vineri, 21 august 2009

PUZZLE ME


Viaţa mea nu e un film şi dacă ar fi nu aş fi personajul principal. Nu aş fi Rambo care scapă mereu cu câteva zgârieturi. Nu aş fi Thelma care fuge de la locul crimei. Nu aş fi Bobby şi nici măcar JR. Aş rămâne scenaristul care face figuraţie. Care e paranoic. Care e dificil. Care nu face subiect de film. Subiectele de film vin foarte rar din experienţa personală şi dacă vin din experienţa personală atunci trebuiesc manevrate cu grijă. Subiectele vin din experienţa altora, pe care nu îi cunoşti atât de bine, care te intrigă, pe care vrei să îi înţelegi şi despre care îţi pui întrebări. Îţi dai răspunsuri fanteziste şi te îndepărtezi de viaţa omului respectiv. O să râdă de o să se prăpădească atunci când o să vadă că l-ai făcut erou principal. Lui i se părea interesant că s-a îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi. Ţie ţi s-ar fi părut mai interesant dacă era îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi şi el era un cerşetor care încerca să pară că e muncitor în construcţii. Şi faci un puzzle. Iei cunoştinţele tale care lucrează în construcţii şi le studiezi. Le ştii vocabularul. Te uiţi la hainele cerşetorilor. Te cerţi cu vânzătoarea de covrigi din Romană şi îi faci ochi dulci vânzătoarei din Piaţa Iancului. Şi aşa, scenariul devine un puzzle din foarte multe bucăţele de minţi şi corzi vocale, detalii de îmbrăcăminte, gesturi, mozoale şi săruturi. Pentru că poveştile nu vin de-a gata. Poveştile se construiesc. Nimeni nu are o viaţă atât de palpitantă încât să îţi dea dintr-o răsuflare o poveste de film. Şi dacă are, atunci nu este credibil.

Un comentariu:

Luci@N spunea...

mi-au trebuit trei ani sa inteleg ca subiectul este cel mai important la scenariu;marea greutate de aici vine;daca subiectul rupe gura targului,succesul este ca si garantat...