DUNE - JUST A MATTER OF WATER

Cum ar fi să măsori totul în apă? Timpul, banii, familia, statutul social, toate să se măsoare în moneda care de obicei îţi pică din cer. Dar să nu pice din cer. De fapt să nu vină de nicăieri.
Iubesc cărţile pe care nu le-am trăit, şi mai ales cele pe care nici nu aş vrea să le trăiesc.
Voi face abstracţie de referirile la civilizaţia arabă, pentru că nu îmi place partizanatul politic atunci când nu îl caut din adins. Dar. Lipsa apei. Apa care cade din cer este doar o minune despre care s-a auzit. Economisirea salivei, urinei, transpiraţiei, a lacrimilor. Disciplina pe care lipsa le-a dat-o...sunt lucruri la care poţi să te gândeşti.
Şi trecând peste obsesia apei, mai este viziunea idolului asupra idolatriei. Implemetarea miturilor la o civilizaţie sensibilă. Jocurile diplomatice. Femeile Bene Gesserit, făcute pentru a servi.
Prinţul Atreides ia drogul preştiinţei, mirodenia. Vede viitorul universului, dar cu fiecare mişcare pe care o face, viitorul se schimbă. I se face frică, nu vrea să se mai mişte, dar chiar şi nemişcarea lui schimbă viitorul în o mie de feluri. Prinţul Atreides este mântuitorul Dunei, planeta secetă.
Dacă nu îţi plac SF-urile nu o citi ca pe un SF.

RECOMAND FILMELE CU ÎNCEPUT ŞI SFÂRŞIT

Filmul trebuie să te ţină în scaun timp de aproape 3000 de metri de peliculă. Asta înseamnă că trebuie să păstrezi tensiunea şi, după nişte calcule (bineînţeles ale americanilor) din 5 în 5 minute trebuie să se întâmple ceva care să păstreze atenţia trează - scandal, lacrimi, sex, bătăi, replici captivante, poante.

Dar miza este mult mai mare decât atât. Pentru că tu, ca om care a lucrat la un film, vrei ca spectatorul să plece cu finalul acasă, şi eventual să mai vină o dată la film, să mai plătească un bilet şi să-şi cheme şi prietenii (ce să-i faci, ar trebui să fii prea naiv să nu crezi fix acum în capitalism). Sau pur şi simplu să îi placă foarte mult finalul şi să se gândească la el şi după ce a ieşit din sală.

