THE WORLD IS PRETTY UPSIDE-DOWN... asasuntazi

Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulţi, care nu ştiu cît de greu poate el să atîrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dor un picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poţi pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva?

(Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă)

foto

MAFIA SERIALELOR

Serialele şi seriile au prins elan. Nu ştiu de când. În anul I ştiu că era toată lumea înnebunită după Lost, dar nu sunt sigură dacă aşa a început alergătura publicului, şi implicit a producătorilor, după acest format. Aş da ceva credit seriei South Park, dar nu pot să o fac fără să încep cu Simpson, şi nu ştiu ce a fost înainte de Simpsons.

(diferenţa - episoadele serialelor au legătură între ele, episoadele seriilor - nu).

La seriale lucrează de fiecare dată mai mulţi scenarişti. Se face o biblie a serialului care cuprinde evenimente importante din film, caracterizarea fiecărui personaj în parte, relaţiile dintre personaje şi orice altceva dă unitate filmului. Iar munca de echipă nu constă în "mai spui tu o replică, mai zic eu una". De fapt eu nu cred în genul ăsta de muncă de echipă, şi se pare că nici producătorii nu cred. Fiecare scenarist scrie câte un episod. Eu scriu episoadele 1, 7, 8, 11, 23. Între timp altcineva se ocupă de alte episoade. Sau. Eu mă ocup de personajele 1, 2, 5 şi le fac o poveste, care la final se îmbină cu celelalte poveşti.

Partea dificilă e când trebuie să îţi omori personajele. Un actor demisionează. Altul e dat afară. Personajul trebuie să dispară. Cam în decurs de 4-5 episoade trebuie să îi organizezi o ieşire din scenă onorabilă. Ioana îmi spunea cum din Lost au fost concediaţi trei sferturi din actori (politica postului - nu mai păstrăm actori care au la activ Driving Under Influence). Aşa că trebuia urgent inventată o soluţie să iasă cu toţii din scenă. Cum poţi să-i faci asta unui scenarist?

Haha! Mie mi se pare o organizare de tip mafiot. Începi uşurel, cu comisioane mărunte pentru Don - producătorul. Devii persoana lui de încredere, încet încet te faci scenarist cu acte în regulă, stai de-a dreapta lui şi râdeţi (tu stresat, dar râzi), începi să crezi că ai putea să faci cam ce vrei tu, că mafia e ok şi că filmele creepy despre mafioţi sunt de fapt invenţii şi că eşti the king of the world. Iar dintr-o dată, Donul îţi cere să îţi omori cei mai buni prieteni. Silenţios. Fără implicarea poliţiei. Să pară un accident. Iar tu ştii că misiunea asta e adevărata ta iniţiere. Şi o faci. Atunci ştii că ai intrat în mafie.

BĂIAT DEŞTEPT

Tribunal Braşov. Multă lume. Singurii eleganţi erau avocaţii. Îi recunoşteai imediat după robe. Ori le aveau pe ei ori atârnând pe mână. Îi recunoşteai după dinţii albi, tenul curat şi ras impecabil şi după privire. Un soi de aroganţă, tupeu, plictis, sictir, mai ales siguranţă de sine.

În rest, mulţi oameni stresaţi. Cafenii la faţă, cu dinţii afumaţi.

Trecerea prin filtrul de metale. Câţiva bărbaţi graşi în tricouri strâmte, o femeie cu copilul de mână, un avocat cu paşi mari şi apăsaţi, concentrat pe nişte foi. În urma lui, o femeie roşcată, cu sâni revărsaţi. Nu neapărat grasă. Oricum, fără linii. Privire jovială, un licăr de stres, nu îl pierde din ochi pe avocat. "Noi stăm aici lângă tine, că nu ştim ce să facem" (voce amuzată, caută aprobarea din priviri, s-ar mulţumi cu un zâmbet din partea avocatului). Avocatul este agasat de faptul că a fost luat la per-tu. Abia dacă o bagă în seamă.

Femeia aia cred că a venit pentru un proces pentru pământ, "gâlceavă", retrocedări. Cu siguranţă e vedeta grupului ei de prieteni. La nunţi dansează binişor hora, chiuie, face glume grosolane, şi toată lumea o adoră. Este mătuşa favorită a chefurilor. La înmormântări nu plânge chiar cel mai tare, dar rememorează multe momente cărora le dă o amploare deosebită. Când râde i se scutură tot pieptul şi se aude şi la celelalte mese. Are o voce neplăcută şi e urâtă, dar asta nu a împiedicat-o niciodată să îşi facă prieteni. A venit de la ţară, pe vremea lui Ceauşescu. Nu a avut niciodată blugi. Nu le-a cumpărat nici copiilor ei decât după 98 încoace, din ăia turceşti. A lucrat multă vreme la Avicola, iar acum e şef de raion într-un hipermarket. Nu a avut niciodată probleme de adaptare. Nu a avut la ce să se adapteze. Trăieşte pe planeta ei, cu oameni la fel ca ea. Nu are prieteni cu facultate. O rudă mai îndepărtată lucrează pe undeva prin televiziune, dar nu mai trece pe la ei de când era în liceu. Copiii ei fac facultatea privată, dar nu prea îi interesează şcoala.

