asasuntazi "I can track a mouse but I can't pet a cat"

"MY MIND HAS GONE. MY BODY FOLLOWS"

Ca scenarist, obiectul muncii e mintea ta. Dar dupa cum bine stii, creierul e unul dintre organele pe care nu te poti baza. In primul rand pentru ca e ingrozitor de usor sa il scapi de sub control. E foarte puternic, dar e ca un monstru care se poate intoarce impotriva ta.

Asa ca trebuie sa gasesti solutii sa il pacalesti si sa nu te lasi pacalit. Teoria este in schimb simpla. Scrisul are nevoie de pregatiri ritualice. Fie scrii pasionat si nu iti pui toate problemele unui Rambo care trebuie sa taie firul rosu sau albastru de la bomba (si asta e varianta cea mai faina, cea mai lejera si de care ne aducem cu totii aminte cu nostalgie) fie esti macinat de griji, blocaje, frustrari si nervi si iti vine sa faci pipi dupa ce te-ai asezat la masa de scris, ceea ce iti mai cumpara inca 5 minute de timp liber.

In primul rand rezerva-ti timp pentru scris si fa-ti un program zilnic. Un calendar de la care sa nu te abati, ca un autist. Doua ore pe zi, 3000 de cuvinte, 4 pagini, orice, dar sa fie ceva masurabil si sa-ti propui sa nu-ti gasesti scuze sa nu il respecti. Apoi pregateste-ti spatiul in care scrii. Liniste, pace, singuratate, si mai ales, lipsa tentatiilor. Nu trebuie sa fie camera cu televizorul, sau calculatorul pe care ai jocul Mass Effect 2, sau internet. Nu te gandi "inainte sa ma apuc de scris o sa fac ceva distractiv, ca sa ma deconectez", pentru ca te vei deconecta pana diseara si se duc naibii alea 2 ore, 3000 de cuvinte, 4 pagini. Pana la urma, tu stii foarte bine ca te minti pe tine cand zici "hai sa ma deconectez putin", si nu o sa te alegi decat cu o stare foarte proasta, cu lipsa de respect de sine scenaristic. Asa ca nu trebuie sa te distraga nimic. Trebuie sa fie liniste si sa fii sigur ca nu intra nimeni in camera sa te intrebe daca nu vrei prajiturele ca s-au racit, sa-ti zica ca s-a despartit de gagica-sa sau ca pisica ta i-a rupt ciorapii de lycra si tre sa mergi acum la magazin sa-i cumperi altii. Deci, trebuie sa fii un calugar ascet, lipsit de surse de comunicare, plictisit si cu o hartie (sau monitor) in fatza. Dar mai ales, trebuie sa ai absolut tot confortul. De fapt, un ascet care sa se simta bine acolo unde e. Sa nu ti se dezlipeasca tapetul din cauza caldurii sau sa te fure tabloul cu o tipa pe malul marii, sa nu te enerveze scaunul incomod, sa ai rezolutia buna la calculator si lumina care sa nu-ti oboseasca ochii, lumanarele parfumate, tigari, cafea, bibeloul preferat, covorul de lana sub picioare. Cand te invaluie starea aia de bine in momentul in care ai intrat in camera si te scufunzi in scaunul care e de doua ori mai inalt decat tine, probabil o sa scrii mai lejer. Daca incepi ritualul prin a face putina ordine (eu asa fac, pentru ca sunt din tipologia celor care in timp ce spala tigaia ramasa de doua zile in chiuveta are senzatia ca isi pune mintile in ordine) e cu atat mai bine. Nu o sa ai senzatia ca sunt lucruri mai urgente de facut prin casa in timp ce tu scrii. Toate lucrurile astea din jurul tau sunt pana la urma o metoda de a te juca cu mintea ta, de a o pune la punct. Pentru ca oricum cand te apuci de scris nu o sa mai vezi camera, o sa te uiti in gol dincolo de foaie in timp ce scrii. Dar sunt si momentele alea de pauza de gandire in care vrei sa iti intinzi picioarele pe un taburel si descoperi ca e plin de haine, si e foarte posibil sa gasesti pe ce da vina ca nu te-ai apucat de azi de programul tau si ca te apuci de maine.