De fapt, începutul şi finalul unui film sunt cele mai importante. De cele mai multe ori din început şi final dai semnificaţia filmului. Spectatorul se va concentra cel mai bine la semnificaţie după ce s-au rezolvat toate conflictele filmului, adcă la final. La început va fi prins de înţelegerea acţiunii, apoi dacă îi place filmul, va sta să savureze acţiunea, şi la final, după ce şi-a şters lacrimile, sau s-a oprit din râs, sau s-a detensionat, poţi să îi dai ceva cu o miză înaltă care să îl pună pe gânduri până ajunge acasă. Iar semnificaţiile de la începutul filmului sunt pentru cinefili, pentru cei cu memorie bună, pentru cei cu atenţie distributivă, şi la poveste şi la semnificaţie, sau pentru cei cărora le-a plăcut atât de mult filmul încât mai vin şi a doua oară. Asta pentru că dacă nu eşti atent sau nu vezi filmul a doua oară, e puţin probabil să ţii minte detaliile de la începutul filmului. Care e filmul tău preferat? ....................... Ok. Şi care e primul cadru din film? (prima imagine, de la motor la stop)........................... .După cum spuneam...
Semnificaţia filmelor se schimbă cu diferite finaluri şi diferite începuturi. Şi o să dau exemplele care m-au convins pe mine.
"PĂSĂRILE" de Alfred Hitchcock. Toată semnificaţia filmului stă în ideea că, dacă nişte păsări pot ataca aşa, fără motiv, atunci cu siguranţă trăim într- o lume nesigură, unde orice se poate oricând răsturna, FĂRĂ MOTIV.
Filmul se dădea şi înainte de 1989, la Cinematecă.
În aceeaşi perioadă. în Koreea era criză economică, criză la care se ajunsese din cauza păsărilor, care se înmulţiseră necontrolat şi mâncau orezul. Aşa că guvernul a dat un fel de primă în bani pentru cei care aduceau picioruşe de păsări. Se plătea fiecare picioruş în orez, sau bani, în fine. Un documentar de mai puţin de 10 minute despre chestia asta fusese trimis şi în România comunistă. Documentarul despre păsări, filmul despre păsări... La Cinemateca se dădea întâi documentarul, apoi filmul lui Hitchcock. Şi brusc, păsările aveau un motiv să atace. Aşa că a devenit un film despre vendeta păsărilor, cu morala "nu e bine să faci rău".
"AMERICAN HISTORY X" (Tony Kay).
Filmul are o variantă cenzurată şi una necenzurată. Şi partea tăiată la cenzură este finalul.
Un neo-nazist, lider de opinie între neonazişti, admirat în cartier, omoară doi negri, ajunge în închisoare şi trebuie să îşi păzească, la propriu, fundul de negrii care abia aşteaptă să îi facă viaţa grea. Iese din închisoare cu ideile total schimbate, după ce nu din cauza negrilor a avut probleme în închisoare, ci din cauza neo-naziştilor. Are o datorie morală deja faţă de negroteiul care i-a pus o vorbă bună, şi vrea să îşi schimbe viaţa. Doar că la final (dacă nu l-aţi văzut îmi pare rau că trebuie să vă spun), fratele lui este împuşcat de negri.
Varianta cenzurată se termină cu personajul nostru fost neo-nazist, care plânge cu fratele în braţe. Apoi un apus peste mare, câteva citate cu vocea copilului, şi o morală sănătoasă despre ură. Impresionant, trist spre siropos, şi cu o lecţie bună.
Varianta necenzurată se termină la fel, doar că are un singur cadru în plus. Fostul neo-nazist se rade din nou în cap, redevine la vechile obiceiuri. Şi deja spune altceva despre altceva. Labilitatea deciziilor, violenţa este un cerc vicios din care nu poţi decât să ai iluzia că ai ieşit, în fine, interpretaţi voi pentru voi.
Cam asta e lecţia la care mă gândeam aseară. Începutul şi finalul au cea mai mare încărcătură, atunci sunt momentele când ai timp să spui ce vrei să spui cel mai bine, nu le rataţi şi va fi totul ok.
De-aia eu şi Woody Allen nu suportăm să vedem filmele bune fără început şi filmele proaste cu tot cu final.

LM

Iarna nu-i ca vara. Nuca nu încape în perete. Scurt metrajele nu sunt ca lung metrajele.
Şi ca să subliniez şi mai mult lucrurile evidente, munca pentru un scenariu de scurt metraj e total diferită de cea pentru scenariul de lung metraj. Dacă eşti la început nu te avânta direct spre lung metraj pentru că este o muncă cel putin dubioasa.
Eu incepusem cu nuvele si poezii, iar asta mi-a prins probabil bine. Dar, fiecare cu nuca lui.
Scurt metrajele sunt chipurile pe aceeasi structura ca si lung metrajele. Pe 3 plot pointuri. Foarte condensate. Iar daca un lung metraj poate fi rezumat intr-o fraza, gandeste-te cum trebuie rezumat un scurt metraj. Da, tot intr-o fraza. Doar ca fraza trebuie sa fie foarte clara, cu mai putine dar, insa, totusi.
Nu orice subiect sau tema se preteaza pe scurt metraj. Poate ca pare evident, dar am vazut atat de multe scurt-metraje despre sinucigasi, pasiuni, relatii complicate incat m-am gandit ca ar fi ok sa imi dau cu parerea si despre chestia asta. Nu ai timp sa te sinucizi ca lumea in 15 minute. Nu poti. Pana explici, pana dai motivele, pana arati personajul, ti se termina bateria la camera. Serios. Iar sinuciderea asa, decupata ca gest gratuit, de dragul scurt-metrajului, mi se pare aiurea.
Cel mai bine functioneaza comediile. O mica fresca sociala pe care o cunoastem cu totii, din care se decupeaza momentele bune, personaje haioase si o intorsatura de situatie. Ca sa nu mai vorbim de un montaj pe masura. E o reteta verificata.

PENTRU UN ECRAN MAI MARE - ÎNTOTDEAUNA CINEMATECA