TED.com>>>Fast Forward our future

MIND-SHUFFLE

Dupa mai mult de 18 ore in fata calculatorului incep sa iti amorteasca simturile. Fac inventarul paharelor de ceai baute si cerealelor mancate in ultima jumatate de ora si ma gandesc...ei bine...duc o viata sanatoasa.

Ceaiul e facut la o cana electrica low-budget si are gust de metal. Cerealele le-am gasit cand faceam curatenie, in sertarul in care tin paiele pentru bauturi si pungile pentru gheata. Poate nu traiesc chiar atat de sanatos, dar ma conving ca in cel mult 10 ani o sa se descopere pilula albastra a refacerii sanatatii in 20 de minute. Probabil o sa-i faca reclama la teleshoping si o sa o poti comanda prin telefon.

Oamenii anilor 70 credeau ca o sa avem deja colonii pe o planeta apropiata. Pe undeva mi se pare simplu. Ajungi pe Luna, pui un ventilator, un ficus in ghiveci, o fantana arteziana si iti aduci dulapul cu haine. In rest, natura lucreaza cu orice ii dai. Inclusiv cu peturile pe care le arunci in padure dupa ce ai facut o friptura cu mici la gratar.

Oamenii de stiinta sunt fie prea pesimisti, fie prea optimisti. Mie imi plac mai mult cei moralisti. Am senzatia ca iti dau o reteta simpla prin care poti sa contribui, iar eu oricum nu stiu prea multa fizica, biologie, chimie, cat sa ajut concret.

OH CAROL - good old times

5 lucruri pe care le stie un scenarist

1. Cel mai important atunci cand scrii este sa ai despre ce sa scrii. Tema nu inseamna "am vazut un cersetor cu ochi albastrii care a fost muscat de un caine comunitar si am fost profund impresionat/a". Tema este o idee solemna, care sa te preocupe si dupa care iti ghidezi viata. O idee pe care o spui prietenilor cand iesi la o cafea si te chinui sa ii convingi pana va certati, si un pic mai mult. Atunci cand citesti o carte, daca e genul tau de literatura, probabil iti va da 5-10 declicuri de poveste pe care ai vrea sa le exploatezi.

2. Apropos de carti, scenaristii citesc si ceea ce nu au scris ei. Fie ca o poveste scrisa de altcineva iti va da o idee, fie ca te va educa intr-o directie, fie ca va fi atat de proasta incat te va revolta si va trezi canibalul din tine, care te va face sa vrei sa scrii ceva mai bun.

3. Scenaristii nu folosesc cuvinte cum ar fi "mugur", "suras", "suspin", "vietuind" si in general vor evita genitivul. Scenaristii sunt sinceri iar cuvintele care apartin de generatia 1914 nu vin, evident, din sufletul lor, asa ca le vor evita.

4. Scenaristii vad, si vad bine. Atunci cand scrii cel mai probabil ca te va lua valul, vei pierde notiunea timpului si vei fi la un moment dat surprins cand te vei uita in spatele tau si vei vedea camera din Bucuresti si nu settingul in care traiesc personajele din scenariu.

5. Scenaristii se urnesc greu si sunt obsesivi. Doar cand fac o obsesie pentru un subiect il vor duce la capat.

Bonus

1. Scenaristii experimenteaza tot felul de tampenii, din care jumatate vor ajunge un scenariu (cu siguranta nu asa cum s-a intamplat, pentru ca realitatea nu este cea mai buna sursa de film, este doar sursa de stiri)

2. Scenaristii asculta mai mult decat vorbesc.

3. Scenaristii poarta mereu la ei carnetele si pixuri si sunt obsedati sa nu cumva sa piarda ideea vietii.

4. Scenaristii tin minte visele pe care le au, mai ales in perioada in care lucreaza la un scenariu, tocmai pentru ca sunt obsesivi si isi viseaza obsesiile.

5. Scenaristii nu isi povestesc ideile tuturor oamenilor pe care ii intalnesc.

6. Scenaristii se uita prea mult la filme si sunt convinsi ca nu exista notiunea de prea multe filme vazute.

TO SELL OR NOT TO SELL

Vremea in care statul iti garanta un loc de munca a trecut. Suntem o generatie care nu mai primeste repartizari, si bunicii nostri inca se mai plang ca nu avem un loc de munca sigur si ca ..."ce-o sa ne facem cand terminam scoala". Strabunicul meu inca ma intreaba "fetele alea care prezinta stirile, ce facultate au terminat?". I-am spus cu rautate ca nici una si stiu ca nu m-a crezut.
Criza i-a facut si pe colegi de-ai mei degeneratie (intentionat ha!) sa suspine dupa locuintele gratuite si dupa locurile de munca stabile. Ei bine, acum 20 de ani as fi terminat UNATC si nu mi-as fi pus intrebarea unde o sa lucrez. Simplu. Cu o medie buna as fi facut filme si mai bune de propaganda, cu o medie slaba as fi fost responsabila de vreun camin cultural mai central sau mai rural, iar cu ceva talent as fi facut puscarie. Daca e sa aleg, imi place ideea ca nu am un loc de munca stabil, iar ca scenarist nu o sa-ti garanteze nimeni nici un fel de stabilitate, nici macar psihica. Probabil ca nu o sa castigi prea multi bani, iar "bunicule, suntem doar 9 in fiecare an in TOATA tara care fac scenaristica, deci un loc de munca o sa-mi gasesc" este doar minciuna cu care i-am linistit pe bunici.

Un scenariu, asa cum ne-au spus profesorii inca din primul an, este foarte usor de scris. 90 de pagini pentru 90 de minute de film, si nu pagini din alea "ca fasolea, rand sub rand, litera langa litera". Paragrafe aerisite, litere distantate, dialoguri pe centrul paginii. Il scrii in timp ce mananci cartofi prajiti, citesti cate un capitol de teorie si asculti muzica. Asa ne-au spus. Eu nu subscriu, pentru ca inca ma deranjeaza daca miauna pisicile pe langa mine sau daca raftul de hartii nu este aranjat. Dar intr-adevar, nu este atat de greu de scris ca o teza. Important este sa ai vointa puternica, conceptele clare in minte si ceva care sa te PREOCUPE. Dupa ce termini, iti poti vinde munca de o luna pe 10 000 de euro, daca ai talent si la vanzari. Sau poti castiga un festival cu un scurt metraj, festival cu premii de la un desfacator de conserve si pana la 2000 de euro.

