LIKE I CARE

E bine sa vezi filmele cu pixul si hartia la indemana, mai ales daca nu le vezi pentru prima oara. In general lumea urmareste si observa firul narativ al povestii, iar restul elementelor le intra pe sub piele, ii tensioneaza sau ii relaxeaza.
Sa vezi un film "bine" inseamna sa analizezi tot amalgamul de lucruri care intra pe sub pielea ta. Sa te gandesti care sunt procedeele de "...". Ce ti-a dat senzatia de revolta, ce te-a amuzat si de ce, cum ai intrat in intimitatea personajului (poate un prim-plan, poate scenografia care descrie personajul, poate muzica sau miscarile de aparat, observarea mai atenta de catre camera a unui gest actoricesc).
Punctul de vedere este cel mai important. Ce parere are regizorul despre subiectul pe care l-a facut. Ii plac personajele? Este de acord cu reactiile lor? Le ironizeaza sau le este mila de ele? Cum joaca actorul personajul (mai ales in rolurile de compozitie). Il infatiseaza ca fiind un frustrat? Un plangacios, un om care nu are nimic de pierdut?
Filmele americane nu au un punct de vedere atat de evident-curajos, si de multe ori spun doar lucruri precum "naspa situatia". Poate industria nu lasa atat de mult loc de exprimare, dar este o surpriza cu atat mai mare atunci cand regizorul se simte ca are personalitate puternica. Mi-a placut Paranoid Park.

DISCLAIMER

Nu vin cu tot cu garantie intr-un plic sigilat. Nu sunt o gasca care alearga dupa avioane si nici nu am procese de constiinta. Imi plac viciile mele si nu promit nici macar o data pe an sa ma las de fumat.
Nu cred ca viata mea ar fi cel mai bun scenariu de film. Ii judec pe altii mai dur decat pe mine, dar prea putini se prind de lucrul asta. Relaxeaza-te, bucura-te de compania mea si arata-mi ce fata a cubului vrei si s-ar putea sa ma prinzi intr-o pasa buna si sa spun ca vad 2d. Oricum sunt prea putini oameni pe care am vrut sa ii cunosc foarte de aproape. Dar nu ma calca pe nervi cu hyper-increderea in tine decat daca stii ca asa cam lasi garda jos. In rest, lucrurile sunt simple. Contabilizez tot ce mi se intampla si nu ies niciodata in pierdere.

UN CACTUS, UN RICTUS, O RANĂ

Dragă Alex,
Un cactus:
Sincer, sunt eu un cactus. Am ideologii bune şi sănătoase, dar nu ştiu cât contează din moment ce sunt inaplicabile. Nu cred în intenţiile rele, nici în cele mai grave cazuri, şi nici când vine vorba de oameni etichetaţi ca fiind răi, şi nici măcar nu cred că este o idee naivă. Cred doar că nu mă ajută cu nimic ideea mea călăuzitoare în viaţă. Îmi place să ajut oamenii, dar mi se întâmplă să pavez drumul spre iad. Mihai spune că e foarte posibil ca aceeaşi idee să fi avut şi Hitler, dar nu îmi place să cred asta.

Un rictus:
Cele mai mari revelaţii le-am avut la vârsta la care trebuia să le am. M-am prins că focul chiar arde la 1 an, că filmele de groază sunt de fapt făcături la 5 ani, că filmele de dragoste sunt făcături la 17 ani, că oamenii nu vor să fie iertaţi (nu mă refer la sensul biblic) când am văzut Dogville, dar încă mai cred în comedii. Şi probabil că cele mai mari revelaţii le-am avut prin filme care m-au ciocnit cu idei de-ale mele. Ador personajele şi probabil le disec prea mult. De unde şi multe dintre tristeţi.

O rana:
Nu am şi refuz să am răni. I'm a fast healer. Mă bazez de când mă ştiu pe protecţia mea astrală iar într-un final este imposibil ca lucrurile să meargă prost.

Ceva:
Voi crede multă vreme, spre mari controverse, că oamenii echilibraţi şi de succes se nasc în familii care îi susţin şi că cele mai bune şi mai obiective sfaturi vin de la mame inteligente. Cred că familia predă ştafeta grijei şi dragostei altei persoane, la un moment dat, dar rămâne întotdeauna cu tine pe baricade, ca şi când ai fi într-un asediu continuu, chiar dacă e vorba doar de legatul şiretului, şi lucrul ăsta va continua să mă impresioneze şi în momentele când nu voi avea nevoie de ajutor.

