HIGH LA OLIMPIADELE COMUNICARII

Am invatat niste reguli teoretice, dar de multe ori Romania iti strica educatia. De exemplu, mi-am impus sa respect orice om isi face bine treaba. Un zidar bun este respectabil, comparativ cu un regizor prost.
Anul intai de facultate este anul entuziasmului. Deja in anul doi tot ce nu este artistic este demn de ignorat, iar publicitatea devine sora mai mica si care a ales calea prostitutiei a scenaristicii. Ceea ce cam contrazice ideea de respect pentru oamenii care isi fac bine treaba.
Anul asta am intrat in echipa de organizare a olimpiadelor comunicarii. Bine, in primele 2 ore nu mi-am infranat o unda de aroganta artistica, a scenaristului supracalificat pentru orice. Dar a trebuit imediat sa recunosc meritele oamenilor care au fost acolo si mi-a facut placere sa ma imprietenesc cu ei.
Cand ascult o melodie care imi place foarte tare si care e bine facuta, incep sa fantazez cum voi invata sa cant la vioara, pian, tambal, sau orice alt instrument care suna bine in piesa respectiva, chiar daca pana atunci nici nu mi-a trecut prin cap lucrul asta. Ei, cam asta era senzatia de la olimpiade. Vroiam sa organizez evenimente ca Marius Balaci, sa fac campanii ca Adriana Saftoiu sau Alin Zainescu, sau sa lucrez la 12 ani la Mc Cann (asta e varsta celui mai tanar angajat de la Mc Cann). Am fantazat cam toata perioada olimpiadelor, am stat cu echipele participante care mi-au placut (Star Team, Panda, Zoom Reload-d, Pitchers si Step Up rulz) si cred ca eram ca un tatic in fata maternitatii cand intrau la preselectii. De altfel, esteta fiind, m-am simtit bine intre oameni tare frumosi si vorbareti, care apreciau la maxim cele mai mici gesturi la cat de emotionati erau, si a caror energie pozitiva simteam ca se indreapta spre mine, organizatorul care spera sa ii incurajeze.
In final o sa indrept si ceva energii negative spre echipa Patent care n-a participat de frica. Eram o echipa de oameni frumosi si isteti, si chiar ne-am fi integrat in decor. Collins, fa-ti curaj ca nu te-ai fi facut de ras pe-acolo. In rest, toate bune, abia astept sa vad rezultatele de la prezentarile finale, pentru ca deja am facut topuri si pariuri, si astept sa vad daca port noroc celor care merita sa castige.

INCA O ARTA?!

Sunt in total 7 arte si, mai in gluma, mai in serios, mai in figuri de stil, o multime de aspirante la titlul artistic (arta culinara, arta conversatiei, arta de a fi om...)
Tehnologia ajuta si ea cat poate de mult la dezvoltarea artistica. Mai un aparat foto, o proiectie, o melodie din bipurile de la telefon, lucruri mici si importante, care tehnologizeaza ideile si le fac mai usor de pus in practica.
Mai nou i-a crescut o ramurica artei cinematografice. O crenguta cu muguri care abia asteapta sa fie recunoscuta. Daca ii spunem film interactiv suna mai artistic si mai credibil. Daca vorbim de jocuri pe calculator ne indepartam putin de subiect, dar trandafirul oricum i-ai spune tot aceeasi mireasma o imprastie.
Nu stiu cat va jucati pe calculator si nici daca ati ramas la stadiul de pacman si snake pe mobil, in statie, cat asteptati metroul, dar unele jocuri isi fac bine treaba. Angajeaza scenaristi si regizori, isi iau ca baza romane filozofice (bioshock), invadeaza mitologia si istoria si mai nou scriu mitologie urbana. Mai mult, au aparut premiile BAFTA pentru jocuri. Asta inseamna ca nu mai este obligatoriu sa faci jocuri comerciale. Poti sa alegi varianta mai anevoioasa a jocurilor care isi impun o forma artistica, special pentru a impresiona juriile unor concursuri si a ochii un premiu + reclama.
Pana la urma nimeni nu s-a scandalizat in momentul in care a inceput sa apara tehnologia 3d in filme. Cum ar fi sa preia controlul de tot? Adica, daca stai sa te gandesti, singura care ii sta in cale artei filmelor interactive este istoria sa, nu prea onorabila.
Ei, oricum nici cinematograful nu are un pedigree foarte posh, ca doar a pornit ca distractie de balci.