Dar pana sa ajungi acolo, ai ceva de lucru. Presupunem ca ai vointa, rabdare, ceva care sa te preocupe si talent. Urmeaza aspectul vietii sociale. Meritul UNATC-ului nu este acela ca te invata sa scrii scenarii sau in general, ca te invata sa scrii. Nici macar gramatica, daca nu ai invatat-o pana acum, nu o sa ti-o pui la punct in facultate. Meritul este ca aduna multi oameni la un loc. Le face cunostinta. "Draga mea, George este regizor. O, cred ca ati avea atat de multe de discutat. A facut chiar si un film despre clepsidre anul trecut." Asta e un lucru grozav. Cunosti oameni cu care sa faci proiecte, si daca asta vi se pare putin, atunci nu stiti de ce sunt celebre cafenelele in care s-au lansat, la o cafea, curente filozofice si mode culturale.

Cel mai bine este, pentru inceput, sa iti cunosti profesorii. Sa stii cum te poate ajuta fiecare. Nu stiu cum este organizarea acum. Pe diploma mea scrie "scenaristica, critica de film, filmologie, publicitate, media". Evident, am avut profesori din fiecare domeniu si intamplator majoritatea sunt suficient de interesati (nu lucreaza pentru banii de chirie la facultate) cat sa te indrume spre un job, atata timp cat isi dau seama ca nu trebuie sa te duca de mana pana acolo si sa-ti arate cum se foloseste capsatorul.

Apoi, e bine sa te imprietenesti cu colegii si sa stabilesti o punte de comunicare. Asta e ceva mai greu pentru ca pseudo-artistii sunt individualisti. Daca dai de un autor complet, care face scenariul, regia, imaginea, montajul si coafeaza si catelusul care o sa apara in film, nu ai decat sa astepti sa ii vina mintea la cap si sa iti ceara ajutorul pentru ca nu stie sa scrie un scenariu sau pentru ca de ultimul lui film au ras colegii la cinemaiubit. Daca dai de un regizor care stie ca sectia de scenaristica o sa fie atat de ocupata incepand cu anul 2 incat nu o sa mai aiba timp sa le faca script-doctoring, poti sa incerci sa iti dai seama daca fuzioneaza ceva. Totul tine de cum iti faci echipa si ar fi bine sa incepi din anul I sa le studiezi principiile si modul de lucru, chiar daca tot ce faci la filmarile lui este sa le bati clacheta.

In rest, proiecte apar. Unele mici, altele importante, majoritatea neplatite. Important este sa le identifici pe cele care conteaza si sa nu pierzi vremea lucrand cu oameni dezorientati, care azi vor un SF despre pirati ajunsi pe marte si maine o animatie despre chibrite.

Uneori proiectele cele mai importante sunt cele de facut flyere pentru un festival, flyere pe care la un moment dat probabil tot tu va trebui sa le si imparti. Dar in timp ce te ocupi de asta, lumea o sa stie ca se poate baza pe tine si poti sa cunosti oameni cu care sa faci echipa.

Iar cand iesi la o bere intr-un bar ieftin si unu' de 58 de ani ai carui prieteni si admiratori au o varsta medie de 17 ani iti spune ca te va face vedeta, cel mai probabil vei fi prea ocupat cu proiectele tale ca sa il mai asculti.

Per total, un scenarist poate sa castige destul de mult, dar, asa cum spunea Hank Moody din Californication, "being a writer is like having homework for the rest of your life." Scenaristii nu "fac bani", castiga bani. Pot lucra in publicitate, in timp ce colegii rad de ei ca si-au luat apartamentul cu doua camere din bani murdari, pot lucra in televiziuni si trece pe vestimentatia office, intre timp exersand toate fatetele vietii sociale, inclusiv periajul, pot lucra la reviste si pot face cronici despre orice (pentru ca, nu-i asa, avem tot felul de pareri greu de ignorat), pot scrie acelasi scenariu timp de 7 ani pana se mucegaiesc primele 30 de pagini si nu mai sunt lizibile, pot sa predea tot felul de materii umaniste unor copii retardati, daca fac cursurile de pedagogie, iar la batranete pot sa intre in tot felul de jurii unde sa se planga de noua generatie. Dar mai ales pot face oricand proiecte independente, pentru ca nu ne lipseste wishfull-thinking-ness-ul si pentru ca avem idei pe care nu le-a mai avut nimeni altcineva.

Evident, glumesc. Poti sa faci oricare din lucrurile de mai sus, ignora latura grim care ii vizeaza doar pe cei care nu s-au orientat bine si care nu au avut suficienta energie cat sa faca ceva serios. Scenaristica este o munca frumoasa, placuta, din care sa traiesti lejer si confortabil, nu doar material ci si sufleteste. Da bine cand vrei sa agati sa spui ca esti scenarist/a si sexul opus va spera ca o sa scrii un scenariu elogiativ despre viata voastra sexuala. Iti asigura un statut si o celebritate pe care fostii colegi de liceu o vor invidia. Trebuie doar sa fii foarte activ.

In final, imi vine sa imi cer scuze ca vorbesc despre bani, dar mi s-a cerut de prea multe ori parerea ca sa mai ignor intrebarea asta.

LIGHTHOUSE

SUBTEXT

Ca scenarist, te obisnuiesti sa spionezi. Asculti conversatiile private ale oamenilor in autobuz, mergi in sala de asteptare de la spital fara sa te doara nimic, ba chiar ti-ai dori sa poti sa intri si in sala de operatii, tot fara sa te doara nimic. Ti se intampla lucruri rele si te consolezi cu ideea ca o sa scrii despre asta, si ce bine ca stii lucrurile din interior. Te bucuri cand intra batranii in vorba cu tine in statie, pentru ca esti convins ca au o poveste de zis.

Oricum, nu este suficient sa spionezi si sa asculti povestile oamenilor pe care sa le transcrii. Cel mai important este sa ai un punct de vedere ferm asupra povestii. Sa stii clar ce crezi si sa poti sustine o dezbatere despre acel lucru, sa poti convinge 4 oameni ca ai dreptate. Nu toti oamenii au nevoie de dragoste, dar fiecaruia i se baga sentimentul asta pe gat. Unii oameni merita sa fie saraci. Speranta e cel mai rau lucru care li se poate intampla oamenilor. Principiile solide iti pot distruge viata. Cel mai trist lucru e sa iti schimb principiile cand oricum nu mai poti schimba nimic altceva. Toate astea au fost la un moment dat scenarii, dar mai intai au fost convingeri puternice pe care le-am discutat pasionat.

