ULTIMUL TANGO LA PARIS

(Ultimo tango a Parigi)

Data lansării
februarie 1973 (SUA)
Regie
Bernardo Bertolucci
Scenariu
Bernardo Bertolucci
Franco Arcalli
Imagine
Vittorio Storaro
Distribuţie
Marlon Brando (Paul)
Maria Schneider (Jeane)

Doi oameni singuri, fiecare aflat la criza vârstei, ea de 20 de ani, el de 40 de ani, îşi găsesc refugiul unul în braţele celuilalt, într-o relaţie bizară, aparent bazată pe o sexualitate exacerbată, de multe ori agresivă. Iar un film despre refugiul în sex nu putea să nu vorbească explicit şi deschis despre acest subiect controversat.
Prima întâlnire a publicului cu Jeane o arată ca pe o fată ieşită din tipare, care pare să vrea să îşi depăşească vârsta, o famme fatale de 20 de ani, îmbrăcată ieftin şi cu machiajul măzgălit. Paul este prezentat ca un bărbat măcinat. Stresat până la paroxism de scrâşnetul roţilor de metrou, urlă “Fucking God!”, în mijlocul străzii. Vocea lui este acoperită de sunetele străzii, iar gestul lui se pierde în agitaţia Parisului. Parisul este în filmul lui Bertolucci un oraş murdar, prăfuit, nu acel oraş al iubirii romantice, un oraş al iubirii disperate, agresive şi distructive.
Cei doi se întâlnesc într-un cadru misterios, într-o casă veche, fantomatică. Fac sex violent, apoi par să îşi urmeze fiecare drumul lor, fără a-şi spune numele. Se mută totuşi împreună, începând o relaţie bolnăvicioasă, într-o lume cu reguli proprii: fără a-şi spune numele lor sau ale altora, fără a-şi face confesiuni, şi fără a lăsa impresia vreunui afect special.
Se conturează lent o relaţie de dragoste deosebită între ei, fără a înceta însă să se rănească cu ferocitate, sexual, fizic şi emoţional.
Ea nu pare complicată: o fată de 20 de ani dintr-o mai veche aristocraţie pariziană, iubita unui regizoraş banal de vârsta ei, care îi exploatează viaţa şi sensibilitatea într-o emisiune de proastă calitate a cărei protagonistă este ea.
El este cel complicat, cu probleme întunecate şi cu o atitudine care îşi are explicaţia în aceste probleme întunecate.
Pe parcursul filmului, personalităţile se dezvăluie treptat. El, victima placidă a unei căsătorii chinuitoare, înşelat de soţie cu dublul lui imbecil, şi rămas fără nici un reper în urma sinuciderii acesteia, îşi caută un nou loc în lume. Se bărbiereşte cu briciul pe care fosta soţie l-a folosit să îşi taie venele, se autopedepseşte şi este furios pe lume, nu pare să ştie spre cine să îşi îndrepte furia şi se lasă pradă dezgustului. Caută o relaţie simplă, care să îl dezlege de pasiunea pentru soţia adulterină, care îi exploatase slăbiciunea pentru ea.
Ea are un cult pentru tatăl ei, mort în războiul din Algeria, îşi explorează sexualitatea şi se aruncă în relaţia lipsită de substanţă cu Marcel. Se lasă dusă de val şi condusă spre experienţe exotice de americanul Paul, într-un apartament mizer închiriat în suburbiile Parisului. Idealizează apartamentul, pe care îl consideră „drăguţ”, îl idealizează pe Paul în care pare să vadă imaginea paternă, şi nu îşi ia nicio responsabilitate asupra ei.
Dacă amândoi căutau o relaţie simplă, ea se complică odată ce apar afectele. Primul semn al schimbării acestei noi lumi pe care a impus-o Paul, dar cu care Jeane nu era împăcată este acela că el însuşi încalcă regulile pe care le-a stabilit şi începe să îşi spună povestea credibilă a unei copilării şi adolescenţe frustrate. E primul moment de devoalare a slăbiciunilor personajului şi îi explică personalitatea nervozată. Spun „povestea credibilă” pentru că în final Paul risipeşte aerul confesiv, şi spune că e posibil să o fi inventat.
Paul are un aer brutal, masculin, o domină prin forţă fizică şi autoritate, în timp ce Jeane pare mai degrabă fragilă, uşor naivă (deşi se dovedeşte a nu fi deloc aşa), şi îl domină, mai ales în a doua parte a filmului, prin feminitatea sa. Câştigă teren, se îndrăgosteşte de el ca o copilă pasionată şi labilă, un nou tip de Lolita, în timp ce dragostea lui este matură, implică mai mult afect şi este mai statornic. Intenţia lui Bertolucci a fost aceea de a da o notă picturală în spiritul lui Francis Bacon. Aşa cum declara mai târziu, l-a ales pe Brandon pentru a juca rolul lui Paul după ce a văzut o pictură a lui Bacon care îl reprezenta pe un bărbat deziluzionat.
Scenele sexuale au o agresivitate poate greu de acceptat, dar nu gratuită. Agresivitatea face parte din personalitatea lor, spune câte ceva despre fiecare în parte şi este o formulă prin care Bertolucci le devoalează personalitatea. Oameni cu tare şi probleme antecedente poveştii, frustraţi şi găsindu-şi eliberarea în intimitate.
Fiecare dintre personaje are parte de câte o schimbare majoră de-a lungul poveştii. Paul se rupe de trecutul său, îşi regăseşte latura sensibilă şi redevine dominat, aşa cum se intuieşte că ar fi fost în relaţia cu fosta soţie. Se întrevede o istorie zbuciumată a sa, în care a fost supus, întreţinut şi lipsit de masculinitatea agresivă pe care o afişează în prezenţa tinerei Jeane.
Jeane, în aceeaşi timpi filmici, se descoperă ca fiind superficială, are explozii de personalitate banale, tipice unei copile isterice, şi sfârşeşte prin a-l omorâ, dintr-o greşeală stupidă, pe Paul.
Filmul se desfăşoară pe două planuri, conturează două între care cei doi fac singuri distincţia. Lumea din casă şi viaţa lor independentă.
Aici, Jeane are relaţia cu Marcel, o relaţie lipsită de strălucire şi comunicare reală. Deşi ea vorbeşte foarte mult în filmele pe care le face Marcel despre copilăria ei, despre personalitatea ei şi despre istoria familiei, deşi este în elementul său, în casa în care a crescut, nu pare să se desfăşoare sau să se caracterizeze la fel de bine ca în momentele în care este în „cealaltă lume”, a ei şi a lui Paul. Relaţia pare un apendice al filmului, cu simplul rol de a arăta labilitatea Jeanei, lipsa ei de scop real.
Paul are însă o viaţă în exteriorul casei complicată. Încearcă să afle de ce s-a sinucis soţia lui, luptă cu mama Rosei pentru ca aceasta să aibă o înmormântare lipsită de fastul pe care ea nu şi l-ar fi dorit.
Încearcă să găsească răspunsurile la amantul Rosei, anchetează inutil, şi nu ajunge decât la concluzia că asemănarea dintre el şi amant era izbitoare şi de multe ori provocată de Rose. Ea insistase ca amândoi să aibă acelaşi model de halat de baie, să decoreze ambele camere, şi cea conjugală şi cea a amantului, asemănător, şi să aibă acelaşi tip de conversaţii cu amândoi.
Toate celelalte personaje sunt comune, au o doză de imbecilitate şi o viziune superficială asupra lumii, o obsesie. Mama Rosei este obsedată de florile de la înmormântarea fiicei, Marcel este obsedat de filmuleţele banale pe care vrea să le facă şi pe care le consideră mari realizări artistice, amantul este insipid şi poate prea pedant.
Filmul a fost foarte controversat, iar controversele au fost întreţinute şi de comentariile actorilor.Maria Schneider declara într-un interviu că s-a simţit umilită la filmările celebrei „scene cu untul”, că a rămas traumatizată şi că în scenariul original scena nici nu exista, ceea ce înseamnă că de fapt contractul nu o obliga să joace acea scenă.
Au fost voci care au declarat că filmul este pornografic. Scenele în sine nu sunt pornografice, dar şocul provine din atitudinea cu care sunt tratate – sexualitatea unui Marlon Brando matur, Jeane, femeiuşca supusă, aproape un obiect sexual, felul bizar în care cei doi interacţionează.
Tribunalul din Bologna care a interzis „Ultimul Tango la Paris” îl cataloga ca având:

