THE PAST IS GONE, AND THE FUTURE ISN'T HERE YET. SO ALL WE HAVE IS THIS, THE PRESENT

Don Johnston este un burlac convins, un fost Don Juan inca iubit de femei. Rentier de pe urma unei afaceri mai vechi legate de calculatoare, reprezinta ideea clara despre “ce-si doresc barbatii”. Este de fapt modelul tipic de ideal American. Totusi, in mod paradoxal, Don este o varianta foarte fidela a lui Droopy. Dominat de o tristete probabil metafizica (pentru ca de-a lungul filmului Jarmusch nu da nici un fel de explicatie fizica pentru depresia acestuia), aproape caricaturala, Don nu face altceva decat sa se uite la televizorul sau cu plasma, intr-o stare absolut vegetativa, cu transperantele trase, sau sa asculte muzica clasica, in timp ca viata trece pe langa el.

Momentul in care Sherry, frumoasa lui iubita il paraseste, coincide cu momentul in care afla ca are un copil dintr-o aventura avuta cu 20 de ani in urma si ca fiul lui a pornit sa-l caute. Declicul actiunii este insa faptul ca afla prin intermediul unei scrisori anonime, cu destul de putine indicii legate de persoana care a trimis-o. Se creaza astfel premisele unei plecari inopinate: Don este un barbat plictisit, lipsit de orice fel de obligatie si cu suficienti bani incat sa isi permita sa plece in cautarea femeii care i-a trimis scrisoarea. Si totusi, cum era deja de asteptat tinand cont de atitudinea generala a personajului, mai era nevoie de inca un impuls care sa il forteze sa plece. Acesta vine din partea prietenului sau, etiopianul Winston, care ii organizeaza absolut toate detaliile, incepand cu bilete de avion, adrese ale celor cinci potentiale mame, si pana la rezervari la hotel.

Este interesanta aceasta incursiune in trecut a personajului care practic pleaca in cautarea unui scop in viata. Drumul este unul tipic pentru filmele lui Jarmusch, o calatorie initiatica prin America, in care Don incearca sa se redescopere. Fiecare dintre fostele iubite reprezinta tipologii foarte bine studiate si descriu cate o etapa din viata lui Johnston. Incet-incet se tese personalitatea lui Don, incepem sa intuim un barbat plin de umor, charmant, chiar dincolo de interpretarea minimalista a lui Bill Murray. Una dintre cele cinci femei murise cu cinci ani in urma, ceea ce ne conduce alaturi de Don la cimitir, unde ii duce un buchet de flori roz. Momentul este unul impresionant, care descrie personajul ca fiind un sentimental si un om plin de afecte.

Totusi, intalnirile cu fostele iubite il descriu ca fiind un barbat fara prea mult spirit de detectiv. Se supune strict instructiunilor lui Winston, care il sfatuise sa se uite dupa o masina de scris, dupa hartie roz, si la reactiile femeilor in momentul in care primesc florile. Dincolo de acestea, Don nu reuseste sa obtina informatii. Face cateva observatii care nu il conduc pana la sfarsit la nici o concluzie.

Viata acestor femei vine in contrast cu viata anemica a lui Don. Ceea ce capteaza probabil cel mai mult atentia este faptul ca publicul are ocazia sa se implice in munca de detectiv alaturi de personaj, sa faca preconizari si pariuri in sala legate de rezultatul anchetei. Astfel, interpretarea minimalista a lui Bill Murray canalizeaza atentia inspre cele patru femei.

Prima vizita a lui Don este la Laura. Aceasta este vaduva si are o fiica, pe care o cheama in mod flagrant Lolita. Interesant este faptul ca in cele mai multe cazuri, Jarmusch prefera sa fie retinut si subtil in informatii, pentru ca brusc sa supraincarce situatia cu sugestii in mod comic. De fapt si numele lui este o timitere clara la numele de “Don Juan”. Odata cu inceperea calatoriei, senzatia ca personajul traieste intr-o lume vidata dispare. Personajul incepe sa traiasca aventuri atipice pentru stilul lui comod de viata de pana atunci, incepand cu betia alaturi de Laura, urmata de partida de sex despre care cei doi isi aduc aminte destul de vag dimineata, si terminand cu bataia primita de la prietenul lui Penny. Fiecare dintre femeile pe care le intalneste este un moment in care ni se releva cate o lipsa (Syd Field, pentru cunoscatori) a personajului. Fiecare dintre femei este de altfel o fatzeta a unei vieti implinite. Laura are o fiica careia ii este alaturi. Dora, un partener de viata. Carmen – o slujba la care tine, iar Penny, prieteni fideli. Totusi nici una dintre ele nu este cu adevarat echilibrata, nici una nu are viata completa. Iar Don, in mod evident, nu are nici una dintre aceste forme de implinire. Dincolo de aparenta sa atingere a idealului, se afla un om lipsit de viata propriu-zisa.