Am lucrat la un moment dat la Gandul. Cred ca se adunasera 6 sau 7 luni, dintre care vreo 3 la pagina de cultura si restul pe social. La cultura fentam cat puteam si incercam sa impun articole despre filme. Nu mi-a placut la social in schimb. Initial am spus "si ce daca? vorbesc cu toata lumea despre viata lor, adun experienta si ma intalnesc cu unii cu care nu as fi avut altfel ocazia." Zilele mele de jurnalism au fost zilele cele mai pline de subtext. Mergeam sa iau interviuri la greve, ma intalneam cu cei de la SOROS, sunam la sindicate si la diversi oameni preocupati de protectia rromilor. Fiecare dintre ei stia ce vrea sa vada scris despre subiect si incerca sa isi impuna parerea. Unii incercau sa faca conversatie politicoasa, mai ales la telefon, pentru ca poti sa minti mai usor prin telefon. "Da, buna ziua, domnisoara. Doamna sau domnisoara? Domnisoara, bineinteles, pai noi daca vrem sa ne facem cariera mai lasam de-o parte distractiile. Ma bucur ca ne-ati sunat." (WTF?!). Era dezorientant. Nimeni nu este mintit cu atata pasiune ca jurnalistul. Cateodata minciunile sunt absurde. Alteori sunt minciunile jenate ale unui angajat nou, care nu prea stie ce sa spuna, este singur in birou si nu are la cine sa faca legatura. Asa ca m-am obisnuit sa fiu suspicioasa si sa ma intreb in permanenta ce interes are persoana sa scriu ceea ce urma sa scriu. Am inceput sa caut subtextul in conversatii. De ce pune atat de mult accent pe numarul locurilor de munca din Irlanda si ce spera sa nu intreb? Si atunci mi-am dat seama ca povestile nu vin de-a gata. Ca asculti degeaba povestile oamenilor daca nu le si judeci. Ca daca stai pe o banca cu o batranica sociabila si te plictisesti deja de 10 minute, nu o sa-ti foloseasca la nimic povestea ei. Important este sa cauti subiectele care te pasioneaza, sa anchetezi si sa iti dai cu parerea.

ANDRIAN TV

SCRISORI DE LA PUBLIC

Mi s-a stricat televizorul cu PRO tv pe el. Nu stiu daca il mai repar, ca nu face banii, da' m-am uitat si eu de'aia pe Andrian TV.
Andrian TV nu e ca PRO tv. Nu e ca PRO tv ca nu e in stare si n-o sa fie niciodata, ca nu e in stare de asa ceva. Pe Andrian TV aia au alte probleme. Singuratate. Pai asta e problema? Sa se uite ei pe PRO TV la ora 5 sa vada acolo probleme adevarate. Violuri, concubinaje, crime. Acuma'...daca nu esti genu' PRO TV poti sa te uiti pe Andrian TV, daca te doare sufletul mai tare decat stomacu', da' io zic ca si stomacu' conteaza. Conteaza, ca prin stomac trec toate. Trec si se transforma in ceva palpabil. Da' sufletul? Produce el ceva palpabil? "Arta si nu foloseste la nimeni", cum a zis amicu' Larry.

Scotts

ADAPTAREA

Nu am avut niciodată multă încredere în cei care scriu adaptări. Motivele erau cumva "prelucrate", lipsite de eleganţa unui motiv clar. Am citit cărţi care m-au provocat, care mi-au trezit bestia scenaristică, fie pentru că mi-au declanşat păreri paralele cu ce spunea cartea, fie pentru că vedeam cadre, dar mereu am avut o reţinere ciudată. Să scrii o adaptare după o carte bună este o responsabilitate pe care nu mi-aş fi asumat-o din respect pentru autor. Efectul e cel puţin ciudat. Tu scrii şi ai o autoritate asupra hârtiei. Teama ciudată că cineva îşi va înfige furculiţele sau va intra cu bocancii să prelucreze ce ai scris tu, seamănă cu atitudinea mamei care nu şi-ar lăsa copilul să meargă la grădiniţă ca să nu ia viruşi de la alţi copii. Şi uite aşa, copilul nu îşi face sistemul imunitar. Ca eventual scriitor, am avut o timiditate în a intra peste hârtia asupra căreia are altcineva autoritate.

Pe de altă parte, când scrii, simţi că trebuie să faci un pui prin concepţie imaculată, dacă există concepţie imaculată în scenaristică. Să fie puiul tău în totalitate. Atitudine arogantă şi neproductivă, după cum mi-a spus cineva. Se poate să fie aşa, dar măcar te asigură că nu vei plagia nici măcar din greseală.

Am primit o temă la cursul de adaptare. Adaptaţi Doamna cu căţelul, de Cehov, fără să vă îndepărtaţi de original, cel puţin în punctele esenţiale (timp, spaţiu, conflict). Tema m-a lăsat oarecum rece. Timpul, spaţiul şi conflictul de acolo nu mă interesau atât de mult. Dar mi-am exersat pixul şi am înţeles ceea ce teoretic ştiam - că adaptarea nu e nici un furt, nici un omagiu umil. Este un fel de a vedea lumea. Doar că nu este lumea din jurul tău. E ca şi când ai fi turist cu un ghid bine informat, care îţi direcţionează atenţia spre anumite puncte turistice. Un alt tip de a călători. Cred că e bine.

Am ascultat FOUNTAINHEAD, de Ayn Rand. Mi-a plăcut şi mi-a plăcut să nu o consider o naivă şi o idealistă pe autoare. Dar am fost revoltată să văd ecranizarea cărţii, siropoasă, banală, cu tirade inutile şi mai mult decât toxică pentru personaje. Parcă ar fi fost dizolvate în acid. Nu mi-am explicat cum se face că Ayn Rand este şi scenarista ecranizării, şi am fost la fel de revoltată pe ea ca pe orice alt cititor care nu a priceput nimic din roman. Pe scurt, m-a provocat să îmi exersez pixul.

Romanul este mai degrabă exemplificarea unui set de valori, cu întorsături de situaţie ciudate şi personaje fixiste. Conflictul este greoi, între armate de personalităţi şi simulări de societăţi artistice, din care dacă scoţi un element se dărâmă mai multe dintre cele care urmează (probabil de aceea a iesit atât de prost filmul, pentru că l-au tuns 0 şi au făcut peruci din pletele lui). Deocamdată am scris câteva bucăţi la întâmplare, dintre cele care mi s-au părut interesante, ca şi când m-aş fi jucat cu un cub rubik fără intenţia să fac vreo faţă. Am ajuns acum în etapa tehnică, care e foarte interesantă şi peste care mi-ar fi frică să trec. Romanul este simplu la prima vedere, axele par destul de clare, dar nu aş vrea să îmi dau seama la pagina 60 că am pierdut din elemente. Planul de atac are multe tăieturi şi probabil o să facă mama munca de secretariat să îl copieze şi să îl deseneze (nu de alta, dar e printre puţinele care îmi înţelege scrisul de mână). Dar munca e foarte frumoasă şi mă gândesc că, în loc de croşetat în sălile de aşteptare, e mai relaxantă şi mai interesantă. Am început prin a împărţi conflictele pe bucăţi. Rourke este personajul principal, deci axele principale sunt legate de el. Cariera lui Rourke are o axă specială, împărţită pe puncte de interes şi evoluţie. Dedesubt, axa cu viaţa lui sentimentală (relaţia cu Dominique). Pentru fiecare relaţie cu un nou personaj, o axă mai mică sau mai mare, pe care am marcat evenimentele principale, momentele ca într-un film miniatural, cu început, mijloc şi ieşire din scenă. În final, ies nişte măzgălituri sinuoase, care se intersectează şi pe care doar tu sau mama ta le puteţi descurca. Dar ajută, pentru că structurează conflictul şi e ca o structură osoasă pe care poţi să construieşti şi care presupun că mă va scăpa de nişte blocaje, sau mai rău, de scris pentru coşul de gunoi.