Acum e foarte stânjenită. Nu e în elementul ei. Ar vrea tare mult să se împrietenească cu avocatul. E singurul ei sprijin. Nu îl respectă neapărat (e mai în vârstă decât el, deci nici nu şi-a pus problema). Dar cu siguranţă e intimidată de el. Nu ştie cum să îl ia. Avocatul nu râde la glumele ei obişnuite, iar asta nu i se întâmplă prea des. De multe ori o repede sau îi scurtează fraza. Ea e puţin disperată. Nu ştie dacă o să aibă câştig de cauză şi cam toate speranţele ei se leagă de un om care abia catadicseşte să se uite la ea. I-ar fi plăcut la nebunie să îl invite la o porţie de sărmăluţe la cuctă Zepter, dar n-ar îndrăzni să-l invite. De fiecare dată când încearcă să îl abordeze mai familiar, avocatul, cu eleganţă, trasează limita. Ce doamne iartă-mă o fi cu omul ăsta? Băiat deştept, dar cam...aşa...nu ştiu...

COCAINĂ SAU PANSELUŢE

Fiecare personaj al tău eşti tu. Nu neapărat autobiografia ta, dar temeri pe care le-ai fi putut avea, momente experimentate, pasiuni împărtăşite.

Trebuie să ai experienţă de viaţă şi să fii în stare să experimentezi trăirile altora. Empatie scenaristică. Ştii filmele în care omul de ştiinţă experimentează noua lui invenţie pe el? Bineînţeles, de obicei merge prost, apar efecte secundare, iar dacă nu e protagonist e posibil să şi moară. Aşa se întâmplă în scenaristică. Experimentezi pe tine. Sau, în sens invers, începi să scrii un scenariu pe care, într-un fel sau altul l-ai experimentat pe tine. Dar cu siguranţă nu vinzi un leac testat doar pe hamsteri.

Un coleg vroia să filmeze în anul I un film despre un tip care prizează cocaină.

Prof - "Auzi? Tu ai luat vreodată cocaină?"

Coleg (şocat) - "Nu!"

Prof - "Nici măcar de curiozitate?"

Coleg (sigur pe el) - "Nu, n-am luat"

Prof - "Ai prieteni, sau cunoşti pe cineva care a luat?"

Coleg (începe să se prindă) - "Nu..."

Prof - "Şi de ce te bagi atunci? Scrie şi tu despre panseluţe! Ce? Ţi se pare că eşti mai mişto dacă scrii un scenariu despre cocaină? Fâs!"

MADAME BOVARY SUNT EU

Flaubert lua cantităţi mici de arsenic în perioada în care scria finalul de la "Madame Bovary", pentru a putea descrie cât mai veridic moartea femeii.

"She lay down full length on her bed. A bitter taste that she felt in her mouth awakened her. She saw Charles, and again closed her eyes.

She was studying herself curiously, to see if she were not suffering. But no! nothing as yet. She heard the ticking of the clock, the crackling of the fire, and Charles breathing as he stood upright by her bed.

"Ah! it is but a little thing, death!" she thought. "I shall fall asleep and all will be over."

She drank a mouthful of water and turned to the wall. The frightful taste of ink continued.

"I am thirsty; oh! so thirsty," she sighed.

"What is it?" said Charles, who was handing her a glass.

"It is nothing! Open the window; I am choking."

She was seized with a sickness so sudden that she had hardly time to draw out her handkerchief from under the pillow.

"Take it away," she said quickly; "throw it away."

He spoke to her; she did not answer. She lay motionless, afraid that the slightest movement might make her vomit. But she felt an icy cold creeping from her feet to her heart.

"Ah! it is beginning," she murmured.

"What did you say?"

She turned her head from side to side with a gentle movement full of agony, while constantly opening her mouth as if something very heavy were weighing upon her tongue. At eight o'clock the vomiting began again.

Charles noticed that at the bottom of the basin there was a sort of white sediment sticking to the sides of the porcelain.

"This is extraordinary—very singular," he repeated.

But she said in a firm voice, "No, you are mistaken."

Then gently, and almost as caressing her, he passed his hand over her stomach. She uttered a sharp cry. He fell back terror-stricken.

Then she began to groan, faintly at first. Her shoulders were shaken by a strong shuddering, and she was growing paler than the sheets in which her clenched fingers buried themselves. Her unequal pulse was now almost imperceptible.

Drops of sweat oozed from her bluish face, that seemed as if rigid in the exhalations of a metallic vapour. Her teeth chattered, her dilated eyes looked vaguely about her, and to all questions she replied only with a shake of the head; she even smiled once or twice. Gradually, her moaning grew louder; a hollow shriek burst from her; she pretended she was better and that she would get up presently. But she was seized with convulsions and cried out—

"Ah! my God! It is horrible!"