CUM ÎŢI DAI SEAMA DACĂ EŞTI SCENARIST

Oricât de bizar ar părea, este primul pas de la care ar trebui să pornească cineva, cred, în orice profesie. Nu vreau să fac o întreagă didactică pe tema asta. E pur şi simplu vorba despre o temă de discuţie.

Iar scenaristica îţi cere foarte multe. Să zicem că este o confesiune de-a mea ceea ce voi scrie.

Îmi este util că ascult oamenii. Mă bucur că se deschid uşor în faţa mea, şi ăsta nu este un defect profesional. Dacă te plictisesc discuţiile cu oamenii şi dacă preferi să spui povestea ta decât să o asculţi pe a altcuiva, probail ar trebui să te întrebi de unde îţi va veni mai târziu inspiraţia. Ascult cu neruşinare poveşti care nu îmi sunt adresate, în autobuz sau în sălile de aşteptare. Asta s-ar putea să ajute. Nu pentru că viaţa oricui este o poveste (sunt atât de puţini oameni care ar putea face un film şi atât de multe poveşti aproape identice sau pur şi simplu neveridice încât nu poţi miza decât pe ajutorul muzelor). Pentru că aşa cunoşti tipologii de oameni, pentru că reacţiile şi replicile pot fi tot la fel de artificiale într-un film ca o prăjitură care îi cade în cap lui Rocky în timp ce se antrenează. Dacă nu ai văzut zebre decât la grădina zoologică, nu ştii decât cum arată, nu şi cum se comportă când sunt vânate de o leoaică.

Îmi este util că acord atenţie descrierilor. Dacă intri într-o cameră şi poţi să-ţi aduci aminte după ce ai plecat dacă uşile de la dulap erau întredeschise, e ok. Şi dacă faci asocierea (chiar şi cea mai simplă) între uşile întredeschise şi personalitatea gazdei, e şi mai bine. Pentru că personajele sunt cele mai importante într-un scenariu şi sunt făcute din subtilităţi. Mulţi spun că filmul omoară metaforele şi imaginaţia. Dar tu poţi să-ţi imaginezi multe lucruri şi să faci poate fără să-ţi dai seama, o adevărată muncă de detectiv. După primele 10 minute de film, probabil vei ştii mai multe despre personaj decât este evident. Vei ştii că Alex din Portocala mecanică nu ţine atât de mult la jaf cât la plăcerea de a tortura după felul cum aruncă banii într-un sertar plin de lucruri furate, indiferent. Lucrurile astea sunt puse în scenariu cu un motiv şi sunt scrise acolo intenţionat. Sunt detalii făcute uneori pentru un ochi mai fin, alteori doar pentru a nu pune pur şi simplu personajul în situaţia de a se descrie. "Bună. Eu sunt Alex şi nu omor pentru bani. Omor din plăcere". Mediul în care trăieşte un personaj îl descrie. Felul în care îşi aranjează hainele îi poate da profunzime. Culoarea pantofilor poate fi legată de un aspect al personalităţii, dacă nu doar de gust. Dacă în viaţă eşti atent la detalii şi îţi dai seama dacă persoana de lângă tine este dezordonată după felul în care fumează, atunci poţi să te foloseşti de asta în scenarii. Personajul e un complex de atitudini, mediu, gesturi, tonuri şi detalii, iar mai apoi de discuţii şi acţiuni.

Dacă te-ai obişnuit să scrii regulat (orice), o să îţi fii de mare ajutor când o să ai de respectat deadline-uri sau când o să trebuiască să scrii din obligaţie (faţă de alţii sau faţă de tine).

Un scenarist ar trebui să citească mult. Dacă te bucuri de descoperirile din cărţi, cu atât mai bine. Dacă îţi alegi preferaţi şi pui pariuri ca la cursele de cai pe un personaj sau altul, cu atât mai bine. Dacă încerci să îţi dai seama care va fi finalul fără să dai cu banul, cu atât mai bine. Dacă ai găsit un final mai bun, scrie-l undeva şi poate îl înglobezi în altceva, dau poate pur şi simplu te simţi mai încrezător ca scenarist.