PROGRAM DE RECALIFICARE PENTRU SCENARISTI

Scenaristica nu e ca o meserie de bucatar. Faci o prajitura, o gusti, iti dai seama ca ti-a iesit, primesti laude si iti spui "sunt un bucatar bun". Pentru ca artele sunt subiective (sigur ati avut o teza la romana pe care ati luat 8 si v-ati gandit, ei, punctajele la teza de romana sunt mai alandala ca alea de la mate) foarte greu primesti confirmarea ca faci bine ceea ce faci. O sa te trezesti de multe ori probabil intrebandu-te daca n-ar fi mai bine sa te lasi. Pentru ca nu exista punctaje. Exista producatori care iti zic "I do" sau "Fuck off" si exista piticul ametit din capul tau in care nu poti sa ai incredere. Ala care topaie de fiecare data cand ai o idee si care incepe sa faca discursurile pentru Oscar, dar care amuteste cand citesti ce ai scris cu o zi in urma. Asa ca nu prea ai ce sa faci, decat sa continui, cu degetele incrucisate, si sa speri ca nu te-ai ratacit. Daca vrei, poti sa te consolezi cu ideea ca scrisul e o buna terapie (sa-l ia naiba, ce terapeut iti zice sa te arunci de la etaj de 3 ori pe an?)
De cand scriu, cel mai des m-am lovit de problema asta. Scrii, rescrii, te plictisesti de idee, te saturi de rescris, rescrii, te deprimi, te intrebi daca n-ar fi trebuit sa dai la industria lemnului, rescrii, iti place, esti mandru, cineva iti spune "e demonstrativ" "asa ai vrut tu sa se termine?" "nu ti se pare ca miza nu e suficient de puternica?", rescrii, etc. Pe vremea cand stateam la 004, in camera de camin cu peretii roz-mov si cu ceva ce semana a yin-yang pe perete, aveam saptamanal vizite de la oameni care, dupa un joint sau un pahar de lapte 1,4 % grasime spuneau ca ar vrea sa isi inghete anul si sa plece intr-o vacanta cu calfele calatoare. Doar ca nu se pricepeau la nimic altceva in afara de scris. Le trecea pana a doua zi, daca se odihneau.

Nu o sa ai siguranta ca scrii bine niciodata. Poate dupa un premiu o sa simti ca ai facut ceva, dupa care te apuci de un alt scenariu si ai senzatia ca ti-ai pierdut indemanarea, asa ca o iei de la capat. Cel putin de asta se plang toti scenaristii pe care ii cunosc in momentele lor de sinceritate. Solutia e sa o iei in pasi de bebelusi. Sa nu te gandesti la finalitatea a ceea ce faci. One day at a time, zen atitude, si o sa iesi din pasa proasta fara sa iti dai seama. Cineva care imi vroia binele mi-a zis sa nu pun atata presiune pe mine. Sa scriu cand am chef, ce am chef (poezii, bancuri, programari in agenda, franturi de dialoguri, transcrieri din abecedar in caietul de caligrafie) si sa astept sa imi vina ideile pe parcurs. Asta fac si merge. In paralel, imi traiesc viata fara sa ma lamentez si sa ma deprim, ca si cand scrisul ar tine de alta personalitate a mea. E cea mai buna varianta pe care am gasit-o, si nu e o varianta buna. Dar scrisul vine din interior, dintr-o minte mai degraba organizata decat inecata de frustrari si lacrimi de autocompatimire. Ganditi-va la biata Alice din Tara Minunilor. Dupa ce a plans cateva galeti mari de apa cand era uriasa, s-a facut mica-mica si era gata sa se inece. Lucreaza doar cu mintea ta, e singurul aliat pe care il ai. Las-o libera, nu o complexa. Pentru ca o scriitura faina nu iese din complexe. Daca stai sa te gandesti ca o sa fie penibil ceea ce urmeaza sa scrii, o sa pierzi jumatate din idei sau poate pe toate. Prima etapa de scris e jenanta. Pana ti se incalzeste motorul scoti fum si scantei. Daca nu scoti fumul si scanteile alea nu o sa-ti dai drumul niciodata. Asa ca pana una-alta fi bland cu tine, cel putin la inceput. Urmeaza si etapa in care va trebui sa iti faci auto-critica, dar asta la mai tarziu, cand o sa ai ce sa critici.
exista carti de scenaristica pentru toate problemele si pentru fiecare problema in parte. Zen and the art of writing se ocupa de scenaristii deprimati, tristi, anemiati.

TAKE WHAT YOU NEED, GIVE WHAT YOU CAN

Dumnezeule, cat mi-e de mila de hipiotii batrani!

Am ajuns, din link in link, la filmulete cu unii care au extins woodstockul pana in 2010. Am inceput prin a ma uita la hipiotii tineri, faini, cu haine indiene si chitari, si am sfarsit prin a-i vedea pe flower-powersii de 40-50 de ani. Nu poti sa intelegi ce spun pentru ca le lipsesc dintii din fata. Ce-i pe mine, si-n dulap, un cort si mancare vegana din ghiozdan, eventual o masina ultra eco care, ca si ei, abia se mai tine. Inca mai impart chestii (dar stii cum e? nu prea au ce imparti, decat cel mult ce au primit de la altii).

