CUM TE PROTEJEZI DE FURTUL INTELECTUAL

Problema furtului intelectual este destul de spinoasă. De data asta legea chiar este de partea păgubitului, dar trebue să ai chiar şi cea mai mică dovadă că eşti păgubit.
Povestea cu martorii ar fi o soluţie, dar nu întotdeauna cea mai sigură - plus că nu ştii niciodată ce martori mai apar şi din cealaltă tabără.
Cel mai sigur şi imbatabil este plicul autoadresat. Îţi pui creaţia într-un plic, ţi-l trimiţi ţie şi vei avea data scrisă pe ştampila de la poştă. Esenţialul este să nu deschizi tu plicul până la un eventual proces. De fapt plicul nedeschis va fi considerat probă.

ÎMPĂRŢIREA PE RITMEME A SCENARIULUI

Momentele cele mai importante din scenariu trebuie să fie clar marcate (cu cât mai aproape de Amerca cu atât mai clar). Cam asta este structura si la basme şi în principiu se aplică la orice film. Este structura preferată a producătorilor şi de multe ori când citesc pentru prima dată un scenariu întâi verifică paginile la care ar trebui să apară plot-point-urile principale ca să vadă dacă este un scenariu scris corect.
D. Carabăţ propunea structura pe 5 ritmeme.
Cele 5 ritmeme marcate pe filmul Hoţi de biciclete (scenariul Cesare Zavattini, regia Vittorio de Sica)
ritmema 1 - apariţia lipsei. Într-o lume echilibrată apare un dezechilibru (lui Ricci îi este furată bicicleta care îi condiţionează menţinerea slujbei şi existenţa materială.)
ritmema 2 - drumul. Eroul se identifică fiind singurul care ia atitudine (Ricci ajutat de fiul său şi câţiva prieteni caută fără succes bicicleta şi hoţul)
ritmema 3 - tandemul luptă-victorie luptă-înfrângere (Ricci găseşte hoţul dar nu reuşeşte să obţină bicicleta)
ritmema 4 - (ne)trecerea încercării grele (Ricci vrea să fure o bicicletă dar este prins)
ritmema 5 - înlăturarea lipsei sau înlocuirea cu o lipsă şi mai mare (Deşi iertat, Ricci rămâne singur, doar cu fiul său, incriminat de oameni)

GET REALISM + HAIR (MILOS FORMAN)

Mă frământă de prea multă vreme problema noii şcoli de film româneşti, şi nu am apucat să epuizez subiectul.

Noua şcoală românească de film. Şcoală românească de film... adică realismul banal. Cam ca neo-realismul italian. Doar că mai puţin estetic. În fine. La noi e ceva foarte nou, odată cu sentimentul columbic că am descoperit indiile. Dar nu e nici o problemă. Trandafirul, chiar dacă îi spui neo-realism italian, tot aceeaşi mireasmă o împrăştie.

Şi totuşi. Oricât de toutching ar putea fi un subiect care îţi ţine loc de oglindă sau de fereastra care dă înspre stradă hai să vorbim despre altceva. Repede, până nu se satură lumea de noua şcoală românească.

Confirmarea am avut-o ieri, după ce am văzut Hair, al lui Milos Forman. Musical. Despre hippies cu ale lor probleme şi cu războiul din Vietnam. Musical. Cu hippies. Şi da, musicalurile pot fi greu de digerat. Trebuie să poţi să îţi păstrezi concentrată atenţia pe drama unor personaje reale, care vor să te facă să crezi nişte lucruri, în timp ce dansează contrar obiceiurilor noastre de pe stradă. Vorba lui Dancer in the dark: da' ce? eu mă trezesc aşa să dansez pe stradă?

Şi de-aia este mai greu să îi crezi. Dar cum ar fi arătat o poveste ca Hair în noua şcoală românească? Unde ar mai fi fost spiritul Woodstock dacă nu la oamenii care încep să danseze şi să cânte pe mese? Şi da, versurile nu rimează întotdeauna, te mai fac să zâmbeşti din când în când pentru că mai sacrifică din sens doar de dragul liniei melodice. Şi ce dacă? Povestea stă în picioare şi dacă o arunci de la etaj. Dar totuşi ... spusă sec, ca la ştiri? Fără strălucire şi cu bonus blocuri gri. Cum ar fi fost?

În câteva cuvinte: un băiat de redneck se înrolează să plece în Vietnam. Şi înainte ar vrea să petreacă vreo două zile în Marele Măr, ca să fie sigur că o să plece cu amintiri plăcute la război. Doar că nu prea ştie să se distreze. Aşa că o gaşcă de hippies îl înfiază.

Cine o încurcă la final? Un indiciu: nu este comedie.

replică din film: "I don't really care which one is the father of my baby. I think they are both good-looking."

Definetly 60s. Mi-ar fi plăcut să fi scris eu scenariul.

HOŢUL PRINS NU MAI E NEGUSTOR CINSTIT

Se pare că sensibilitatea unora este atinsă doar de varianta prezumţiei de nevinovăţie. Dar cât sunt ei de simpatici când îi prinzi cu raţa-n gură! Îţi vine să îi crezi numai aşa, pentru că ştii că au muncit să îşi găsească circumstanţe atenuante. Problema ar fi (oare?) că pentru a îţi găsi scuze deştepte trebuie să fii mai deştept decât cel mai deştept ascultător al tău.
Abia aştept să intrăm mai adânc în campaniile electorale. Să vezi atunci stand-up comedy.