ŢII CU PERSONAJELE NEGATIVE?

După terminarea filmărilor pentru Caligula, producătorii au răsuflat uşuraţi, după ce 4 ani, cât au durat filmările, îşi ţinuseră răsuflarea.

A avut succes la public. Nu atât cât să acopere cheltuielile, deci tot degeaba. Şi cu tot succesul la public, faptul că scenaristul Gore Vidal nu a vrut să îşi ia credit pentru munca lui spune destul de multe.
Şi cred că este un film care nu îţi dă suficiente satisfacţii. Caligula este McDowell. De fapt, rolul este numai bun pentru actorul de obicei de personaje negative şi principale. Şi este dificil să faci un personaj negativ principal. Pentru că personajul principal este întotdeauna cel căruia eşti tentat să îi acorzi circumstanţe atenuante. Nu cred că este cineva surprins să vadă că ţine cu criminalul, cu mafiotul sau cu poliţistul corupt, atâta timp cât este personaj principal, care are ocazia să se justifice, primeşte scene care îl umanizează. Dacă o să spun că vă identificaţi cu un mafiot criminal, o să lezez sensibilităţi şi etică.
Godfather. Unii au admirat scene de familie italiană unită pe care ni le dorim cu toţii. Alţii deciziile înţelepte pe care le lua Don Corleone sau Michael. Problemele lor, la o altă scară, sunt probleme ale familiştilor cu decizii mari de luat.
Asta este în mare reţeta. Personajul negativ poate să îţi fie foarte drag pentru că are ceva din viaţa ta, dar romanţat, sau în cel mai rău caz, ceva ce ţi-ai dori să ai.
Revenind la Calligula. Satisfacţia de a-l vedea mort este prea mică pentru public. Şi nu spun că publicul ar vrea neapărat sânge şi tortură. Dar Calligula apucă să facă prea mult rău până să iasă din scenă, şi este personajul negativ cel mult fascinant prin sadism, dar cu care nici prin minte sper că nu ţi-ar trece să te identifici.
Iar scenele... Cred în perioade negre ale istoriei. Şi da, Imperiul Roman al lui Caligula mustea de depravare. Sunt convinsă că de fapt s-au întâmplat şi lucruri care depăşesc imaginaţia scenariştilor. Şi nu voi da nici argumentul cum că mi-a lezat moralitatea. Dar cu ce sens? De ce atâta violenţă şi de ce toată nuditatea, dacă nu să spună ceva publicului (şi o să aduc aminte de scenele din Idioterne, care spuneau ceva despre personaje).
Sau să şocheze, ca la 16 ani, din teribilism, dar asta este deja altă discuţie.

FILMUL DOCUMENTAR

Previzibil sau nu, dar filmele documentare au un alt fel de structură a scenariului decât filmele de ficţiune.
Seamănă mai mult cu un plan al unei emisiuni neregizate decât cu un scenariu şi se lucrează mai mult intuitiv. Sub sintagma scenaristul ştie cel mai mult, porneşti în documentare solidă şi stabileşti ce vrei să spui cu scenariul, apoi, ţinând cont de gradul de imprevizibilitate, se fac câteva linii de pornire. Ce urmăreşti cu scenariul şi ce căi ai pentru a-ţi atinge ţinta. Vrei să arăţi că albinele sunt nişte insecte fascinante. Îţi stabileşti, ştiind oarecum reacţiile în general ale albinelor, ce vei filma şi cum, cui vei lua interviuri, voice-over-ul şi toate celelalte date. Despre decupaj regizoral, este foarte puţin probabil să îţi folosească tot.
Şi dacă pare totul făcut la faţa locului, nu este deloc aşa. Ştii înspre ce te îndrepţi, la ce să te aştepţi de la oamenii cu care vorbeşti şi îţi planifici cum să gestionezi eventuale devieri de la plan. În rest, succes, şi speră ca acele momente de neprevăzut să fie în favoarea filmului.

FORGOTTEN HISTORY OF GIGI BECCALI AND MONICA COLUMBEANU

Cei care au muncit sau au avut noroc să câştige o sumă mare de bani, nu contează cum, par foarte dezorientaţi. Îşi cumpără faima şi apariţiile în ziare sau la ştiri cu tot felul de chestii. Un tip a apărut la ştiri pentru că a cumpărat pe undeva pe la Mamaia o şampanie de 100.000 de EURO, şi spunea că banii nu contează pentru el. Familia Columbeanu face tot felul de excese cu care se dă în spectacol. Şi este în regulă. În fond şi la urma urmei nu cred că ar trebui să ne simţim cu toţii prost pentru că sunt unii mai săraci ca noi. Dar aş vrea să vând un pont. Sau, în fine. O să fac un scenariu.