DAS GRENZONLOSE HAUS - HORNBACH

asasuntazi "I can track a mouse but I can't pet a cat"

"MY MIND HAS GONE. MY BODY FOLLOWS"

Ca scenarist, obiectul muncii e mintea ta. Dar dupa cum bine stii, creierul e unul dintre organele pe care nu te poti baza. In primul rand pentru ca e ingrozitor de usor sa il scapi de sub control. E foarte puternic, dar e ca un monstru care se poate intoarce impotriva ta.

Asa ca trebuie sa gasesti solutii sa il pacalesti si sa nu te lasi pacalit. Teoria este in schimb simpla. Scrisul are nevoie de pregatiri ritualice. Fie scrii pasionat si nu iti pui toate problemele unui Rambo care trebuie sa taie firul rosu sau albastru de la bomba (si asta e varianta cea mai faina, cea mai lejera si de care ne aducem cu totii aminte cu nostalgie) fie esti macinat de griji, blocaje, frustrari si nervi si iti vine sa faci pipi dupa ce te-ai asezat la masa de scris, ceea ce iti mai cumpara inca 5 minute de timp liber.

In primul rand rezerva-ti timp pentru scris si fa-ti un program zilnic. Un calendar de la care sa nu te abati, ca un autist. Doua ore pe zi, 3000 de cuvinte, 4 pagini, orice, dar sa fie ceva masurabil si sa-ti propui sa nu-ti gasesti scuze sa nu il respecti. Apoi pregateste-ti spatiul in care scrii. Liniste, pace, singuratate, si mai ales, lipsa tentatiilor. Nu trebuie sa fie camera cu televizorul, sau calculatorul pe care ai jocul Mass Effect 2, sau internet. Nu te gandi "inainte sa ma apuc de scris o sa fac ceva distractiv, ca sa ma deconectez", pentru ca te vei deconecta pana diseara si se duc naibii alea 2 ore, 3000 de cuvinte, 4 pagini. Pana la urma, tu stii foarte bine ca te minti pe tine cand zici "hai sa ma deconectez putin", si nu o sa te alegi decat cu o stare foarte proasta, cu lipsa de respect de sine scenaristic. Asa ca nu trebuie sa te distraga nimic. Trebuie sa fie liniste si sa fii sigur ca nu intra nimeni in camera sa te intrebe daca nu vrei prajiturele ca s-au racit, sa-ti zica ca s-a despartit de gagica-sa sau ca pisica ta i-a rupt ciorapii de lycra si tre sa mergi acum la magazin sa-i cumperi altii. Deci, trebuie sa fii un calugar ascet, lipsit de surse de comunicare, plictisit si cu o hartie (sau monitor) in fatza. Dar mai ales, trebuie sa ai absolut tot confortul. De fapt, un ascet care sa se simta bine acolo unde e. Sa nu ti se dezlipeasca tapetul din cauza caldurii sau sa te fure tabloul cu o tipa pe malul marii, sa nu te enerveze scaunul incomod, sa ai rezolutia buna la calculator si lumina care sa nu-ti oboseasca ochii, lumanarele parfumate, tigari, cafea, bibeloul preferat, covorul de lana sub picioare. Cand te invaluie starea aia de bine in momentul in care ai intrat in camera si te scufunzi in scaunul care e de doua ori mai inalt decat tine, probabil o sa scrii mai lejer. Daca incepi ritualul prin a face putina ordine (eu asa fac, pentru ca sunt din tipologia celor care in timp ce spala tigaia ramasa de doua zile in chiuveta are senzatia ca isi pune mintile in ordine) e cu atat mai bine. Nu o sa ai senzatia ca sunt lucruri mai urgente de facut prin casa in timp ce tu scrii. Toate lucrurile astea din jurul tau sunt pana la urma o metoda de a te juca cu mintea ta, de a o pune la punct. Pentru ca oricum cand te apuci de scris nu o sa mai vezi camera, o sa te uiti in gol dincolo de foaie in timp ce scrii. Dar sunt si momentele alea de pauza de gandire in care vrei sa iti intinzi picioarele pe un taburel si descoperi ca e plin de haine, si e foarte posibil sa gasesti pe ce da vina ca nu te-ai apucat de azi de programul tau si ca te apuci de maine.

PROGRAM DE RECALIFICARE PENTRU SCENARISTI

Scenaristica nu e ca o meserie de bucatar. Faci o prajitura, o gusti, iti dai seama ca ti-a iesit, primesti laude si iti spui "sunt un bucatar bun". Pentru ca artele sunt subiective (sigur ati avut o teza la romana pe care ati luat 8 si v-ati gandit, ei, punctajele la teza de romana sunt mai alandala ca alea de la mate) foarte greu primesti confirmarea ca faci bine ceea ce faci. O sa te trezesti de multe ori probabil intrebandu-te daca n-ar fi mai bine sa te lasi. Pentru ca nu exista punctaje. Exista producatori care iti zic "I do" sau "Fuck off" si exista piticul ametit din capul tau in care nu poti sa ai incredere. Ala care topaie de fiecare data cand ai o idee si care incepe sa faca discursurile pentru Oscar, dar care amuteste cand citesti ce ai scris cu o zi in urma. Asa ca nu prea ai ce sa faci, decat sa continui, cu degetele incrucisate, si sa speri ca nu te-ai ratacit. Daca vrei, poti sa te consolezi cu ideea ca scrisul e o buna terapie (sa-l ia naiba, ce terapeut iti zice sa te arunci de la etaj de 3 ori pe an?)
De cand scriu, cel mai des m-am lovit de problema asta. Scrii, rescrii, te plictisesti de idee, te saturi de rescris, rescrii, te deprimi, te intrebi daca n-ar fi trebuit sa dai la industria lemnului, rescrii, iti place, esti mandru, cineva iti spune "e demonstrativ" "asa ai vrut tu sa se termine?" "nu ti se pare ca miza nu e suficient de puternica?", rescrii, etc. Pe vremea cand stateam la 004, in camera de camin cu peretii roz-mov si cu ceva ce semana a yin-yang pe perete, aveam saptamanal vizite de la oameni care, dupa un joint sau un pahar de lapte 1,4 % grasime spuneau ca ar vrea sa isi inghete anul si sa plece intr-o vacanta cu calfele calatoare. Doar ca nu se pricepeau la nimic altceva in afara de scris. Le trecea pana a doua zi, daca se odihneau.

