marți, 31 august 2010

ADAPTAREA

Nu am avut niciodată multă încredere în cei care scriu adaptări. Motivele erau cumva "prelucrate", lipsite de eleganţa unui motiv clar. Am citit cărţi care m-au provocat, care mi-au trezit bestia scenaristică, fie pentru că mi-au declanşat păreri paralele cu ce spunea cartea, fie pentru că vedeam cadre, dar mereu am avut o reţinere ciudată. Să scrii o adaptare după o carte bună este o responsabilitate pe care nu mi-aş fi asumat-o din respect pentru autor. Efectul e cel puţin ciudat. Tu scrii şi ai o autoritate asupra hârtiei. Teama ciudată că cineva îşi va înfige furculiţele sau va intra cu bocancii să prelucreze ce ai scris tu, seamănă cu atitudinea mamei care nu şi-ar lăsa copilul să meargă la grădiniţă ca să nu ia viruşi de la alţi copii. Şi uite aşa, copilul nu îşi face sistemul imunitar. Ca eventual scriitor, am avut o timiditate în a intra peste hârtia asupra căreia are altcineva autoritate.
Pe de altă parte, când scrii, simţi că trebuie să faci un pui prin concepţie imaculată, dacă există concepţie imaculată în scenaristică. Să fie puiul tău în totalitate. Atitudine arogantă şi neproductivă, după cum mi-a spus cineva. Se poate să fie aşa, dar măcar te asigură că nu vei plagia nici măcar din greseală.
Am primit o temă la cursul de adaptare. Adaptaţi Doamna cu căţelul, de Cehov, fără să vă îndepărtaţi de original, cel puţin în punctele esenţiale (timp, spaţiu, conflict). Tema m-a lăsat oarecum rece. Timpul, spaţiul şi conflictul de acolo nu mă interesau atât de mult. Dar mi-am exersat pixul şi am înţeles ceea ce teoretic ştiam - că adaptarea nu e nici un furt, nici un omagiu umil. Este un fel de a vedea lumea. Doar că nu este lumea din jurul tău. E ca şi când ai fi turist cu un ghid bine informat, care îţi direcţionează atenţia spre anumite puncte turistice. Un alt tip de a călători. Cred că e bine.
Am ascultat FOUNTAINHEAD, de Ayn Rand. Mi-a plăcut şi mi-a plăcut să nu o consider o naivă şi o idealistă pe autoare. Dar am fost revoltată să văd ecranizarea cărţii, siropoasă, banală, cu tirade inutile şi mai mult decât toxică pentru personaje. Parcă ar fi fost dizolvate în acid. Nu mi-am explicat cum se face că Ayn Rand este şi scenarista ecranizării, şi am fost la fel de revoltată pe ea ca pe orice alt cititor care nu a priceput nimic din roman. Pe scurt, m-a provocat să îmi exersez pixul.
Romanul este mai degrabă exemplificarea unui set de valori, cu întorsături de situaţie ciudate şi personaje fixiste. Conflictul este greoi, între armate de personalităţi şi simulări de societăţi artistice, din care dacă scoţi un element se dărâmă mai multe dintre cele care urmează (probabil de aceea a iesit atât de prost filmul, pentru că l-au tuns 0 şi au făcut peruci din pletele lui). Deocamdată am scris câteva bucăţi la întâmplare, dintre cele care mi s-au părut interesante, ca şi când m-aş fi jucat cu un cub rubik fără intenţia să fac vreo faţă. Am ajuns acum în etapa tehnică, care e foarte interesantă şi peste care mi-ar fi frică să trec. Romanul este simplu la prima vedere, axele par destul de clare, dar nu aş vrea să îmi dau seama la pagina 60 că am pierdut din elemente. Planul de atac are multe tăieturi şi probabil o să facă mama munca de secretariat să îl copieze şi să îl deseneze (nu de alta, dar e printre puţinele care îmi înţelege scrisul de mână). Dar munca e foarte frumoasă şi mă gândesc că, în loc de croşetat în sălile de aşteptare, e mai relaxantă şi mai interesantă. Am început prin a împărţi conflictele pe bucăţi. Rourke este personajul principal, deci axele principale sunt legate de el. Cariera lui Rourke are o axă specială, împărţită pe puncte de interes şi evoluţie. Dedesubt, axa cu viaţa lui sentimentală (relaţia cu Dominique). Pentru fiecare relaţie cu un nou personaj, o axă mai mică sau mai mare, pe care am marcat evenimentele principale, momentele ca într-un film miniatural, cu început, mijloc şi ieşire din scenă. În final, ies nişte măzgălituri sinuoase, care se intersectează şi pe care doar tu sau mama ta le puteţi descurca. Dar ajută, pentru că structurează conflictul şi e ca o structură osoasă pe care poţi să construieşti şi care presupun că mă va scăpa de nişte blocaje, sau mai rău, de scris pentru coşul de gunoi.