HITLER - VICTIMA EXPLOATARILOR, OFERIT PE PLATOU

Scenaristii de film sunt speculanti prin natura meseriei. Se joaca putin cu sentimentele si cu sentimentalismul publicului, le vaneaza. Bine, nu voi fi aroganta si voi spune ca este o adevarata munca de echipa in a specula lucrurile astea, cu un platou intreg de secretare, regizori si operatori.
Ideea este ca trebuie sa trezesti publicului niste stari, si cele mai exploatate sunt frica (intr-o extrema - groaza) si mila (dusa la extrem - Titanic). Iar daca le-ai folosit pe amandoua in acelasi timp - Jackpot.
Cel mai ofertant subiect din punctul asta de vedere este razboiul. Si cel mai exploatat este al doilea razboi mondial. In primul rand pentru ca ai doua tabere. Una care iti inspira mila, si cealalta care iti inspira groaza. Si fiecare tabara te trimite cu gandul la cealalta. Ii vezi pe evreii chinuiti si iti este cu atat mai mila de ei cu cat stii ca sunt lucruri care chiar s-au intamplat, si te duci cu gandul la Hitler, criminalul prin genocid, si te apuca groaza, ti se face pielea gainii.
Sunt curioasa totusi de ce sunt de 4 ori mai multe filme despre al doilea razboi mondial decat despre primul. Cineva mi-a dat o explicatie deloc satisfacatoare: evreii. Ei conduc Hollywood-ul si vor sa se victimizeze. In fine. Astept una mai buna.
Un merit excelent al subiectului este ca poate fi si foarte dur si violent. Bine, meritul este mai mare al scenaristului si/sau al regizorului, daca nu exploateaza violenta la un subiect previzibil violent. Ma gandeam la La vita e bella. Mi se pare cel mai bun film despre razboi de pana acum, tocmai pentru ca nu face eterna ecuatie sange = dur, si intotdeauna am apreciat variantele alternative. Acea a doua sau a treia varianta care iti vine in minte, si nu balacirea in prima idee. Da, lagarele au fost dure. Si pentru un personaj fara profunzime drama poate fi ca il doare soldul sau ca si-a pierdut un picior. Dar pentru pianistul Spielmann (Pianistul - Roman Polanski), o drama imensa este ca nu poate canta la pian. Sau pentru Guido din La vita e bella, problema cea mai mare nu este caratul nicovalelor, este ca el vrea sa castige un tanc pentru fiul lui la concursul din tabara. Si il si castiga. Da. Problema personajelor nu trebuie sa fie nici Hitler, nici osul rupt, si totusi sa starneasca mila (mai elegant).

RECVIEM PENTRU UN VIS SI RECLAMELE LA DETERGENTI

Sigur stiti reclamele la detergenti. Alea demonstrative, cu rufa murdara inainte de spalarea cu detergentul minune si dupa, cand e curata.
Cand am vazut "Recviem pentru un vis" fix la reclamele la detergenti m-am gandit. Ce poate fi mai demonstrativ decat atat? Oamenii all serenity, inainte de decadere (apropos - capitolul Fall) si dupa decadere. Detergentul in cazul asta sunt drogurile (in diverse forme - pastile de slabit, droguri injectabile, fumabile, prizabile, etc). Iata cum se transforma subiectii nostri, de-a lungul filmului, din acei draguti si echilibrati, cu povestile lor romantate si romantioase (atat cat sa te atasezi de ei si eventual sa faci diabet), in niste neajutorate victime, doar pentru ca au cazut prada viciilor. Morala - nu luati droguri pentru ca veti sfarsi, dupa caz, intr-un spital, puscarie sau bordel.
Admirabila initiativa lui Aronofsky de a educa tineretul, dar nu putea sa faca lucrul asta mai subtil?
Pana la urma nici Train Spoting nu idealizeaza drogurile, dar e mai realist in a ii prezenta pe fidelii consumatori, si de a-i arata in diversele lor ipostaze, fara sa fuga repede-repede la final si sa-i pedepseasca.
De fapt asta a fost cea mai mare problema a "Requiem pentru un vis"-ului. A pornit de la capul locului ca o cursa de 100 de metri viteza spre sfarsitul grossier de dramatic. Tuse groase, nici un pic de rafinament.
Si totusi este usor de inteles de ce a prins. Pentru ca mizeaza pe inducerea milei si compasiunii pentru personaje, care iti mai anesteziaza partea de ratiune. Cine ar mai sta sa ii mai si judece pe bietii tineri care si asa au problemele lor!
Este si asta o varianta.