Nu o sa ai siguranta ca scrii bine niciodata. Poate dupa un premiu o sa simti ca ai facut ceva, dupa care te apuci de un alt scenariu si ai senzatia ca ti-ai pierdut indemanarea, asa ca o iei de la capat. Cel putin de asta se plang toti scenaristii pe care ii cunosc in momentele lor de sinceritate. Solutia e sa o iei in pasi de bebelusi. Sa nu te gandesti la finalitatea a ceea ce faci. One day at a time, zen atitude, si o sa iesi din pasa proasta fara sa iti dai seama. Cineva care imi vroia binele mi-a zis sa nu pun atata presiune pe mine. Sa scriu cand am chef, ce am chef (poezii, bancuri, programari in agenda, franturi de dialoguri, transcrieri din abecedar in caietul de caligrafie) si sa astept sa imi vina ideile pe parcurs. Asta fac si merge. In paralel, imi traiesc viata fara sa ma lamentez si sa ma deprim, ca si cand scrisul ar tine de alta personalitate a mea. E cea mai buna varianta pe care am gasit-o, si nu e o varianta buna. Dar scrisul vine din interior, dintr-o minte mai degraba organizata decat inecata de frustrari si lacrimi de autocompatimire. Ganditi-va la biata Alice din Tara Minunilor. Dupa ce a plans cateva galeti mari de apa cand era uriasa, s-a facut mica-mica si era gata sa se inece. Lucreaza doar cu mintea ta, e singurul aliat pe care il ai. Las-o libera, nu o complexa. Pentru ca o scriitura faina nu iese din complexe. Daca stai sa te gandesti ca o sa fie penibil ceea ce urmeaza sa scrii, o sa pierzi jumatate din idei sau poate pe toate. Prima etapa de scris e jenanta. Pana ti se incalzeste motorul scoti fum si scantei. Daca nu scoti fumul si scanteile alea nu o sa-ti dai drumul niciodata. Asa ca pana una-alta fi bland cu tine, cel putin la inceput. Urmeaza si etapa in care va trebui sa iti faci auto-critica, dar asta la mai tarziu, cand o sa ai ce sa critici.
exista carti de scenaristica pentru toate problemele si pentru fiecare problema in parte. Zen and the art of writing se ocupa de scenaristii deprimati, tristi, anemiati.

TAKE WHAT YOU NEED, GIVE WHAT YOU CAN

Dumnezeule, cat mi-e de mila de hipiotii batrani!

Am ajuns, din link in link, la filmulete cu unii care au extins woodstockul pana in 2010. Am inceput prin a ma uita la hipiotii tineri, faini, cu haine indiene si chitari, si am sfarsit prin a-i vedea pe flower-powersii de 40-50 de ani. Nu poti sa intelegi ce spun pentru ca le lipsesc dintii din fata. Ce-i pe mine, si-n dulap, un cort si mancare vegana din ghiozdan, eventual o masina ultra eco care, ca si ei, abia se mai tine. Inca mai impart chestii (dar stii cum e? nu prea au ce imparti, decat cel mult ce au primit de la altii).

Mergeam in vremurile bune in vama si la Sighisoara si cate doua saptamani pe an aveam senzatia ca functioneaza genul asta de comunitati. Posteam un pet de bere, puneam banii la comun, coceam niste porumb pe jar (furat de la capitalisti, ca deh) si faceam schimb de haine de la second-hand-uri care ajungeau la mana a 3-a, a 4-a si tot asa, cine stie la cine prin Elvetia. Era bine, pentru ca la sfarsit ajungeam acasa la periuta mea de dinti, la asternuturi curate, si primul gand era sa fac o baie de doua zile. Credeam in libertarianism 2 saptamani pe an, dupa care mergeam la scoala si ma pregateam pentru o angajare intr-o companie misto. Pentru ca fix atat functioneaza woodstockul. 2 saptamani, pana ti se termina mancarea pusa de mama la pachet, pana racesti putin si ti se fac toate hainele cumparate vara trecuta varza.

Oamenii aia care au imbatranit hippie nu si-au pus problema ca dau ce n-au. Ca toata lumea si-ar dori sa isi ia o masinuta simpatica pe care sa simta nevoia sa deseneze flori si sa faca turul Europei. Sa manance la prima persoana pe care o intalnesc, sa doarma oriunde gaseste dragoste, sa faca baie in fiecare ocean. Dar cei mai multi dintre noi muncim pana la 50 de ani, cand speram sa avem bani pusi deoparte pentru asta. La 50 de ani cel mai probabil fiecare are copii, ai caror bani de mostenire nu vor sa-i cheltuie si ii pun intr-un cont pentru ca mostenitorii sa poata sa mearga in masinuta lor cu flori prin toata Europa. Asa se intampla, nu e vina nimanui. Dar sa speri ca vei putea primi ce ai nevoie si sa dai ce poti (adica lucrurile pentru care ai muncit si dragoste), te vei alege cu dezamagiri, cu dintii din fata lipsa si aratand ca un cersetor, chiar daca tu de fapt esti hippie pana in maduva oaselor. Nu pot sa vad in loc de capitalism o lume condusa de hipioti. Poate cel mult socialism, liberalism, anarhism, Ayn Rand-ism (?!), dar nici pe departe vegani calatori.

Anul trecut, dupa Sighisoara, au venit niste oameni din Brasov sa stea vreo doua zile in Bucuresti. Vroiam sa le zic sa doarma la mine. Pe vremea aia aveam un salariu de 250 de euro pe luna si imi luasem asternuturi gri cu grena, fara flori. Cand i-am vazut, murdari, in masinuta lor prapadita, cu noroi pe ghete si in par (haha, pe unul dintre ei il stiam din Iordan, barul, pe vremea cand incerca sa fure o halba sau un pahar, ceva, de la capitalisti), m-am hotarat se le fac o concesie asternuturilor mele gri cu grena fara flori si sa le recomand baietilor un hotel. Asta e. Eu lucram, ei nu. Nu pot sa fiu hippie, si dupa ce am impartit cam tot ce-am avut, am ramas cu mai nimic. Iar eu nu ma astept ca atunci cand cer sa mi se dea. Dar mi-e mila de hipiotii batrani, pentru ca stiu ca s-au gandit cu pasiune la lumea aia faina a lor si ca inca sunt socati ca n-au nici macar ce da. Si stiu ca au dat-o in bara doar dintr-o eroare simpla de judecata. Fiecare hippie ar trebui sa sustina cam 200 de non-hippies care vor sa paraziteze. Asa ca eu o sa lucrez si o sa platesc taxe la stat pentru ca statul sa faca un adapost pentru cei care au dat-o in bara cu principiile de viata. That's as hippie as I can get.