Obişnuieşte-te să vezi filme bune. Dacă mai aud multe persoane care spun "Nu-mi place regizorul ăla, King, care a făcut Shining şi alte filme de groază" "Adică Kubrik?" "Aşa, ăla" s-ar putea să nu le cred că sunt scenarişti. Mai ales dacă argumentul este din rubrica "Nu am înţeles nimic şi am adormit la juma de film". Poate să nu-ţi placă Tarkovsky, sau Fellini, sau orice alt guru. Poţi să nu îi înţelegi. Dar măcar curios ai putea fi. Şi dacă tot nu îţi spune nimic un film ai putea să îl vezi secţionat, să înveţi din el doar câteva chestii de limbaj cinematografic sau imagini interesante. Dacă nu înţelegi ceva sau nu ţi-a plăcut un film, citeşte câteva comentarii (chiar şi de pe internet) despre el. De preferat ale unor profesionişti.

Dacă viaţa ta e un experiment continuu şi dacă testezi limitele tale şi ale oamenilor, dacă încerci să îi pui în anumite situaţii ca să vezi ce se întâmplă, ai grijă. Nu există experienţă proastă pentru un scriitor, dar există experienţă proastă pentru un om.

Fii pregătit pentru compromisuri. Filmul este o artă scumpă. Nu îl poţi face doar pentru tine. Scrie pentru oameni şi nu le subestima intelectul. Dacă tu crezi că publicul e prost, atunci problema e la tine. Publicul e doar obosit după o zi de muncă, şi chiar şi aşa, publicul deştept este lider de opinie. Nu-i da motive să te taxeze. Sau mai degrabă nu-ţi ascunde lipsa de inspiraţie după chestia asta.

Fii pregătit să fii foarte singur. Lucian Georgescu (of, iar îmi este profesor şi iar sunt stânjenită când vine vorba să îl complimentez. Oare e mai bine dacă nu îl citez?) se ocupă mult de sufletul scenaristului. "Scenaristul e foarte singur. E el cu foaia în faţă. Şi e o muncă foarte grea. Nu te ajută nimeni. Lucrezi tu cu tine. De-aia e predispus să se apuce de fumat, să bea, să se sinucidă." Puneţi accentul cum vreţi voi pe frază, dar închipuiţi-vă că lucrurile astea sunt spuse cu pasiune şi cu frustrarea unui om care scrie singur. Nu vă aşteptaţi la femei, petreceri private şi fani. Oricum pe scenarist nu îl observă nimeni. Faceţi-vă actori. Sau dacă sunteţi prea urâţi şi nu aveţi dicţie bună, pictori. Pentru că de scenaristică e greu să te laşi. Şi o să fie greu să recunoşti că de fapt nu eşti scenarist decât când vine vorba de ţigările pe care le fumezi.

Poate cel mai important şi spre final, scenariştii sunt făcuţi de o singură poveste. Că au mai multe pe parcurs, este chestie de imaginaţie care se dezvoltă cu timpul. Dar dacă nu ai o poveste, care aşa cum spunea colegul meu Răzvan, nu merită să se piardă, atunci probabil nu-ţi va trece prin cap să te faci scenarist. Dacă ai un subiect care te pasionează, pe care îl vezi şi care trebuie spus mai departe, eşti pe un drum. Dacă ţi-a venit în minte să te faci scenarist fără să ai în minte o poveste, atunci...well...călăreţul fără cal nu mai e călăreţ, dar calul tot cal rămâne.

Nu o să spun câte dintre ele le aplic şi câte mă deprimă că nu le aplic. O să spun că după 7 ani doar sper că sunt scenarist, că am un cal, dar e cam nărăvaş, şi că până să îl încalec mi-e teamă să nu-mi rup coloana şi să rămân în scaun cu rotile.