TOATE DRUMURILE DUC LA HOLLYWOOD

Mă uit la filme, cu o pisică şi cu un caiet în braţe, şi nu pot să nu fiu curioasă: e mai greu să fii scenarist la Hollywood sau să cunoşti oamenii care să facă din tine un scenarist?

Să zicem că scrii un scenariu. Îţi iei o porţie de cartofi prăjiţi lângă laptop, deschizi final draftul, televizorul, o carte de specialitate, şi conturezi ideea pe structuri. Mult mai simplu decât să scrii o poezie, un roman sau o nuvelă haioasă. Şi totuşi, de unde vine originalitatea cu care ne place să ne mândrim? Bem un ceai, stăm la masă şi batem câmpii despre cum e să ai talent. Suntem siguri că avem talent. Până la urmă, am terminat şcoala de talente.

Bun, între două plot-point-uri poţi să îţi laşi ceva mai liberă mintea, dar să nu îţi plece de tot, că la cât e de aiurea din cauza cafelelor şi tutunului, o să sfârşească într-un şanţ, ca beţivii după nuntă, cântând "Da cu cine semeni tu?".

Şi pui cu pipeta tot ce îţi vine. Mai pui, şi dintr-o dată verşi prea multă sare. Ţie îţi place sărat, dar producătorului nu. Scoţi sarea. Ca Cenuşăreasa, când separa macul de sare. Şi ţi-e cam ciudă, că tu de fapt vrei la Cannes. Lasă că o să vină zâna şi o să te ducă într-un dovleac până acolo.

După ce am văzut Equilibrium m-am gândit că ar fi ok să rescriu scenariul. Aşa, ca europenii. Subiectul e fainuţ, dar cum l-ar fi făcut Tarkowski?

Păi esenţialul este că, dacă faci un SF, faci o lume nouă, faci alte reguli, alte politici, alt mod de gândire şi altă educaţie pentru o societate nouă. Şi dacă ai un gol în societatea aia, îţi cade tot în cap, ca la castelul de cărţi.

Bun. Oamenii respectivi (despre Equilibrium e vorba) nu aveau sentimente. Nu le aveau că erau ele nocive, aduceau numai războaie, şi îi înţeleg, că nici mie nu îmi place să fiu pasionată sau pasională jumătate de zi. Îmi vine după două ore să declar război.

Dar: cum s-a implementat sistemul? Ce înseamnă să nu ai sentimente? Că parcă ceva sentimente aveau personajele alea injectate. Cum făceau ei copii, familie, carieră, cum de aplaudau aşa pasionat liderul? Şi toată propaganda aia care a convins pe toată lumea să ia nişte droguri care să le inhibe sentimentele, pe mine nu m-ar fi convins, desi sunt vicioasa.

Iar privirea personajului principal m-a lasat rece. Tocmai mi-am dat seama cat de mult conteaza privirea pentru subiect. Privirea e o poveste în sine. De ce s-a uitat speriat în partea stângă când s-a auzit cheia în uşă? De ce nu a reacţionat când oamenii ăia îi găsiseră căţeluşul în portbagaj? Sau mai degrabă de ce a reacţionat aşa dubios? Mi se părea că frământările sunt puse exact unde nu ar trebui. Dar, între noi fie vorba, eu aş fi făcut filmul mai intimist. Sunt interesante şi unele bătăi. Dar mintea personajului e prea lăsată pe planul doi.

POEMUL DE LUNI

Azi vreau sa gandesti tu pentru mine şi eventual sa simti pentru mine, sa te uiti la o comedie proasta pentru mine, sa dormi in locul meu. O sa fumez eu pentru amandoi ca sa fie mai simplu si o sa simt tot pentru amandoi, dar asa, voalat, ca sa nu pice greutatea doar pe umerii tai.

"Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbră parfumată

N-a fost sultan mai fericit ca mine

Şi nici un cerşetor mai trist vreodată"

(Omar Khayam)

DE CE NU MI-A FOST FOARTE DOR DE BUCUREŞTI

Pentru cei care nu stiu, anul asta Sighisoara s-a întâmplat în gangul din afara cetăţii, după lăsarea serii. Dacă nu v-a plăcut festivalul nu aţi ştiut să căutaţi.

S-a mai întâmplat şi în cort, la umbra unui whiskey fin, urmărind păianjeni şi urechelniţe.

Boemia s-a obişnuit să fie tărâmul prafului şi al varului, şi îmi pare rău că oraşul ăla mai are tupeul să iasă nemachiat şi nearanjat la expoziţii din astea.

TEMĂ DE VACANŢĂ

Leapşa pentru cine vrea.

Charlie Manson. Ava Gardner. Mahatma Gandhi. Ken Kessey. O descriere fictivă a copilăriei lor (sau a unuia dintre ei, sau a oricui altcuiva), cu evenimentele importante. Cum erau părinţii, cum era casa în care stăteau, cum învăţau, ce materii le plăceau.

O să mă gândesc şi eu zilele astea la o biografie drăguţă. Probabil pentru Gandhi.

Mi se pare un exerciţiu ok de scris creativ, dacă nu neapărat de scenaristică. Sunt curioasă unde se ajunge.

LASA CA O SA FIE OK!

"Bă Ilia, ştii că au numit şoseaua de centură după soră-ta?" "Da, mă? Şi mama ta ce mai face? E bine?"

Agitaţie, lumea împrăştiată prin clasă, un teanc de foi se plimbă de la unul la altul. Oana face un fel de yoga într-un colţ. Ioana citeşte cu voce tare din istoria filmului românesc. Miruna, tot cu voce tare, despre noul val italian. Fiecare se duce să asculte unde crede de cuviinţă. Ţigări peste alte ţigări până se termină toate pachetele. Se zvoneşte că a picat cuiva nouvelle vague.

Ce? Nouvelle vogue?

Lasa mă că a ieşit biletul ăla. Ascultă aici despre francezi. A, la francezi era? Auziţi? Nu mai citiţi de francezi că a ieşit biletul.

Stai mă, ia-ţi piciorul, ca mi se şifonează cămaşa, eşti nebun?

Uite, de-aia nu m-am îmbrăcat eu la costum, să nu mă stresez. Oare contează? Se uită ăştia şi la cum eşti îmbrăcat?

Dă-mi şi mie în tarot.

De licenţă?

Dă-o naibii de licenţă. Zi-mi de dragoste.

Da, mă, o să te întâlneşti cu soră-sa lu Ilia, şi o să fie bine. Hahahahahaha gulp! Cine urmează?

A ascultat cineva cu paharul la uşă (pe bune, merge faza cu paharul). Cred că i-a picat Arnheim. Dar nu sunt sigură.

Păi şi ce facem? Tăiem Arnheim de pe listă?

Sper să îmi pice despre Potemkin.

Şi eu sper să îţi pice despre Potemkin. Eşti înaintea mea?

Vin rezultatele.

Cu câţi de i se scrie deciziile?

Sincer, cu doi.