Si pentru argumente mai bune, o sa citesc intr-o zi o carte de Peter Coyote, Sleeping Where I Fall. Ati vazut Easy Rider? Comunitatea aia hippie, saraca, cu piesele lor de teatru si cu rugaciunile lor frumoase de tot? Ei, comunitati de genul ala existau in anii 60 in America. Peter Coyote a trait intr-una si nu, nu au reusit sa faca din toata lumea hipioti, nu au fost fericiti incercand sa traiasca din ce le dadea mama planeta. Dar as fi incantata sa fac experimentul. Nu as avea incredere in reusita lui. Dar v-as spune la sfarsit "I told you so!"

TO BE OR NOT TO BE

"you should not ask what America can do for you, but what you can do for America"

Asta înseamnă, în mare parte scrisul. Bun, că face ceva pentru tine, că te vindecă de nişte probleme, că îţi dă ocazia să îţi faci o lume a fanteziei, astea sunt toate nişte clişee pe care le dau idealiştii. Sunt frumoase, şi tot ce pot să spun despre teoria asta acum este că, dacă vrei să te vindeci prin scris, e minunat. Înseamnă că scrii cu drag, că îţi cauţi colţul tău pentru scris când lucrurile nu merg bine (şi doar am învăţat de la madame Bovary că lucrurile nu merg niciodată bine), că ai făcut o pasiune pentru scris care nu poate decât să te ajute mai departe.

Dar scriitura e egoistă. Îţi cere mare disponibilitate sufletească, mult timp şi multă implicare. E un antidepresiv care la un moment dat te poate zăpăci.Şi dacă vrei să iei chestia asta în serios, trebuie să te gândeşti că scriitorii profesionişti...au o profesie. Scrisul. Pentru care sunt plătiţi. Nu o să încerc nici să reduc totul la capitalism. Dar trebuie să fii foarte conştient că un scriitor nu are timp de prea multe lucruri. Că scrisul nu este un part-time job. Că la un moment dat o să faci bani din treaba asta, dacă vrei să o ridici la rangul de profesie.

Să fii scriitor înseamnă să îţi asumi o fişă a postului pe care eu încă nici nu am citit-o până la capăt.

Este o plăcere să scrii. Dar atunci când apar dead-line-uri, când devine un job, responsabilitatea creşte. E exact diferenţa dintre a croşeta o eşarfă pentru bunicul tău sau a face un design pentru o prezentare. Şi, să fim serioşi, bunicul e în stare să poarte eşarfa ta de lână şi vara, aşa, casual, ca să poată aduce vorba despre cât de mult îl iubesc nepoţii.

Ca să nu mă învârt în jurul unei idei, o să spun că scenaristica e un alt fel de job, dar rămâne un job. Poţi să îl faci cu plăcere, poţi să te deprimi scriind, poţi să te vindeci scriind, important e să îţi iasă bine, pentru că dacă nu, scrisul e egoist şi se răzbună. Te face să te simţi incapabil, mai mult decât orice alt job prost făcut. Pentru că cei care scriu o fac pasionat. Şi dacă intri în blocaj e ca şi când ai afla că iubirea vieţii tale cu care ai petrecut 20 de ani din viaţă te-a înşelat cu prietena cea mai bună în tot timpul ăsta. Rişti să îi împuşti pe amândoi şi să te arunci în Sena (în cel mai rău caz şi dacă ai predispoziţie spre decizii de genul ăsta).

Pe de altă parte, e o meserie simplă dacă ştii să o faci şi dacă eşti conştient a câta parte trebuie să îi dedici. Dacă nu laşi lucrurile să se piardă, dacă eşti în continuă mişcare şi mereu informat, poţi să scrii şi să dictezi în acelaşi timp. Poţi să îţi asumi nişte structuri şi să te laşi dus de val şi uau! Nu cred că se compară nimic cu terminarea unei probleme scenaristice. E oarecum senzaţia pe care o aveam când primeam problemele alea grele la mate (de la dl Mare, Gods rest his soul) pe care le rezolvam după două zile şi vedeam că rezultatul e acelaşi ca la sfârşitul cărţii. Dar pe lângă satisfacţia că ai terminat problema, mai e şi satisfacţia că toate deciziile pe care le-ai luat în ultimii ani au fost bune. Că nu ţi-ai ratat cariera (teamă care îi bântuie pe toţi până la premiere, sau măcar până la premieră), că...da, e bine. Alt avantaj nu găsesc acum. Decât acela că poate fi simplu, că poate fi frumos, că îţi poate da satisfacţii (să nu fim ipocriţi, inclusiv satisfacţii materiale).

Dar până la satisfacţiile astea, trebuie să ştii dacă vrei sau nu să faci asta. Dacă vrei sau nu să investeşti până la 30 de ani, timp, bani, nervi, şi pe oamenii din jurul tău. La naiba, cum o să reacţioneze soţul când o să-şi dea seama că cel mai mare rateu al lui ţie ţi-a dat o idee foarte faină, sau că ai descris şapca urâtă a tatălui tău ca pe o piesă care îl defineşte pe erou (poate zgârcit, poate dezordonat, poate doar un ţăran modest fără gusturi). Cei din public nu o să ştie. Dar oamenii din jurul tău vor ştii. Aşa că, mai bine eşti sincer cu ei de la început şi le spui că şapca ţi se pare de prost gust. In advance. Şi pregăteşte-te pentru un bilet doar dus într-o vacanţă care ar putea fi în Alaska sau în Hawaii.

Succes

Asasuntazi I AM TOO A SPIRIT AND A WONDERER

RECOMANDARI REGIZORI

Facand ordine printre hartii, am gasit ieri o lista repezita de-ale mele dintr-un an (probabil 2 sau 3) cu regizori, pentru cazul in care nu mai stiu la ce filme sa ma uit. N-am pus-o in vreo ordine anume (cred ca vag alfabetica, dar nu bag mana-n foc), pentru ca sunt intre doua teme, o carte (app, Misterul regelui) si un mers in Carrefour dupa ciocolata pe saptamana asta. Dar e garantat ca daca va tineti de lista sunt sanse mici sa vedeti un film prost facut.

