PATRU CEPE DEGERATE

Nu tin foarte mult sa ma regasesc in personajele de povesti. Nu tin ca acestea sa vorbeasca asa cum vorbesc eu, sa li se intample ce mi se intampla mie in cele mai banale zile sau sa fie alcatuite asa cum sunt oamenii de care m-am saturat pe strada. Nu imi place sa vad asta pe scena sau pe ecran. Dar ador cand realismul si intamplarile banale sunt puse in slujba spectatorului. Cand autorii spun ce au de spus fara vreo urma de snobism care chipurile triaza publicul. Daca ai ceva de spus poti sa spui si prin gura unui jandarm de discoteca sau a unui depresiv dintr-un salon de spital.
Oamenii de langa noi sunt interesanti, si daca dai dovada, ca scriitor, ca ii cunosti, atunci poti sa spui lucrurile la mai multe nivele.
Piesa lui Mihai Ignat cunoaste bine oamenii, simplifica lucrurile si are umorul pe care il au replicile din viata reala.

LA DRUMUL MARE

regia - Gabriel Sarbu
scenariul - Gabriel Sarbu
distributie - Andi Vasluianu, Claudia Prec, Gabriel Spahiu
Un tip vrea sa ii fure geanta unei tipe de bani gata. Printr-un context de imprejurari putin probabile, ajung sa se placa, el sa o invete sa conduca si ea sa il sechestreze in masina cu alarma, ca sa fie sigura ca il gaseste si cand se intoarce de la servici.
Probabilitatea ca cele de mai sus sa se intample sau sa se fi intamplat vreodata e cam aceeasi cu sansa ca la lotto sa iasa combinatia 1 2 3 4 5 6. Adica, e destul de posibil, si totusi nu s-a intamplat niciodata. Iar daca undeva intr-o tara de care nici nu stiam ca exista s-ar intampla lucrul asta, ar fi cel putin o nota de subsol la stiri.
But, that's not the point. Filmul este credibl prin micile detalii, iar daca nu este perfect realist, atunci lucrul asta e cu siguranta in folosul spectatorului. Nu tin la realismul salciu, care nu doar ca sigur s-a intamplat undeva candva, dar care s-a si intamplat tuturor la un moment dat. Nu imi place sa platesc bilet la cinema doar pentru asta.
Intamplarile sunt amuzante fara ca personajelor sa li se para amuzante. De fapt personajele traiesc intens si nu sunt acolo doar ca sa ne amuze pe noi. That's life.

ŢII CU PERSONAJELE NEGATIVE?

După terminarea filmărilor pentru Caligula, producătorii au răsuflat uşuraţi, după ce 4 ani, cât au durat filmările, îşi ţinuseră răsuflarea.

A avut succes la public. Nu atât cât să acopere cheltuielile, deci tot degeaba. Şi cu tot succesul la public, faptul că scenaristul Gore Vidal nu a vrut să îşi ia credit pentru munca lui spune destul de multe.
Şi cred că este un film care nu îţi dă suficiente satisfacţii. Caligula este McDowell. De fapt, rolul este numai bun pentru actorul de obicei de personaje negative şi principale. Şi este dificil să faci un personaj negativ principal. Pentru că personajul principal este întotdeauna cel căruia eşti tentat să îi acorzi circumstanţe atenuante. Nu cred că este cineva surprins să vadă că ţine cu criminalul, cu mafiotul sau cu poliţistul corupt, atâta timp cât este personaj principal, care are ocazia să se justifice, primeşte scene care îl umanizează. Dacă o să spun că vă identificaţi cu un mafiot criminal, o să lezez sensibilităţi şi etică.
Godfather. Unii au admirat scene de familie italiană unită pe care ni le dorim cu toţii. Alţii deciziile înţelepte pe care le lua Don Corleone sau Michael. Problemele lor, la o altă scară, sunt probleme ale familiştilor cu decizii mari de luat.
Asta este în mare reţeta. Personajul negativ poate să îţi fie foarte drag pentru că are ceva din viaţa ta, dar romanţat, sau în cel mai rău caz, ceva ce ţi-ai dori să ai.
Revenind la Calligula. Satisfacţia de a-l vedea mort este prea mică pentru public. Şi nu spun că publicul ar vrea neapărat sânge şi tortură. Dar Calligula apucă să facă prea mult rău până să iasă din scenă, şi este personajul negativ cel mult fascinant prin sadism, dar cu care nici prin minte sper că nu ţi-ar trece să te identifici.
Iar scenele... Cred în perioade negre ale istoriei. Şi da, Imperiul Roman al lui Caligula mustea de depravare. Sunt convinsă că de fapt s-au întâmplat şi lucruri care depăşesc imaginaţia scenariştilor. Şi nu voi da nici argumentul cum că mi-a lezat moralitatea. Dar cu ce sens? De ce atâta violenţă şi de ce toată nuditatea, dacă nu să spună ceva publicului (şi o să aduc aminte de scenele din Idioterne, care spuneau ceva despre personaje).
Sau să şocheze, ca la 16 ani, din teribilism, dar asta este deja altă discuţie.

FILMUL DOCUMENTAR

Previzibil sau nu, dar filmele documentare au un alt fel de structură a scenariului decât filmele de ficţiune.
Seamănă mai mult cu un plan al unei emisiuni neregizate decât cu un scenariu şi se lucrează mai mult intuitiv. Sub sintagma scenaristul ştie cel mai mult, porneşti în documentare solidă şi stabileşti ce vrei să spui cu scenariul, apoi, ţinând cont de gradul de imprevizibilitate, se fac câteva linii de pornire. Ce urmăreşti cu scenariul şi ce căi ai pentru a-ţi atinge ţinta. Vrei să arăţi că albinele sunt nişte insecte fascinante. Îţi stabileşti, ştiind oarecum reacţiile în general ale albinelor, ce vei filma şi cum, cui vei lua interviuri, voice-over-ul şi toate celelalte date. Despre decupaj regizoral, este foarte puţin probabil să îţi folosească tot.
Şi dacă pare totul făcut la faţa locului, nu este deloc aşa. Ştii înspre ce te îndrepţi, la ce să te aştepţi de la oamenii cu care vorbeşti şi îţi planifici cum să gestionezi eventuale devieri de la plan. În rest, succes, şi speră ca acele momente de neprevăzut să fie în favoarea filmului.