Gigi Beccali o să moară. Nu pentru că zic eu, sau pentru că i-aş dori. Aşa se întâmplă cu toată lumea. Ca să se înţeleagă că nu este o ipoteză răutăcioasă. Bun. Ştirile o să vuiască. Poate o lună. Oricum, o să se discute mult. După vreo câteva luni o să apară iarăşi la ştiri un proces pentru averea lui, între copii legitimi, fraţi, soţie sau mai ştiu eu ce cunoscuţi. Apoi un memorial peste un an, peste doi ani şi poate peste 3 ani. Iar peste 50 de ani, numele nici măcar sonoritate nu va mai avea. Pentru că între atâţia risipitori nu îşi va aduce aminte nimeni de unul în particular. Normal. Iar prinţul luminii, sau răsfăţata lui Iri, atât de dornici de a-şi face un nume, or să fie foaaarte uitaţi.

Dacă tot îşi doresc atât de mult un loc în istorie ar putea să şi-l cumpere. După 2000 de ani, Mecena este un proverb în sine. Se pune problema ca Lady Diana să fie sanctificată.

Deci, locul se poate foarte uşor cumpăra. Investiţiile în cercetare sunt o variantă bună. Leacul pentru cancer numit, şi peste 500 de ani, Beccalin. Ei? Asta da realizare pentru prinţul luminii. Un spital numit Monica Columbeanu. O casă de producţie care sprijină artiştii tineri numită Ţiriac. Sunt metode mai bune decât apariţia, o dată, la ştiri, pentru cumpărarea unei şampanii sfidant de scumpe.

PARAFRAZEZ

"Ochi pentru ochi şi lumea va rămâne oarbă" - Gandhi. Gandhi şi Einstein au fost contemporani. Mă întreb cum ar fi fost o discuţie între cei doi. (Merche said)
Oamenii fac rău aiurea. Uite, de exemplu, decât să dezumfli cauciucurile unei biciclete (oricum nu ai nici o satisfacţie, că nu vezi reacţia proprietarului) mai bine o ştergi de praf. Durează mai puţin, şi chiar ar fi o surpriză. (Mihai)
Am lucrat în Anglia. Patronii de acolo aveau alt cod de comunicare. Spuneau "Fă asta când ai timp" şi însemna că e ceva urgent. Sau "It's ok." şi atunci era grav, trebuia să refaci totul. Îţi ia ceva până te obişnuieşti cu chestiile astea, pentru că la noi patronii ţipă şi vorbesc la fel de haotic cum gândesc. (Ralu)
Eroii din basmele germane, să zicem, iau frâiele în mâini. Fac tot felul de chestii, se luptă, au confruntări, rezolvă probleme. La noi, eroii au prieteni care le rezolvă. Vreo Sfânta Miercuri, un cal fermecat, orice numai să nu facă ei ceva. (Titi)

ALL THE NICE LADIES

Yemen este un stat în Orientul Mijlociu unde femeile care au statutul pe care l-ar fi avut în Evul Mediu se pot considera norocoase. În Evul Mediu, legea spunea că bărbatul poate să îşi bată femeia "dar cu milă". În Yemen nici măcar problema milei faţă de partenera de viaţă (?) nu s-a pus. Şi totuşi, o copilă de 10 ani, măritată de aproape un an cu un bărbat care o bătea şi o viola, a divorţat. Acum îi plăteşte 200 de dolari (sumă imensă pentru o femeie din Orientul Mijlociu), despăgubiri soţului.
Poate o susţine familia ei, tatăl care măcar îşi bate femeia cu milă. Sau poate face parte dintr-o familie mai înstărită care îşi permite să îi cumpere integritatea fizică. Sau poate are sprijin de la un bărbat mai milos, care îi oferă cât de cât o perspectivă. Sau poate e o groază animalică de omul care a torturat-o. Câtă independenţă poţi avea, într-un stat ca Yemen, la 10 ani, cât să îţi poţi permite atâta curaj? Şi cât de puţină independenţă poţi avea în România, unde femeile nu au 10 ani şi nici nu sunt ostracizate pentru un divorţ, ca să stea alături de un om care nu e bun cu ele. Îmi pare rău dacă vorbesc în necunoştinţă de cauză, de la nivelul comodităţii pe care ţi-o dau 22 de ani. Dar mă gândesc că poate cineva îşi va schimba părerea.

SCUZELE ŞI ACUZELE REGIZORILOR

Nu există scriitori, scenarişti sau dramaturgi buni în România. Spun regizori sau actori mâncaţi de rugină şi de românism. Poate sunt prea dură, dar încerc să compensez pentru nişte atacuri.