Woody Allen

Almodovar

Amenabar

Wes Anderson

Ang Lee

Darren Aronofsky

Benigni

Bertolucci

Luc Besson

Tim Burton

Chaplin

Clint Eastwood

Francisc Ford Copolla

Sophia Copolla

David Fincher

Milos Forman

DW Griffith

Hitchcock

John Huston

Jarmusch

Jeunesse|

Kieslowski

Kubrik

Kurosawa

Fritz Lang

Sergio Leone

David Lynch

Sidney Lumet

Sam Mendes

Roman Polanski

Rosselini

Scorsese

Spielberg

Tarantino

Giuseppe Tornatore

Gus Van Sant

Lars Von Trier

Orson Wells

Billy Wilder

Suport completari

RECOMANDARI FILME 2

For junkies

Kafka
Mirror Mask
Schizopolis
Waking life
Rumba
Elephant's dream
Synecdoche, New York
Moloch
The Darjeling Limited
An American Astronaut
Assasination of a High School President
Satyrikon
Snatch

Pentru cupluri

The curious case of benjamin button
the wrestler

Broken Embraces

Leaving Las Vegas
Goya's Ghost

Boys Don't Cry

Breaking the Waves

Dreamers

Frieda

Le Fabuleux Destin D'Amelie Poulin

The Visitor

Broadway Danny Rose

Balanta

Tobecontinued

MEDALIA DE ONOARE

MISTERUL REGELUI

Company Logo Design at logomyway

"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.

Steve"

(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.

Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.

Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.

Succes.

MOTIVATIONAL SPEAKING

LUCIAN GEORGESCU vs TOT CE NU MERGE ÎN ROMÂNIA SCENARISTICĂ

Ieri am avut cele mai mari emoţii din toţi anii de şcoala. Am simţit, şi dacă pare că exagerez, atunci nu vă închipuiţi în ce fel poate să vibreze o sală de curs (de invidie, nervi, entuziasm, încurajări), că se scrie istorie. M-am simţit copleşită şi foarte mică, şi pentru prima oară cineva ne-a luat şi nouă apărarea, dar în cel mai organizat mod posibil.

Ştiam că examenul scenariştilor de anul I o să fie interesant, dar a trecut cu mult de asta. Au fost prezenţi toţi decanii şi mare parte dintre profesori, inclusiv Cristina Nichituş (condamnată de mulţi dintre studenţi la eternal damnation), Cristian Tudor Popescu, Valeriu Draguşanu, oricum, toată lumea bună sau mai puţin bună din UNATC (şi asta fără să vreau să bârfesc, dar fără să îmi pot masca nişte frustrări). Clasa lui Lucian Georgescu de anul I a fost aparent vedetă, dar dacă vreţi să ştiţi scenaristica în general şi-a câştigat locul de secţie a UNATC, ca să anuleze titlu de recycle bin pe care îl avea până acum. În cel mai oficial şi elegant cadru posibil, au aflat cu toţii, inclusiv decanii, că secţia există, că merită băgată în seamă şi că povestea are un rol egal cu imaginea, regia, montajul sau actoria într-un film (da, sunt unii care nu ştiau că filmele au poveste). Îmi este teamă să continui, pentru că rufele se spală în familie şi pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu genul care face politică. O să spun doar că Lucian Georgescu a spălat rufele scenaristicii cum nu se putea mai bine, cu mari eforturi, cheltuind multă energie, şi că efectiv se consuma vorbind.

Şi cu asta o să trec la ce am învăţat noi, pentru că ceea ce au învăţat ceilalţi profesori e deja inside joke. Am învăţat că filmul este o artă socială, că echipa contează, că arta se naşte din colaborări, oricât de individualist ai fi. Că biografia fiecăruia contează în ceea ce înseamnă scenariu, că sinceritatea contează, că imaginaţia trebuie lucrată.

Şi acum voi face apel la comentarii. Dacă aţi avea bani suficienţi cât să faceţi o sală de curs elegantă, confortabilă şi bine dotată pentru grupa de scenaristică, unde aţi merge în vacanţă? Eu în Olanda. Lucian Georgescu, director al firmei de publicitate GAV Scholz and Friends şi profesor universitar la UNATC va renova şi dota o sală în care noi, studenţii de la scenaristică, să ne simţim bine, inspiraţi şi îngrijiţi. Iar responsabilitatea noastră este acum să alegem layout-urile pentru asta. Motivul pentru care vrea să ne facă o sală faină este pentru că ultima sală pe care a pus-o la punct din proprie iniţiativă şi cu propriile resurse nu îi mai place, i se pare demodată. Cer, pentru prima oară, comentarii pentru că e singurul lucru pe care îl pot acum face, pentru că mă simt foarte mică şi pentru că este prima oară când sunt martoră la o astfel de investiţie, de energie şi evident nu numai (nu vorbesc de bani, pentru că gestul înseamnă mult mai mult) şi pentru că simt că artiştii şi pasionaţii de film îi datorează mulţumiri. Spun despre sală deşi este doar una dintre realizările lui. Dar este unul din multele lucruri pe care eu, tu, alţi profesori, nu le-ar face şi nu le-au făcut până acum.

Oricum, esenţialul este că un singur om poate schimba o generaţie, viziunea şi faţa artistică a unei ţări. E un singur om, asta spunea, dar eu cred că este suficient. Doar că eforturile ar fi mult mai mici daca ar fi doi oameni, si mai mici daca ar fi 10 oameni şi impactul ar fi imens daca ar fi o generaţie întreagă care să impună schimbarea. M-aş bucura să fie sprijinit, pentru că nu îmi doresc ca jumătate din consum să fie în lupta cu oamenii.

Nu folosesc cuvinte mari dacă spun că toţi studenţii lui vor ieşi scenarişti buni, pentru că şi-a luat atât de multă responsabilitate încât nu are cum să fie altfel. Şi dacă stai să te gândeşti că ar putea apărea 30 de scenarişti buni, atunci ai dimensiunea unui curent.

CUM INCEPI CAND ITI DAI SEAMA CA ESTI SCENARIST partea 1

Inainte sa fii scenarist trebuie sa stii sa scrii. Sa scrii orice, adica. Orice iti place, proza, poezie, jurnal de bord, chitante, whatever you like. Scolareste luand-o, scenaristul este un scriitor pentru filme, asa ca nu are sens sa incepi sa scrii direct scenarii, pentru ca asta e un gen particular, iar inainte de a invata sa faci etichete pentru apa minerala trebuie sa stii sa faci etichete pentru orice. Motiv pentru care unii profesori nici nu recomanda carti de scenaristica in anul I. Noi am avut atat de multi profesori si atat de multe abordari, incat pentru unele cursuri trebuia sa stim teoria, pentru altele trebuia sa nu stim teoria.

