PROGRAM DE RECALIFICARE PENTRU SCENARISTI

Scenaristica nu e ca o meserie de bucatar. Faci o prajitura, o gusti, iti dai seama ca ti-a iesit, primesti laude si iti spui "sunt un bucatar bun". Pentru ca artele sunt subiective (sigur ati avut o teza la romana pe care ati luat 8 si v-ati gandit, ei, punctajele la teza de romana sunt mai alandala ca alea de la mate) foarte greu primesti confirmarea ca faci bine ceea ce faci. O sa te trezesti de multe ori probabil intrebandu-te daca n-ar fi mai bine sa te lasi. Pentru ca nu exista punctaje. Exista producatori care iti zic "I do" sau "Fuck off" si exista piticul ametit din capul tau in care nu poti sa ai incredere. Ala care topaie de fiecare data cand ai o idee si care incepe sa faca discursurile pentru Oscar, dar care amuteste cand citesti ce ai scris cu o zi in urma. Asa ca nu prea ai ce sa faci, decat sa continui, cu degetele incrucisate, si sa speri ca nu te-ai ratacit. Daca vrei, poti sa te consolezi cu ideea ca scrisul e o buna terapie (sa-l ia naiba, ce terapeut iti zice sa te arunci de la etaj de 3 ori pe an?)
De cand scriu, cel mai des m-am lovit de problema asta. Scrii, rescrii, te plictisesti de idee, te saturi de rescris, rescrii, te deprimi, te intrebi daca n-ar fi trebuit sa dai la industria lemnului, rescrii, iti place, esti mandru, cineva iti spune "e demonstrativ" "asa ai vrut tu sa se termine?" "nu ti se pare ca miza nu e suficient de puternica?", rescrii, etc. Pe vremea cand stateam la 004, in camera de camin cu peretii roz-mov si cu ceva ce semana a yin-yang pe perete, aveam saptamanal vizite de la oameni care, dupa un joint sau un pahar de lapte 1,4 % grasime spuneau ca ar vrea sa isi inghete anul si sa plece intr-o vacanta cu calfele calatoare. Doar ca nu se pricepeau la nimic altceva in afara de scris. Le trecea pana a doua zi, daca se odihneau.

Nu o sa ai siguranta ca scrii bine niciodata. Poate dupa un premiu o sa simti ca ai facut ceva, dupa care te apuci de un alt scenariu si ai senzatia ca ti-ai pierdut indemanarea, asa ca o iei de la capat. Cel putin de asta se plang toti scenaristii pe care ii cunosc in momentele lor de sinceritate. Solutia e sa o iei in pasi de bebelusi. Sa nu te gandesti la finalitatea a ceea ce faci. One day at a time, zen atitude, si o sa iesi din pasa proasta fara sa iti dai seama. Cineva care imi vroia binele mi-a zis sa nu pun atata presiune pe mine. Sa scriu cand am chef, ce am chef (poezii, bancuri, programari in agenda, franturi de dialoguri, transcrieri din abecedar in caietul de caligrafie) si sa astept sa imi vina ideile pe parcurs. Asta fac si merge. In paralel, imi traiesc viata fara sa ma lamentez si sa ma deprim, ca si cand scrisul ar tine de alta personalitate a mea. E cea mai buna varianta pe care am gasit-o, si nu e o varianta buna. Dar scrisul vine din interior, dintr-o minte mai degraba organizata decat inecata de frustrari si lacrimi de autocompatimire. Ganditi-va la biata Alice din Tara Minunilor. Dupa ce a plans cateva galeti mari de apa cand era uriasa, s-a facut mica-mica si era gata sa se inece. Lucreaza doar cu mintea ta, e singurul aliat pe care il ai. Las-o libera, nu o complexa. Pentru ca o scriitura faina nu iese din complexe. Daca stai sa te gandesti ca o sa fie penibil ceea ce urmeaza sa scrii, o sa pierzi jumatate din idei sau poate pe toate. Prima etapa de scris e jenanta. Pana ti se incalzeste motorul scoti fum si scantei. Daca nu scoti fumul si scanteile alea nu o sa-ti dai drumul niciodata. Asa ca pana una-alta fi bland cu tine, cel putin la inceput. Urmeaza si etapa in care va trebui sa iti faci auto-critica, dar asta la mai tarziu, cand o sa ai ce sa critici.
exista carti de scenaristica pentru toate problemele si pentru fiecare problema in parte. Zen and the art of writing se ocupa de scenaristii deprimati, tristi, anemiati.