Culmea este că cei care se plâng de calitatea scenariilor sau pieselor scrise sunt tocmai nişte regizori care şi-au ratat spectacole sau filme de autor, şi nici decum cei care au experienţa unor colaborări intense. Şi, ca pisicile, îngroapă sub nisip nişte ratări personale.
La Gala Teatrului de Comedie, mai mulţi regizori sau directori de teatru dezbăteau problema scenariilor şi pieselor foarte proaste, şi le atacau cu cruzime. Elogiau părintele dramaturgiei, Caragiale (şi nu contest, dar poate ar fi bine să luăm o gură de aer proaspăt, şi să demonstrăm că am mai citit şi după ce am terminat liceul) şi aruncau cu invective în dramaturgii tineri, care scriu piese populare, "ca să se râdă lumea în sală".
O să încep cu o comparaţie pe înţelesul tuturor. Unei persoane cochete, care şi-a petrecut toată ziua aranjându-se sau căutându-şi o bluză, îi pică foarte prost să i se spună că are o bluză oribilă, bună de făcut cârpă de şters pe jos, pe care nimeni n-ar putea-o purta. Un scenarist lucrează poate şi doi ani la un scenariu la care ţine, care e mai complex. În doi ani, sau chiar şi mai puţin, scenariul devine copilul tău, reflectă gusturile şi personalitatea ta, şi doare foarte tare să îţi spună cineva care de la poeziile de la 14 ani nu a mai scris decât în agenda de la birou, că scenariul tău pute, pe un ton dispreţuitor. Dar sunt prea puţini cei care înţeleg munca de creaţie, cu tot spiritul pe care îl implică.
M-a impresionat mult un pasaj din Misery, de Steven King. Torţionara romancierului (Paul) îi dă un sfat, legat de cum să îşi scrie carte. Un sfat prost. Paul o urăşte, după ce femeia l-a ţinut prizonier, cu picioarele rupte, şi l-a făcut dependent de Novril. Dar nu îi poate spune că ideea este proastă. Şi nu de frică. Dar ştie cât de dureros poate fi un asemenea refuz.
Să ne înţelegem. Nu cred în menajamente ipocrite. Cred în feed-back constructiv şi nicidecum nu aş lăuda un om care îşi face treaba prost. Dar atacurile trebuie fondate pe ceva. Şi atunci când ataci o întreagă tagmă de oameni pasionaţi şi care, culmea, îşi fac şi bine treaba (dovadă dramaturgul Mihai Ignat, dintre contemporani, ca să spulberăm zvonurile aruncate fără tact şi informare) poate atunci ar trebui să te gândeşti că ai îmbătrânit, că nu mai eşti în ritmul schimbărilor, sau că eşti doar un cârcotaş care nu ştie despre ce vorbeşte.
Mă înclin, să fie pace măcar între artişti, şi gândiţi-vă că jignirile vă rămân ca nişte tinichele după coadă, mai ales dacă sunt nefondate.

J'ADORE CARNIVALE

Din amestecul de clişee care sar în ochi, cu un pictural de mare artă suprarealistă şi cu momente bune de tensiune, poate să iasă un serial excelent. Şi pentru că atenţia la detalii şi eleganţa momentelor costă destul cât să nu îţi permiţi decât două sezoane, filmul a rămas cu un final îndoielnic. Nu că ar fi vrut să facă pe filmul european cu final deschis. Dar a fost depăşit de producţie.
Nici o problemă, mai bine să dai publicului prea puţin decât prea mult.
Dar dacă filmul este bântuit de clişee, atunci personajele sunt o prezenţă de care nu te saturi prea uşor.

THE LINE IS DEAD - MISERY - STEVEN KING

Misery - Steven King - este ca un ceas cu mecanismele la vedere.
Acţiunea este foarte corect americană. Tensiunea îşi atinge scopul şi îţi faci fix atâta timp cât este nevoie ca să citeşti cartea la galop, pentru că îţi datorează nişte răspunsuri pe care vrei să le afli cât mai repede. Pe scurt, este o carte care se achită de toate îndatoririle, fair-play. Dar esenţialul nu este cartea sau naraţiunea în sine. Este felul în care gândeşte Paul, momentele lui de narator cu un dead-line de îndeplinit (iar când spun dead-line, chiar mă gândesc la dead-line). Iar când spun că este ca un ceas cu mecanismele la vedere, mă gândesc tocmai la acele remărci despre viaţa şi felul de a scrie şi a gândi al scriitorului.
Cartea aş recomanda-o celor care vor să scrie sau celor cărora le plac filmele americane.

