al doilea rand, este omorata exact cand mai era doar un pas pana la rezolvarea cazului si a intregii situatii, sau in orice caz pana ca ea sa dispara undeva in Mexic.

Ca spatiu propriu-zis, Chinatown desemneaza locul scos din contextul original, o cultura si un exotism degradat, in mijlocul altei culturi care o sufoca.

Finalul este, de altfel, cel mai interesant punct al filmului. Nu doar ca inseala sablonul original: they don’t ride into the sunset (cum de fapt prescria scenariul original, scris de Robert Towne), dar transmite mesajul de baza al filmului – ca exista o lume in care nu putem sa interferam, o lume cu legile ei proprii, in care justitia este inaplicabila