Dacă încerc după un film să îmi dau cu părerea, prietenii concluzionează cu admiraţie "păi da, tu vezi altfel filmele". Ei da? După ce m-am obişnuit cu replica, am început să mă întreb ce înseamnă să vezi altfel filmele şi n-am ajuns la nici o concluzie. Iar când am plâns (asta e, sigur şi Obama are un film preferat la care plânge) la Dogville, cineva mi-a spus "păi ce fel de critic eşti tu dacă plângi la filme?".
Aşa că intenţionez să îmi intru în drepturi. Vreau să am dreptul să mănânc pop-corn la un film.Vreau să pot să adorm la filmele ruseşti şi să îmi dau scurt cu părerea despre un film (fain, naşpa) fără să se facă linişte în cameră când vorbesc. Iar dacă mă hotărăsc să îmi iau notiţe să nu mi le ceară nimeni la sfârşitul filmului. Şi mai ales, nu mai vreau să trebuiască să mă simt prost pentru că nu am văzut un film excelent, cea mai tare comedie, preferata nu-ştiu-cui.
Am văzut mai multe filme decât media. Şi mi-e puţin ciudă când văd un scenariu bun şi mi se activează sindromul "oul lui Columb". Câteodată, dacă mă duc singură la film, îmi leg lanterna de gât şi îmi iau notiţe în cinematograf. Mă entuziasmez (nu ştiu de ce, probabil e o reacţie chimică) atunci când regăsesc plot-pointurile acolo unde trebuie. Mă calcă pe nervi când dialogurile sunt seci. Am IMDB-ul la motoarele de căutare. Şi da, dacă ştii teoria şi ai pus-o măcar o dată în practică, ai un alt fel de reacţii la filme.
Şi totuşi, informativ, nu mă uit doar la filme alb-negru şi nu am un cult pentru filmele mute. La şcoală nu vedem doar filme româneşti şi ruseşti şi da, am văzut toată seria Seinfeld.