PERSONAJE IMPIEDICATE

Scenariul de licenţă este o comedie în devenire, iar eu nu sunt obişnuită cu comediile. Singurul motiv pentru care merg pe un teren necunoscut este pentru că am o ultimă şansă să fiu asistată şi ţinută de mânuţă până ajung cu bine sau rău la destinaţie, dar nu aş recomanda nimănui să meargă pe un teren pentru care nu este echipat.
Aşa că am început să studiez...bancurile, să citesc cărţi oarecum amuzante şi să mă uit la comedii.
Întrebarea era de ce se râde.
Pe scurt, se spune ca nu exista comic, că situaţiile amuzante sunt în felul lor tragice, de la clovnul care se împiedică până la personajele lui Caragiale. Dar este de asteptat ca măcar situaţiile tragico-amuzante să nu fie prea tragice. Nu ştiu cine ar putea să facă o comedie chiar atât de neagră ca drama 4,3,2. Un personaj care se împiedică este amuzant în spiritul burlesc, dar unul care se împiedică pentru că este bolnav în fază terminală şi nu se ţine pe picioare nu este, în mod normal amuzant.
Aşa că o să încep prin a stabili o limită între amuzant şi tragic, pentru că eu încă mai cred (contrar modei South Park) că nu orice poate fi comic; sau, în fine, că unele subiecte pot fi transformate mai greu în comedii.
În general calea simplă de a fi amuzant este să te foloseşti de lucruri despre care spectatorii nu cred că li se poate întâmpla. De exemplu prostia e amuzantă. Câţi ar recunoaşte că sunt ... proşti (în afară de clişeul uşor filozofic "suntem cu toţii proşti")? Snobii sunt amuzanţi. De exemplu e suficient să îl vezi pe Tufaru din Niky Ardelean ca situaţia, aşa tristă cum e, să devină amuzantă. Şi în rest poţi să te gândeşti la "proştii găştii" (fiecare gaşcă are una sau două persoane de care se face mişto mai prietenos sau mai răutăcios, după caz) si la "de ce or fi luati ei la misto" şi poţi găsi o modalitate de comic. De exemplu poate aleargă după ceva (o fată, un job, bani) şi iau deciziile cele mai proaste posibil (până la urmă personajul principal este celebru pentru deciziile proaste pe care le ia, începând cu "nu sun la poliţie, ies cu bâta de baseball să văd criminalul în serie de la mine din sufragerie"). Iar varianta "personajul care se împiedică" este clasică. Numai că poate fi trecută în alt registru (asta e frumos la scenaristica; deşi e un câmp limitat poate deveni nelimitat cu cele foarte multe variante de adaptare). De exemplu de ce să se impiedice fizic şi nu...psihic.
Bine, nu o să mint şi o să spun că sunt şi alte lucruri amuzante, sau mai degrabă caraghioase, care pot aparea in scenariu. Cum ar fi personajele mai urâţele (Woody Allen este priceless din punctul ăsta de vedere), sau cu un tip de personalitate care nu se potriveşte cu lumea din jur. Un filozof total neinteles, o tipa foarte dezechilibrata emotional etc.
Replicile în comedii. Subiect spinos. Eu cred ca le-aş face mult mai tocate - nu că ar fi un termen de specialitate (adica scurte şi în ritmul unui meci de pingpong când se încinge atmosfera, date rapid). Nu le-aş face sub forma de bancuri şi, ca şi Charles Chaplin, nu le-aş folosi decât dacă sunt şi utile subiectului pe langă amuzante. Amuzante sunt mai degraba situaţiile si reactiile decât replicile în sine, iar replica e bine să însemne o reactie (punct).
Tot în dialog, quiproquo -urile aş spune că sunt un evergreen. Un personaj vorbeşte despre ceva. Altul îi răspunde despre altceva şi fiecare dintre ei crede că a înţeles despre ce e vorba. Iar spectatorul ştie lucrul ăsta. Cât e de rafinat quiproquo-ul depinde de tine ca scenarist.
Anomaliile. Exemplu. SIR: Auzi John, lămâile ţipă când le storci? JOHN: Nu, Sir. SIR: Fir-ar să fie. Iar am stors canarul.
Si chiar daca stric poanta, o sa explic că este amuzant din cauza reacţiei calme a personajului. Reacţia rămâne cea mai importantă. Voican zicea că dacă vin extratereştrii iar personajele nu au nici o reacţie, chiar daca lucrul ăsta îi afectează, venirea extratereştrilor nu înseamnă nimic pentru scenariu.
În rest si pe scurt, probabil producătorul nu trebuie să râdă sau să plângă când citeşte un scenariu ci când il vizualizează. Scriitura e aceeasi, la fel de seaca si de tehnica.