Mergeam in vremurile bune in vama si la Sighisoara si cate doua saptamani pe an aveam senzatia ca functioneaza genul asta de comunitati. Posteam un pet de bere, puneam banii la comun, coceam niste porumb pe jar (furat de la capitalisti, ca deh) si faceam schimb de haine de la second-hand-uri care ajungeau la mana a 3-a, a 4-a si tot asa, cine stie la cine prin Elvetia. Era bine, pentru ca la sfarsit ajungeam acasa la periuta mea de dinti, la asternuturi curate, si primul gand era sa fac o baie de doua zile. Credeam in libertarianism 2 saptamani pe an, dupa care mergeam la scoala si ma pregateam pentru o angajare intr-o companie misto. Pentru ca fix atat functioneaza woodstockul. 2 saptamani, pana ti se termina mancarea pusa de mama la pachet, pana racesti putin si ti se fac toate hainele cumparate vara trecuta varza.

Oamenii aia care au imbatranit hippie nu si-au pus problema ca dau ce n-au. Ca toata lumea si-ar dori sa isi ia o masinuta simpatica pe care sa simta nevoia sa deseneze flori si sa faca turul Europei. Sa manance la prima persoana pe care o intalnesc, sa doarma oriunde gaseste dragoste, sa faca baie in fiecare ocean. Dar cei mai multi dintre noi muncim pana la 50 de ani, cand speram sa avem bani pusi deoparte pentru asta. La 50 de ani cel mai probabil fiecare are copii, ai caror bani de mostenire nu vor sa-i cheltuie si ii pun intr-un cont pentru ca mostenitorii sa poata sa mearga in masinuta lor cu flori prin toata Europa. Asa se intampla, nu e vina nimanui. Dar sa speri ca vei putea primi ce ai nevoie si sa dai ce poti (adica lucrurile pentru care ai muncit si dragoste), te vei alege cu dezamagiri, cu dintii din fata lipsa si aratand ca un cersetor, chiar daca tu de fapt esti hippie pana in maduva oaselor. Nu pot sa vad in loc de capitalism o lume condusa de hipioti. Poate cel mult socialism, liberalism, anarhism, Ayn Rand-ism (?!), dar nici pe departe vegani calatori.

Anul trecut, dupa Sighisoara, au venit niste oameni din Brasov sa stea vreo doua zile in Bucuresti. Vroiam sa le zic sa doarma la mine. Pe vremea aia aveam un salariu de 250 de euro pe luna si imi luasem asternuturi gri cu grena, fara flori. Cand i-am vazut, murdari, in masinuta lor prapadita, cu noroi pe ghete si in par (haha, pe unul dintre ei il stiam din Iordan, barul, pe vremea cand incerca sa fure o halba sau un pahar, ceva, de la capitalisti), m-am hotarat se le fac o concesie asternuturilor mele gri cu grena fara flori si sa le recomand baietilor un hotel. Asta e. Eu lucram, ei nu. Nu pot sa fiu hippie, si dupa ce am impartit cam tot ce-am avut, am ramas cu mai nimic. Iar eu nu ma astept ca atunci cand cer sa mi se dea. Dar mi-e mila de hipiotii batrani, pentru ca stiu ca s-au gandit cu pasiune la lumea aia faina a lor si ca inca sunt socati ca n-au nici macar ce da. Si stiu ca au dat-o in bara doar dintr-o eroare simpla de judecata. Fiecare hippie ar trebui sa sustina cam 200 de non-hippies care vor sa paraziteze. Asa ca eu o sa lucrez si o sa platesc taxe la stat pentru ca statul sa faca un adapost pentru cei care au dat-o in bara cu principiile de viata. That's as hippie as I can get.

Si pentru argumente mai bune, o sa citesc intr-o zi o carte de Peter Coyote, Sleeping Where I Fall. Ati vazut Easy Rider? Comunitatea aia hippie, saraca, cu piesele lor de teatru si cu rugaciunile lor frumoase de tot? Ei, comunitati de genul ala existau in anii 60 in America. Peter Coyote a trait intr-una si nu, nu au reusit sa faca din toata lumea hipioti, nu au fost fericiti incercand sa traiasca din ce le dadea mama planeta. Dar as fi incantata sa fac experimentul. Nu as avea incredere in reusita lui. Dar v-as spune la sfarsit "I told you so!"