PARAFRAZEZ

"Ochi pentru ochi şi lumea va rămâne oarbă" - Gandhi. Gandhi şi Einstein au fost contemporani. Mă întreb cum ar fi fost o discuţie între cei doi. (Merche said)
Oamenii fac rău aiurea. Uite, de exemplu, decât să dezumfli cauciucurile unei biciclete (oricum nu ai nici o satisfacţie, că nu vezi reacţia proprietarului) mai bine o ştergi de praf. Durează mai puţin, şi chiar ar fi o surpriză. (Mihai)
Am lucrat în Anglia. Patronii de acolo aveau alt cod de comunicare. Spuneau "Fă asta când ai timp" şi însemna că e ceva urgent. Sau "It's ok." şi atunci era grav, trebuia să refaci totul. Îţi ia ceva până te obişnuieşti cu chestiile astea, pentru că la noi patronii ţipă şi vorbesc la fel de haotic cum gândesc. (Ralu)
Eroii din basmele germane, să zicem, iau frâiele în mâini. Fac tot felul de chestii, se luptă, au confruntări, rezolvă probleme. La noi, eroii au prieteni care le rezolvă. Vreo Sfânta Miercuri, un cal fermecat, orice numai să nu facă ei ceva. (Titi)

ALL THE NICE LADIES

Yemen este un stat în Orientul Mijlociu unde femeile care au statutul pe care l-ar fi avut în Evul Mediu se pot considera norocoase. În Evul Mediu, legea spunea că bărbatul poate să îşi bată femeia "dar cu milă". În Yemen nici măcar problema milei faţă de partenera de viaţă (?) nu s-a pus. Şi totuşi, o copilă de 10 ani, măritată de aproape un an cu un bărbat care o bătea şi o viola, a divorţat. Acum îi plăteşte 200 de dolari (sumă imensă pentru o femeie din Orientul Mijlociu), despăgubiri soţului.
Poate o susţine familia ei, tatăl care măcar îşi bate femeia cu milă. Sau poate face parte dintr-o familie mai înstărită care îşi permite să îi cumpere integritatea fizică. Sau poate are sprijin de la un bărbat mai milos, care îi oferă cât de cât o perspectivă. Sau poate e o groază animalică de omul care a torturat-o. Câtă independenţă poţi avea, într-un stat ca Yemen, la 10 ani, cât să îţi poţi permite atâta curaj? Şi cât de puţină independenţă poţi avea în România, unde femeile nu au 10 ani şi nici nu sunt ostracizate pentru un divorţ, ca să stea alături de un om care nu e bun cu ele. Îmi pare rău dacă vorbesc în necunoştinţă de cauză, de la nivelul comodităţii pe care ţi-o dau 22 de ani. Dar mă gândesc că poate cineva îşi va schimba părerea.

SCUZELE ŞI ACUZELE REGIZORILOR

Nu există scriitori, scenarişti sau dramaturgi buni în România. Spun regizori sau actori mâncaţi de rugină şi de românism. Poate sunt prea dură, dar încerc să compensez pentru nişte atacuri.

Culmea este că cei care se plâng de calitatea scenariilor sau pieselor scrise sunt tocmai nişte regizori care şi-au ratat spectacole sau filme de autor, şi nici decum cei care au experienţa unor colaborări intense. Şi, ca pisicile, îngroapă sub nisip nişte ratări personale.
La Gala Teatrului de Comedie, mai mulţi regizori sau directori de teatru dezbăteau problema scenariilor şi pieselor foarte proaste, şi le atacau cu cruzime. Elogiau părintele dramaturgiei, Caragiale (şi nu contest, dar poate ar fi bine să luăm o gură de aer proaspăt, şi să demonstrăm că am mai citit şi după ce am terminat liceul) şi aruncau cu invective în dramaturgii tineri, care scriu piese populare, "ca să se râdă lumea în sală".
O să încep cu o comparaţie pe înţelesul tuturor. Unei persoane cochete, care şi-a petrecut toată ziua aranjându-se sau căutându-şi o bluză, îi pică foarte prost să i se spună că are o bluză oribilă, bună de făcut cârpă de şters pe jos, pe care nimeni n-ar putea-o purta. Un scenarist lucrează poate şi doi ani la un scenariu la care ţine, care e mai complex. În doi ani, sau chiar şi mai puţin, scenariul devine copilul tău, reflectă gusturile şi personalitatea ta, şi doare foarte tare să îţi spună cineva care de la poeziile de la 14 ani nu a mai scris decât în agenda de la birou, că scenariul tău pute, pe un ton dispreţuitor. Dar sunt prea puţini cei care înţeleg munca de creaţie, cu tot spiritul pe care îl implică.
M-a impresionat mult un pasaj din Misery, de Steven King. Torţionara romancierului (Paul) îi dă un sfat, legat de cum să îşi scrie carte. Un sfat prost. Paul o urăşte, după ce femeia l-a ţinut prizonier, cu picioarele rupte, şi l-a făcut dependent de Novril. Dar nu îi poate spune că ideea este proastă. Şi nu de frică. Dar ştie cât de dureros poate fi un asemenea refuz.
Să ne înţelegem. Nu cred în menajamente ipocrite. Cred în feed-back constructiv şi nicidecum nu aş lăuda un om care îşi face treaba prost. Dar atacurile trebuie fondate pe ceva. Şi atunci când ataci o întreagă tagmă de oameni pasionaţi şi care, culmea, îşi fac şi bine treaba (dovadă dramaturgul Mihai Ignat, dintre contemporani, ca să spulberăm zvonurile aruncate fără tact şi informare) poate atunci ar trebui să te gândeşti că ai îmbătrânit, că nu mai eşti în ritmul schimbărilor, sau că eşti doar un cârcotaş care nu ştie despre ce vorbeşte.
Mă înclin, să fie pace măcar între artişti, şi gândiţi-vă că jignirile vă rămân ca nişte tinichele după coadă, mai ales dacă sunt nefondate.

J'ADORE CARNIVALE

Din amestecul de clişee care sar în ochi, cu un pictural de mare artă suprarealistă şi cu momente bune de tensiune, poate să iasă un serial excelent. Şi pentru că atenţia la detalii şi eleganţa momentelor costă destul cât să nu îţi permiţi decât două sezoane, filmul a rămas cu un final îndoielnic. Nu că ar fi vrut să facă pe filmul european cu final deschis. Dar a fost depăşit de producţie.
Nici o problemă, mai bine să dai publicului prea puţin decât prea mult.
Dar dacă filmul este bântuit de clişee, atunci personajele sunt o prezenţă de care nu te saturi prea uşor.