Filmul este o meditatie ampla asupra vietii lipsite de sens pe care o au cei mai multi oameni. Unul dintre momentele tragice este acela in care vorbeste cu baiatul despre care banuieste ca este fiul sau. Acesta ii cere cateva sfaturi in materie de filozofie. "The past is gone and the future isn't here yet. So, all we have is this, the present." Este tot ce poate el sa-i ofere tanarului, singurul lucru pe care l-a invatat de la viata, si acesta in urma calatoriei facute.

Finalul este unul de idee si poate fi dezamagitor pentru cei care nu sunt obistuitit cu genul de incheieri abordate de obicei de Jarmusch. Putem vizualiza viitorul framantat al lui Don, care nu ajunge sa isi cunoasca fiul si care urmeaza sa studieze de acum fiecare baiat de 19 ani pe care il vede pe strada, la gandul ca ar putea fi fiul lui. Acest final vine ca o pedeapsa pentru o greseala facuta cu ani in urma, dar si ca o schimbare care se cerea in viata personajului.

FORGET IT JAKE. IT'S CHINATOWN

Filmul noir este alta gaselnita cinematografica pentru a vinde o imagine (oare a cata?) a unor personaje ideale si idealizate. Acestea se angajeaza intr-o lupta imposibila cu raul si, culmea, de obicei o si castiga. Imaginea prinde, si adevarul e ca ti-e mai mare dragul sa-ti alegi un personaj cu care sa te identifici si alaturi de care sa incerci sa pui cap la cap indiciile pentru a rezolva mistere. De ce? Pentru ca personajele au cam tot ce si-ar dori the middle class, bored man/woman. Charm, inteligenta, replici spontane oricand si oriunde, dar mai ales o viata plina de aventuri. E clar ca 99% dintre oamenii care se uita siderati la ecran nu o sa aiba in viata lor o aventura ca aceea, si probabil ca asta e si motivul pentru care ii capteaza - acel “ce-ar fi daca...” pe care si-l spune fiecare cand vede profilul senzual al femme fatale-ei, sau cand il vede pe detectivul briliant care isi fumeaza relaxat tigara dupa ce lupta impotriva raului a fost castigata.

Reteta filmului este una clasica, pe o schema de basm. Detectivul primeste un task obisnuit, de la o femeie seducatoare. Se angajeaza in lupta impotriva raului (a unui rau mai mare decat pare la inceput). Si ce este mai grav este ca ajutoare are atat de putine incat e de mirare ca totusi in final rezolva cazul cu succes. Politistii sunt corupti. Mafia e ca o caracatita. Dar detectivul este inteligent. Si asta anuleaza orice alte forte. In final isi primeste recompensa de la femeia atat de acida la inceput, si isi fumeaza trabucul cubanez cu maxima satisfactie, la birou sau, depinde de caz, in patul fostei cliente.

Bineinteles, exista si “desene animate noir” (alea cu Droopy) care sunt ceva mai inocente, adaptate varstei. Ceea ce e ciudat e ca femme fatale ramane femme fatale chiar si in animatii. Doar o remarca.

Polanski foloseste reteta clasica, universal valabila, dar intr-o forma personala, care nu lasa loc de prea multe critici. In primul rand tensiunea e cladita foarte bine si mentine interesul treaz pana la sfarsitul filmului. Informatia este data treptat iar miza cazului este suficient de mare cat spectatorul sa inceapa sa faca pariuri legate de criminal. Scenariul este destul de coerent, si chiar daca e sinuos nu lasa loc de ambiguitati. Informatia vine treptat, incompleta, lasand publicul sa o completeze pe masura ce evolueaza. E de altfel un joc continuu intre public si scenarist, in care dramaturgia demonteaza treptat toate presupunerile. Pe masura ce informatiile se cumuleaza, mobilul crimei se schimba.