Esentialul este ca pana la urma intai trebuie sa fii creativ. Sa scrii ce te preocupa, nu sa preiei subiecte cunoscute, clisee sau sabloane de vreun fel. De obicei inceputul este cel mai energic, cel mai entuziast, asa ca e bine sa pui pe foaie tot ce te framanta pentru ca mai tarziu o sa te intorci la ce ai scris cand aveai energie. Eu nu m-as complica pentru inceput cu teoria (pe cuvant daca mai stiu cum era in anul I, daca citisem sau nu Carabat si Syd Field), pentru ca risti un blocaj prematur. De asemeni, s-ar spune ca risti sa te crezi scenarist pentru ca stii teorie si de fapt sa nu iti dai seama ca nu esti si creativ. Povestile de filme sunt de obicei spectaculoase. Dar daca le intorci mai bine pe toate partile, ce au bun povestile bune e ca pornesc de la niste sentimente, trairi intense, pe care oamenii le au in comun, de la un principiu de viata, de la o idee calauzitoare. De-aia e bine sa iti faci o introspectie foarte sincera inainte de a te apuca de scris. Sa iti cunosti stilul, sa iti analizezi mai degraba viata ta decat pe a altora, sau daca nu ce te intereseaza sicer...energic...uh...pasionat in viata altora. Nu te crampona neaparat de poveste, ci de ce vrei sa spui prin poveste, iar povestea se va tese oarecum de la sine (nu vreau sa spun ca nu va trebui sa muncesti pe rupte, cu cola, cafea si nervi pentru ea). Asta e probabil etapa pasionata, intuitiva, la care o sa te intorci cu greu dupa mai multa vreme, asa ca bucura-te de ea. Nu e etapa in care te poti da mare ca esti scenarist, sau in care discuti snob despre operele tale, intrebi despre producatori etc.

Radu Nicoara propunea, ca exercitiu de scris, sa scrii in parc, in bar, in gara, in sectia de politie, la tribunal, sau oriunde altundeva crezi ca poti sa vezi oameni care sa te faca sa iti descoperi pasiunea. Fii atent la ce iti place si la ce observi prima data la un om, ce amintiri iti evoca. E putin probabil sa iti dai seama dupa cum vorbeste un avocat la tribunal ce viata a avut el in facultate, sa ii faci biografia corecta. Dar atribuindu-i niste povesti, de fapt te descoperi tot pe tine. Cel mai probabil nu vei scrie despre el ceva ce ai mai vazut intr-un film, ai mai citit intr-o carte sau ai mai auzit de la altcineva, ci ceva ce ai simtit tu, un punct al tau de vedere, personal, asupra vietii de facultate de la Drept.

Apropos de exercitiul asta, mie mi s-a parut interesant un exercitiu pe care il faceam la cursul de regie. Mergeam in diverse locuri stabilite de dinainte. Cand iti stabilesti o locatie, ai timp sa iti faci niste asteptari, sa te gandesti la ce s-ar putea intampla, sa iti setezi constient sau nu niste puncte de interes. "Merg in fata aeroportului. O sa vad oameni care vin de la munca din Spania, gagici misto cu vacante platite in insule, etc.". Asa ca o sa iti canalizezi intr-un fel atentia spre niste chestii care te intereseaza, spre niste subiecte. Apoi faci poze. Nu trebuie sa fie niste poze foarte pretentioase, dar sa fie bune, sa surprinda ceva (ceva-ul asta e problema sceanristicii, si pe asta il descopera fiecare pentru el). Cand faci pozele, mai cobori putin si cu picioarele pe pamant. Pentru ca o mare problema cand scrii e ca decolezi rau, stai pe scaunul magic in care orice este posibil. Daca faci o poza ai putea mai tarziu sa descoperi chestii pe care nu le-ai vazut din prima, sa vezi poza respectiva peste o luna si sa iti spuna cu totul altceva (ceea ce se intampla tot la fel de intens si cand scrii ceva, dar mai bine sa iti diversifici campul de lupta), sau pur si simplu sa iti dai seama ca unele lucruri sunt posibile doar in scaunul magic, altele sunt posibile filmic. Cand scrii trebuie sa vezi lucrurile, sa le simti.

Nu stiu daca am mai vorbit de jurnale. Pentru unii ar putea fii bune. Nu le arati la nimeni, esti sincer, scrii cand ai chef (si cand scrii cand ai chef scrii mai des, mai "cu program"), scrii chestiile care te-au impresionat pe ziua respectiva. Jurnalele de vise (probabil am mai spus de ele), pot iarasi sa te ajute la un moment dat, iar daca nu, macar un caiet la indemana, langa pat, in caz ca iti vin idei noaptea, s-ar putea sa te scape de frustrarea "am visat cea mai tare poveste azi-noapte si nu o mai tin minte". Creierul functioneaza dubios cand dormi, si poate faci niste descoperiri tari.

Daca nu, atunci exista alte exercitii mai programate de creativitate. Si setandu-ti o tema si un dead-line, te organizezi mai bine. O sa dau unele pe care le primesc UNATC-istii de pe la profi.

***Scrie-ti autobiografia, continu-o dupa momentul prezent pana in momentul cand mori, imagineaza-ti moartea si inmormantarea (poti trece lejer peste ideea de sumbru, chiar daca e vorba de tine. fictiunea te poate pune in situatii de genul asta, de terorizare a familiei cu povesti ciudate inspirate vag din viata).

***Scrie-ti cate o amintire din fiecare an de viata, punctual sau nu, dar sa fie o amintire pretioasa, ceva ce te-a marcat. Nu sari nicun an (acum nu trebuie sa incepi cu anul 0, dar e bine sa incepi cu primul an din care ai amintiri si sa il treci pe fiecare in revista).

***Fa ceva ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci (si nu ai facut din diverse motive, lene, lipsuri, teama, timp etc)dupa care descrie doar senzatiile pe care le-ai avut. Nu actiune, pur si simplu senzatiile. Nu iti alege ceva teribilist. Sa fie ceva important pentru tine.

***Imagineaza-ti viata daca te-ai fi nascut intr-o familie de... (muncitori alcoolici, literati, preoti, mafioti, oameni de la polul nord, elfi, orice iti trece prin minte si orice te preocupa).

***Scrie despre o zi in care nu ai facut nimic si descopera ceva ce de fapt ai facut in ziua respectiva.

Lista poate sa continue, iti poti inventa oricate exercitii de genul asta. Important este sa scrii, sa iti exersezi pixul cat mai mult, sa iti placa ce scrii si sa prinzi incredere in mintea ta. Pentru ca fiecare are un fel de autocenzura, complexe si probleme de exteriorizare pe care trebuie sa le depaseasca. Iar mintea trebuie lasata foarte libera in momentul in care incepi sa scrii. In prima etapa scrii mereu necenzurat.

Colateral, eu testez tehnica de lucid dream (cu rezultate vagi deocamdata). Ar putea fi mai degraba o tehnica de controlare a mintii, dar in momentul in care mintea ta te lasa sa intri in mintea ta...cad ultimele granite. Asta incerc eu. Unii merg la yoga, altii fac exercitii de respiratie, altii mediteaza, asculta budha bar sau fac acatiste. Whatever works.

Succes.