„Conţinut obscen şi ofensiv la adresa decenţei publice...prezentat cu desfrâu obsesiv şi care prezintă cele mai joase instincte ale libidoului, dominate de ideea de a răscoli apetite neexploatate pentru plăcerea sexuală...acompaniate de sunete din off, gemete şi scâncete ale plăcerii climaxului”

Şi dacă acest text este prea agresiv şi nu caracterizează în ansamblul său filmul, Pauline Kael, cronicar la „New Yorker”, spunea:

„Este probabil cel mai puternic film erotic făcut vreodată şi ar putea să se dovedească cel mai eliberator film făcut vreodată. Este normal ca publicul să aibă un şoc, anticipând alt stil de la regizorul care a făcut „Conformistul”, şi confruntat acum cu propria lui sexualitate neaşteptată şi cu realismul cerut de la actori. Bertolucci şi Brando au schimbat înfăţişarea unei forme artistice. Cine ar fi fost pregătit pentru aşa ceva?”

Prima interzicere a filmului a durat două luni, deşi un tribunal Italian a ars mai târziu unul dintre negativele filmului, a revocat drepturile civile ale filmului pe o perioadă de cinci ani şi l-a condamnat la închisoare pentru patru luni cu suspendare. În Britania, secvenţa sodomiei a fost tăiată, probabil pentru a nu încuraja genul acesta de comportament. Totuşi, cronica scrisă de Kael a convins scepticii că filmul era moralmente serios şi o operă de artă.
Ultimul Tango la Paris este cu siguranţă filmul care i-a adus lui Bertolucci faima internaţională. Faptul că, de-a lungul filmului, Brandon nu este dezbrăcat, în timp ce Jeane apare de mai multe ori dezbrăcată, a lansat alt tip de controverse.
Molly Haskel spunea totuşi că mai degrabă femeile au fost atrase de film, decât bărbaţii, văzând în acesta o eliberare a sexualităţii feminine şi a emancipării femeii.
“Ironizează structurile familiilor burgheze care “civilizează” sălbaticul din fiecare dintre noi.”
Finalul, prea melodramatic pentru gustul unora, definitivează raportul dintre cele două personaje – ea era o Lolita perversă, dezorientată, în căutare de experienţe noi, care trece într-o nouă etapă de maturizare după ce îl omoară pe Paul, iar Paul, la rândul său îşi asumă maturitatea şi moartea cu calm şi autocontrol.