MESAJ DE LA DRAGUL MEU STRABUNIC

AZI A FOST ZIUA MEA, SI STRABUNICUL A VRUT SA IMI FACA URAREA PE INTERNET, PE BLOGUL MEU. MA SUPUN SI II MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL
rog pe bunul Dumnezeu sa ma ajute sa traiesc sa o vad pe Madalina cu facultatea terminata
Vasile Apostol

LET'S TALK BUSINESS - TCM CLASSIC SHORTS 2008

concurs TCM

Vizitează link-ul de mai sus şi pune-ţi la punct până pe 1 august unul din scurt-metrajele bune. Un premiu la TCM e un punct bun de pornire

CAREFUL WITH THE GOOFS

Corectează greşelile (strict pe cele tehnice, nu interesează critica) din scenariul următor. Este un exerciţiu de la cursurile pregătitoare de acum 5 ani, modulul scenaristică (Valeriu Drăguşanu).
Exemplu de greşeală: se spune în prima secvenţă că hoţul are o barbă care îi acoperă toată faţa. În a doua secvenţă, când se uită în oglindă, îşi studiază cicatricea care îi despică barba în două.
Eu am găsit 20 de greşeli, fără indulgenţă.

HOŢUL

1. apartament, interior, noapte.
Întuneric. Se aud paşi care urcă încet treptele unor scări. Cu scârţâit uşor, o uşă se deschide încet şi apare capul unui bărbat pletos, cu barbă mare, care îi acoperă aproape toată faţa. I se văd doar ochii vii, strălucitori, care cercetează cu interes încăperea. Pentru o clipă priveşte în urma lui. E linişte. De afară se aude în surdină târâitul uniform al greierior. Bărbatul intră în încăpere şi trage încet uşa, se răzgândeşte însă şi, prevăzător, o deschide. Mai ascultă o clipă. Se pare că totul este în ordine. Mâna lui se afundă în buzunarul cojocului cam uzat şi scoate o lanternă. O aprinde. lumina lanternei "orbşte" pentru o clipă obiectivul aparatului de filmat.

2. o cameră, interior, noapte
Conul de lumină al lanternei panoramează lent de-a lungul pereţilor. Câteva toblouri în rame de lux, o madonă, portretul unui bătrân, o natură moartă, un peisaj marin şi ... deodată lumina lanternei "orbeşte" chipul hoţului surprins într-o oglindă. Bărbatul rămâne nemisşcat, surprins parcă de imaginea propriului chip din oglindă. Îşi şterge gruntea transpirată cu mâneca hainei, apoi îşi pipăie cicatricea scurtă care îi despică bărbia în două- De undeva se aude bătând o pendulă. 6 bătăi lungi, înfundate, cu ecou. Conul de lumină al lanternei se stinge şi camera intră din nou în stăpânirea întunericului. Bărbatul bagă lanterna la loc în buzunarul de la piept al hainei, apoi silueta lui dispare din rama oglinzii.

3. scrin, lângă geam, interior, noapte
Bărbatul alunecă încet prin dreptul unui geam îngheţat, sculptat în flori de gheaţă şi se apropie de un scrin sub care, la lumina gălbuie a unei veioze, o pisică adormită toarce în linişte. Picioarele bărbatului se opresc. Se aude un clinchet metalic de chei. Mâna bărbatului introduce o cheie în broasca unui sertar şi îl deschide. Se văd câteva dosare, o fotografie, un petec de ziar. Bărbatul îşi stinge ţigara într-o scrumieră, apoi alege dintr-un dosar o hârtie scrisă mărunt la maşină. Aprinde o brichetă şi citeşte, apoi dă foc hârtiei. În lumina ceţoasă a zorilor, silueta bărbatului se profilează ameninţător peste pereţii încărcaţi de tablouri. Bărbatul aruncă petecul ars de hârtie în scrumieră, se întoarce şi străbate cu paşi mari încăperea, îndreptându-se spre ieşire. Silueta lui întunecată se vede defilând de-a lungul tablourilor. Natura moartă, Madona, portretul bătrânului, geamul îngheţat sculptat în flori de gheaţă, peisajul marin, apoi mâna lui deschide încet uşa care scârţâie asurzitor şi trezeşte pisica de sub scrin. Pisica se repede miorlăind spre ieşire.

4. apartament, interior, zori
Portiera unei maşini se închide cu zgomot. Pe treptele scării urcă în fugă picioarele unor bărbaţi. Prăbuşit pe cularul apartamentului, în pragul uşii deschise a camerei cu tablouri, stă nemişcat corpul hoţului. Lângă el pisica doarme torcând în linişte.