CÂND TE SATURI DE PAHARUL PE JUMĂTATE PLIN

Nu am reusit multă vreme să înţeleg. Când vezi paharul pe jumătate gol înseamnă că eşti pesimist. De fapt, paharul pe jumătate gol înseamnă că ai băut deja jumătate din el, ceea ce e foarte bine. Că trebuie să te bucuri de el, să te aşezi pe un scaun mai comod şi să savurezi restul. Dar suntem construiţi să vrem un pahar plin în permanenţă. Unul care să ne ţină toată viaţa. Guess what. Ar trebui să fie foarte mare ca să încapă atâta whiskey în el cât să ţină la nesfârşit. What the fuck. Nici nu l-am putea ridica de pe măsuţa de cafea. What the fuck. Nici nu e bun atâta whiskey.

Nu, nu sunt o pesimistă. Nu sunt o optimistă. Văd paharul even. Sunt realistă.

PUZZLE ME

Viaţa mea nu e un film şi dacă ar fi nu aş fi personajul principal. Nu aş fi Rambo care scapă mereu cu câteva zgârieturi. Nu aş fi Thelma care fuge de la locul crimei. Nu aş fi Bobby şi nici măcar JR. Aş rămâne scenaristul care face figuraţie. Care e paranoic. Care e dificil. Care nu face subiect de film. Subiectele de film vin foarte rar din experienţa personală şi dacă vin din experienţa personală atunci trebuiesc manevrate cu grijă. Subiectele vin din experienţa altora, pe care nu îi cunoşti atât de bine, care te intrigă, pe care vrei să îi înţelegi şi despre care îţi pui întrebări. Îţi dai răspunsuri fanteziste şi te îndepărtezi de viaţa omului respectiv. O să râdă de o să se prăpădească atunci când o să vadă că l-ai făcut erou principal. Lui i se părea interesant că s-a îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi. Ţie ţi s-ar fi părut mai interesant dacă era îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi şi el era un cerşetor care încerca să pară că e muncitor în construcţii. Şi faci un puzzle. Iei cunoştinţele tale care lucrează în construcţii şi le studiezi. Le ştii vocabularul. Te uiţi la hainele cerşetorilor. Te cerţi cu vânzătoarea de covrigi din Romană şi îi faci ochi dulci vânzătoarei din Piaţa Iancului. Şi aşa, scenariul devine un puzzle din foarte multe bucăţele de minţi şi corzi vocale, detalii de îmbrăcăminte, gesturi, mozoale şi săruturi. Pentru că poveştile nu vin de-a gata. Poveştile se construiesc. Nimeni nu are o viaţă atât de palpitantă încât să îţi dea dintr-o răsuflare o poveste de film. Şi dacă are, atunci nu este credibil.

CU DRAG MĂDĂLINA

Nu, dragii mei. Cei care fură nu sunt "dăştepţi". Ştiu că în română sună mai bine "s-a descurcat" decât "a reuşit", dar o să încep cu un soi de pildă japoneză, sau nemţească, sau civilizată. "Iei". Bun. "Iei" de la stat. Excelent. Jumătate din populaţie, pe motiv că tu şi alţii ca tine fură, trăieşte în mizerie. Dar mizerie din aia, de îi apucă dracii pe BMW-ul tău şi ţi-l zgârie, sau îţi dă cu un obiect chiar mai tare decât capul tău în cap şi îţi "ia" rolexul cel poleit cu praf de zâne. Ca să eviţi asta devii paranoic. Better safe than sorry. Jumătate din banii pe care i-ai luat îi dai pe sisteme de alarmă, pe firme de pază, pentru că ştii ce înseamnă să fii cleptoman. Plus - ieşi pe stradă. Iar pe geamul maşinii tale vezi foarte mulţi oameni stresaţi. Ieri ţi-ai uitat poşeta în mall. Dacă erai într-un mall japonez o găseai unde ai lăsat-o, eventual pe un scaun să nu se murdărească. Aşa, s-a dus prăduţa ta pe mâna femeii de serviciu, care o să care în ea şerveţele de masă de 1 leu şi ulei no name.

