FIGURI...DE STIL

Figurile de stil. Le-am invatat in clasa a 4-a si elevii cei mai silitori le foloseau din abundenta cu toate ocaziile sau fara nici o ocazie speciala. Unii le mai folosesc si acum, dupa cel putin 10 ani, tot din abundenta, dar cu foarte mult elan. Dar ca sa folosesti o figura de stil trebuie in primul rand sa o pricepi. Candelabrul cerului. Metafora. Pentru ca stelele sunt ca niste beculete. Aha.

Filmele au parte de figurile lor de stil, unele ermetice, unele bine integrate in poveste, altele penibile. In tarile comuniste aveau un rol bine definit. Puteai face misto fara sa fii acuzat ca faci misto, iar publicul le cauta cu entuziasm sau frustrare.

Dupa cum spuneam, e excelent daca intelegi ce spui. Exista atunci o sansa ca si altii sa inteleaga ce spui si asta e bine. Trebuie sa te intrebi in permanenta de ce scrii un anumit lucru si sa iti raspunzi sincer. De ce personajele se intalnesc in gara si nu in statia de metrou? De ce personajul principal are 32 de ani si nu 23? De ce inchei secventa in fade out pe alb si nu in fade out pe negru? De ce folosesti neaparat o metafora si nu spui direct un lucru? Chestie de dozaj.

Simbolurile pot fi la nivel cromatic. Ok. Tipa poate avea o rochie din saten rosu pentru ca e Angelina Jolie si ii sta foarte bine in rosu. Sau poate avea o rochie din saten rosu cu o anumita croiala care sa o identifice cu Maria Magdalena.

Simbolurlie pot fi undeva intr-o imagine din planul doi. Pustiul se poate sprijini pe un clopot pentru ca e la indemana sau pentru ca desenul de pe clopot simbolizeaza lupta lui (desenul cu sf. Gheorghe de pe clopot / Andrei Rubliov).

Simbolurile pot fi ca niste degete bagate in ochi. Uite, vezi? SIMBOL! Din dulap poate sa cada un topor de macelarie si sa ii taie degetul pianistului (in folosul epicii povestii) sau sa cada un topor de macelarie si sa se infiga in carpator, "prefigurand destinul tragic al personajului" (Visul lui Liviu).

Oricum ar fi, cel mai elegant este ca un simbol sa aiba si o explicatie in epic. Sa nu fie izolat de poveste (visul lui Liviu, scena cu toporul, care nu ar lipsi daca ar lipsi).

Tot cand vine vorba de simboluri, unele care poate au fost faine la inceput au atatea clone incat devin penibile. Daca ploua in toate filmele cand exista momente tensionate in relatii ploua ori ca sa i se vada mai bine sanii actritei prin tricou ori ca sa ti se bage degetele in ochi ca este vorba de un moment tensionat. Daca fulgera, e deja film de groaza. Terminaaati.

Simbolurile pot fi cat de incriptate vrei. Pot fi facute doar pentru tine. Poti doar tu, ca regizor sau scenarist, sa stii ca buzunarul tipului e patrat pentru ca stii ca el are capul patrat. E in regula. Onanist, dar in regula. Mai bine decat sa explici poanta.

In rest, in filmele bune se intampla atat de multe lucruri in planul doi, incat le poti vedea de zeci de ori la varste diferite si sa iti placa diferit.

Bineinteles, nu stiu daca mai era nevoie sa spun, metaforele sunt strict vizuale, nu apar in scriitura scenariului.

CÂND TE SATURI DE PAHARUL PE JUMĂTATE PLIN

Nu am reusit multă vreme să înţeleg. Când vezi paharul pe jumătate gol înseamnă că eşti pesimist. De fapt, paharul pe jumătate gol înseamnă că ai băut deja jumătate din el, ceea ce e foarte bine. Că trebuie să te bucuri de el, să te aşezi pe un scaun mai comod şi să savurezi restul. Dar suntem construiţi să vrem un pahar plin în permanenţă. Unul care să ne ţină toată viaţa. Guess what. Ar trebui să fie foarte mare ca să încapă atâta whiskey în el cât să ţină la nesfârşit. What the fuck. Nici nu l-am putea ridica de pe măsuţa de cafea. What the fuck. Nici nu e bun atâta whiskey.