luni, 22 martie 2010

asasuntazi "I can track a mouse but I can't pet a cat"

"MY MIND HAS GONE. MY BODY FOLLOWS"


Ca scenarist, obiectul muncii e mintea ta. Dar dupa cum bine stii, creierul e unul dintre organele pe care nu te poti baza. In primul rand pentru ca e ingrozitor de usor sa il scapi de sub control. E foarte puternic, dar e ca un monstru care se poate intoarce impotriva ta.
Asa ca trebuie sa gasesti solutii sa il pacalesti si sa nu te lasi pacalit. Teoria este in schimb simpla. Scrisul are nevoie de pregatiri ritualice. Fie scrii pasionat si nu iti pui toate problemele unui Rambo care trebuie sa taie firul rosu sau albastru de la bomba (si asta e varianta cea mai faina, cea mai lejera si de care ne aducem cu totii aminte cu nostalgie) fie esti macinat de griji, blocaje, frustrari si nervi si iti vine sa faci pipi dupa ce te-ai asezat la masa de scris, ceea ce iti mai cumpara inca 5 minute de timp liber.
In primul rand rezerva-ti timp pentru scris si fa-ti un program zilnic. Un calendar de la care sa nu te abati, ca un autist. Doua ore pe zi, 3000 de cuvinte, 4 pagini, orice, dar sa fie ceva masurabil si sa-ti propui sa nu-ti gasesti scuze sa nu il respecti. Apoi pregateste-ti spatiul in care scrii. Liniste, pace, singuratate, si mai ales, lipsa tentatiilor. Nu trebuie sa fie camera cu televizorul, sau calculatorul pe care ai jocul Mass Effect 2, sau internet. Nu te gandi "inainte sa ma apuc de scris o sa fac ceva distractiv, ca sa ma deconectez", pentru ca te vei deconecta pana diseara si se duc naibii alea 2 ore, 3000 de cuvinte, 4 pagini. Pana la urma, tu stii foarte bine ca te minti pe tine cand zici "hai sa ma deconectez putin", si nu o sa te alegi decat cu o stare foarte proasta, cu lipsa de respect de sine scenaristic. Asa ca nu trebuie sa te distraga nimic. Trebuie sa fie liniste si sa fii sigur ca nu intra nimeni in camera sa te intrebe daca nu vrei prajiturele ca s-au racit, sa-ti zica ca s-a despartit de gagica-sa sau ca pisica ta i-a rupt ciorapii de lycra si tre sa mergi acum la magazin sa-i cumperi altii. Deci, trebuie sa fii un calugar ascet, lipsit de surse de comunicare, plictisit si cu o hartie (sau monitor) in fatza. Dar mai ales, trebuie sa ai absolut tot confortul. De fapt, un ascet care sa se simta bine acolo unde e. Sa nu ti se dezlipeasca tapetul din cauza caldurii sau sa te fure tabloul cu o tipa pe malul marii, sa nu te enerveze scaunul incomod, sa ai rezolutia buna la calculator si lumina care sa nu-ti oboseasca ochii, lumanarele parfumate, tigari, cafea, bibeloul preferat, covorul de lana sub picioare. Cand te invaluie starea aia de bine in momentul in care ai intrat in camera si te scufunzi in scaunul care e de doua ori mai inalt decat tine, probabil o sa scrii mai lejer. Daca incepi ritualul prin a face putina ordine (eu asa fac, pentru ca sunt din tipologia celor care in timp ce spala tigaia ramasa de doua zile in chiuveta are senzatia ca isi pune mintile in ordine) e cu atat mai bine. Nu o sa ai senzatia ca sunt lucruri mai urgente de facut prin casa in timp ce tu scrii. Toate lucrurile astea din jurul tau sunt pana la urma o metoda de a te juca cu mintea ta, de a o pune la punct. Pentru ca oricum cand te apuci de scris nu o sa mai vezi camera, o sa te uiti in gol dincolo de foaie in timp ce scrii. Dar sunt si momentele alea de pauza de gandire in care vrei sa iti intinzi picioarele pe un taburel si descoperi ca e plin de haine, si e foarte posibil sa gasesti pe ce da vina ca nu te-ai apucat de azi de programul tau si ca te apuci de maine.