Ca soluţie, pentru început, ai putea să furi mai puţin. Sau nu ştiu. Mi-e teamă să îţi zic din prima să nu mai furi, pentru că la vicii se renunţă treptat. Şi renunţă la ideea că toată lumea e invidioasă, că duşmanii-ţi poartă pică. Nu, nu am ceva cu tine pentru că ai bani. E ok. Am ceva cu tine pentru că asculţi manele, am ceva cu tine că ai alt sistem de valori decât mine, şi în nici un caz unul care să construiască ceva. Oricum, dacă citeşti blogul, vorbesc degeaba la persoana I. Numai ca să am senzaţia că vorbesc de fapt cu altcineva.

TOATE DRUMURILE DUC LA HOLLYWOOD

Mă uit la filme, cu o pisică şi cu un caiet în braţe, şi nu pot să nu fiu curioasă: e mai greu să fii scenarist la Hollywood sau să cunoşti oamenii care să facă din tine un scenarist?

Să zicem că scrii un scenariu. Îţi iei o porţie de cartofi prăjiţi lângă laptop, deschizi final draftul, televizorul, o carte de specialitate, şi conturezi ideea pe structuri. Mult mai simplu decât să scrii o poezie, un roman sau o nuvelă haioasă. Şi totuşi, de unde vine originalitatea cu care ne place să ne mândrim? Bem un ceai, stăm la masă şi batem câmpii despre cum e să ai talent. Suntem siguri că avem talent. Până la urmă, am terminat şcoala de talente.

Bun, între două plot-point-uri poţi să îţi laşi ceva mai liberă mintea, dar să nu îţi plece de tot, că la cât e de aiurea din cauza cafelelor şi tutunului, o să sfârşească într-un şanţ, ca beţivii după nuntă, cântând "Da cu cine semeni tu?".

Şi pui cu pipeta tot ce îţi vine. Mai pui, şi dintr-o dată verşi prea multă sare. Ţie îţi place sărat, dar producătorului nu. Scoţi sarea. Ca Cenuşăreasa, când separa macul de sare. Şi ţi-e cam ciudă, că tu de fapt vrei la Cannes. Lasă că o să vină zâna şi o să te ducă într-un dovleac până acolo.

După ce am văzut Equilibrium m-am gândit că ar fi ok să rescriu scenariul. Aşa, ca europenii. Subiectul e fainuţ, dar cum l-ar fi făcut Tarkowski?

Păi esenţialul este că, dacă faci un SF, faci o lume nouă, faci alte reguli, alte politici, alt mod de gândire şi altă educaţie pentru o societate nouă. Şi dacă ai un gol în societatea aia, îţi cade tot în cap, ca la castelul de cărţi.

Bun. Oamenii respectivi (despre Equilibrium e vorba) nu aveau sentimente. Nu le aveau că erau ele nocive, aduceau numai războaie, şi îi înţeleg, că nici mie nu îmi place să fiu pasionată sau pasională jumătate de zi. Îmi vine după două ore să declar război.

Dar: cum s-a implementat sistemul? Ce înseamnă să nu ai sentimente? Că parcă ceva sentimente aveau personajele alea injectate. Cum făceau ei copii, familie, carieră, cum de aplaudau aşa pasionat liderul? Şi toată propaganda aia care a convins pe toată lumea să ia nişte droguri care să le inhibe sentimentele, pe mine nu m-ar fi convins, desi sunt vicioasa.

Iar privirea personajului principal m-a lasat rece. Tocmai mi-am dat seama cat de mult conteaza privirea pentru subiect. Privirea e o poveste în sine. De ce s-a uitat speriat în partea stângă când s-a auzit cheia în uşă? De ce nu a reacţionat când oamenii ăia îi găsiseră căţeluşul în portbagaj? Sau mai degrabă de ce a reacţionat aşa dubios? Mi se părea că frământările sunt puse exact unde nu ar trebui. Dar, între noi fie vorba, eu aş fi făcut filmul mai intimist. Sunt interesante şi unele bătăi. Dar mintea personajului e prea lăsată pe planul doi.