Nu, nu sunt o pesimistă. Nu sunt o optimistă. Văd paharul even. Sunt realistă.

PUZZLE ME

Viaţa mea nu e un film şi dacă ar fi nu aş fi personajul principal. Nu aş fi Rambo care scapă mereu cu câteva zgârieturi. Nu aş fi Thelma care fuge de la locul crimei. Nu aş fi Bobby şi nici măcar JR. Aş rămâne scenaristul care face figuraţie. Care e paranoic. Care e dificil. Care nu face subiect de film. Subiectele de film vin foarte rar din experienţa personală şi dacă vin din experienţa personală atunci trebuiesc manevrate cu grijă. Subiectele vin din experienţa altora, pe care nu îi cunoşti atât de bine, care te intrigă, pe care vrei să îi înţelegi şi despre care îţi pui întrebări. Îţi dai răspunsuri fanteziste şi te îndepărtezi de viaţa omului respectiv. O să râdă de o să se prăpădească atunci când o să vadă că l-ai făcut erou principal. Lui i se părea interesant că s-a îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi. Ţie ţi s-ar fi părut mai interesant dacă era îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi şi el era un cerşetor care încerca să pară că e muncitor în construcţii. Şi faci un puzzle. Iei cunoştinţele tale care lucrează în construcţii şi le studiezi. Le ştii vocabularul. Te uiţi la hainele cerşetorilor. Te cerţi cu vânzătoarea de covrigi din Romană şi îi faci ochi dulci vânzătoarei din Piaţa Iancului. Şi aşa, scenariul devine un puzzle din foarte multe bucăţele de minţi şi corzi vocale, detalii de îmbrăcăminte, gesturi, mozoale şi săruturi. Pentru că poveştile nu vin de-a gata. Poveştile se construiesc. Nimeni nu are o viaţă atât de palpitantă încât să îţi dea dintr-o răsuflare o poveste de film. Şi dacă are, atunci nu este credibil.

CU DRAG MĂDĂLINA

Nu, dragii mei. Cei care fură nu sunt "dăştepţi". Ştiu că în română sună mai bine "s-a descurcat" decât "a reuşit", dar o să încep cu un soi de pildă japoneză, sau nemţească, sau civilizată. "Iei". Bun. "Iei" de la stat. Excelent. Jumătate din populaţie, pe motiv că tu şi alţii ca tine fură, trăieşte în mizerie. Dar mizerie din aia, de îi apucă dracii pe BMW-ul tău şi ţi-l zgârie, sau îţi dă cu un obiect chiar mai tare decât capul tău în cap şi îţi "ia" rolexul cel poleit cu praf de zâne. Ca să eviţi asta devii paranoic. Better safe than sorry. Jumătate din banii pe care i-ai luat îi dai pe sisteme de alarmă, pe firme de pază, pentru că ştii ce înseamnă să fii cleptoman. Plus - ieşi pe stradă. Iar pe geamul maşinii tale vezi foarte mulţi oameni stresaţi. Ieri ţi-ai uitat poşeta în mall. Dacă erai într-un mall japonez o găseai unde ai lăsat-o, eventual pe un scaun să nu se murdărească. Aşa, s-a dus prăduţa ta pe mâna femeii de serviciu, care o să care în ea şerveţele de masă de 1 leu şi ulei no name.

Ca soluţie, pentru început, ai putea să furi mai puţin. Sau nu ştiu. Mi-e teamă să îţi zic din prima să nu mai furi, pentru că la vicii se renunţă treptat. Şi renunţă la ideea că toată lumea e invidioasă, că duşmanii-ţi poartă pică. Nu, nu am ceva cu tine pentru că ai bani. E ok. Am ceva cu tine pentru că asculţi manele, am ceva cu tine că ai alt sistem de valori decât mine, şi în nici un caz unul care să construiască ceva. Oricum, dacă citeşti blogul, vorbesc degeaba la persoana I. Numai ca să am senzaţia că vorbesc de fapt cu altcineva.