Interesant e insa de observat cum se creeaza tensiunea din punct de vedere tehnic, prin imaginile folosite. Contrastele de lumina sunt destul de dure, facand ca parte a actiunii propriu-zise sa fie tinuta in intuneric, ceea ce creaza ambiguitatea. Decorurile si locatiile sunt bine alese, fiind spatii propice pentru conflicte. Fie ca este vorba de un spatiu saracacios, atat de tipic pentru genul noir, sau de o casa luxoasa(casa lui Mullwray, cu servitori sinistru de disciplinati), tensiunea pluteste in aer. Dupa fiecare discutie cu detectivul, camera de filmat ramine pe interlocutorul acestuia, gata sa surprinda reactii incriminatorii, sau pur si simplu sa conduca pe o pista falsa (reactiile vaduvei Mullwray, care evident stie ceva in plus despre caz fatza de detectiv; dupa ce acesta din urma pleaca in tromba cu masina, ea are o tentativa sa marturiseasca ceva; reactia patronului de la compania de apa).

Filmul debuteaza ilustrand anodinul muncii de detectiv, o rutina agasanta, cazuri simple, legate de adulterinaj. Cazul care urmeaza insa este, prin contrast, unul care il ia prin surprindere pana si pe detectiv (acel schematic “a fost odata, CA NICIODATA”). Cazul se transforma dintr-o simpla incercare de a confirma un adulter, intr-o ancheta a unei crime, si mai mult, anchetarea unui adevarat scandal ecologic, cu multe subterfugii si jocuri de culise. Scandalul se refera la irigarea Los Angelesului. Ideea presupune la nivel metaforic privarea de un drept aproape minim al comunitatii, apa nefiind in mod normal conceputa ca o resursa epuzabila. Si totusi, actiunea are loc intr-un cadru in care e greu de stabilit limita normalitatii, un cadru in care pana si nevoile elementare sunt greu de satisfacut din cauza unor jocuri la nivel inalt.

Ceea ce face ca situatia sa castige in potential este faptul ca nu doar detectivul, ci si interlocutorii si anchetatii sunt inteligenti. Suspansul sporeste pentru ca, desi e previzibila rezolvarea cazului, ramane curiozitatea-cum se va rezolva in cele din urma. Rezolvarea din final este oarecum ambigua. Este clar cine e criminalul, care e mobilul crimei si cum s-a petrecut aceasta. Ceea ce ramine un mister este – va fi criminalul pedepsit? “He owns the police!!” – asa ca e foarte posibil sa fi scapat. Dar asta ramine pe un plan secund, atata timp cat curiozitatea spectatorului cu privire la cum s-a petrecut crima este satisfacuta.

Chinatown, locul in care are loc secventa finala a filmului, este mai mult un spatiu psihologic al personajului, detectivul Gittles. Semnificatia acestuia este, in fond, aceea a unei repetabilitati a istoriei, a unui cerc inchis. Cu mult timp in urma, o alta femeie aflata sub protectia lui a fost omorata in aceeasi locatie. Pe de alta parte, momentul in care este omorata femeia este cel mai bine ales dramaturgic. In primul rand ajungem sa ii cunoastem istoria suficient incat sa ne sensibilizeze si sa ne atasam de ea, si ca de obicei sa ne para rau pentru moartea ei. Iar in al doilea rand, este omorata exact cand mai era doar un pas pana la rezolvarea cazului si a intregii situatii, sau in orice caz pana ca ea sa dispara undeva in Mexic.

Ca spatiu propriu-zis, Chinatown desemneaza locul scos din contextul original, o cultura si un exotism degradat, in mijlocul altei culturi care o sufoca.

Finalul este, de altfel, cel mai interesant punct al filmului. Nu doar ca inseala sablonul original: they don’t ride into the sunset (cum de fapt prescria scenariul original, scris de Robert Towne), dar transmite mesajul de baza al filmului – ca exista o lume in care nu putem sa interferam, o lume cu legile ei proprii, in care justitia este inaplicabila