writer's blog

asasuntazi FINDING MYSELF MAKING EVERY POSSIBLE MISTAKE

2010-12-29T19:08:00.001+02:00

WRITING MANNERS

2010-12-22T17:43:00.005+02:00

Comparatie care ii apartine lui L. Georgescu.
Partea I
Multi parinti isi invata copiii sa citeasca de la 4-5 ani. Deja la 6 ani au teme de facut, bastonase idioate, adunari simple, tabelase si chiar alfabetul. Bineinteles ca sunt atractia blocului. Cum vine un vecin - tzup-tzup, hai sa-ti arat ce stie sa faca Mariuca. E un fel de distractie de balci si sunt putini copii care sa nu poata fi invatati trucurile astea. De obicei nu vine de la ei, nu le face placere si clar ca ar prefera sa joace...counterstrike sau ce joaca acum copiii . Intra in clasa I si se plictisesc de moarte. Nu si-au consumat energia, stiu deja sa scrie si scoala li se pare absolut inutila. Probabil au doar note de 10 in clasa I si a II-a, dupa care se duce asa zisa genialitate, iar parintii se intreaba "oare unde?". Raspuns: nici nu a fost acolo. Era un truc de balci.

Partea a II-a a comparatiei

TEHNICA scenaristicii e foarte simpla. PP1, PP2, PP3, PP4, PP5. Sau ritmeme. Punct culminant. Personaj principal. Antagonist. Fat Frumos. Am fost total neimpresionati pentru ca in primii ani de facultate ni s-a predat exact acelasi lucru. Ce altceva sa ne mai spuna? Bine, sa zicem ca facem 9 plot pointuri. Mai punem ceva despre dialog. That's it. Termini in cel mult un semestru intensiv si daca stii toate lucrurile astea te poti pacali ca esti scenarist. Dar nu esti. Nu am fost sfatuiti sa citim teorie. Am fost sfatuiti sa citim, orice in afara de teorie, sa vedem filme si sa scriem cum ne vine. Cei care s-au pus pe citit (si nicaieri nu este atat de luata in serios ideea de tocilar idiot ca in arta) au intrat in blocaj. Bun, ai doua furculite si 3 cutite. Stii din ce sunt facute, stii istoria furculitelor si a cutitelor, poti sa recunosti aliajul din care sunt facute, dar nu stii sa le folosesti. Cam asta se intampla.

Tehnica este cea mai simpla in scenaristica. Cel mai greu este sa te pui la masa de lucru, sa iti faci un program, sa gasesti lucrurile care conteaza pentru tine. Dupa ce un an de zile ai scris intensiv, ai senzatia ca ai ceva de spus, ai cel putin cateva scurt metraje sau un lung metraj la activ, atunci poate ar fi bine sa citesti si teoria. Verifici daca ai de facut corecturi, daca trebuie amestecate actiunile si daca personajul principal este construit ca lumea. Dar nu scrii din start cu teoria in cap. Primul scenariu se scrie din suflet, al doilea din experienta, al treilea din carti. Si nu e neaparat nevoie ca unul dintre primele 3 sa castige Cannes-ul. It's just a process.

TED.com>>>Fast Forward our future

2010-12-22T03:19:00.003+02:00

RIDE YOUR MIND

2010-12-22T03:13:00.003+02:00

Citesc stirile. M-am abonat pe e-mail la cateva site-uri ceva mai onorabile. Jumatate din stiri sunt despre descoperiri uluitoare facute de cercetatori (cateodata romani emigrati in America sau Franta) cealalta jumatate sunt despre x feluri in care poate veni apocalipsa. Mie imi place sa fac un mic joc. E un gand al meu de cand eram mica, datorita caruia am invatat sa nu mai mint (sau atunci cand mint sa fac o lume optimista, cu ponei si curcubee). Daca exista o alta dimensiune in care se materializeaza tot ce povestim? Un loc in care stirea despre masoni devine realitate. Alt loc in care se intampla o apocalipsa. Locul anilor 70 cu colonii pe marte. Star Wars. Stirile pro tv. Povestile scapa de sub control si se materializeaza, prind viata si dispar, ca in povesti, cand ultimul om care le stia le uita. As vrea sa traiesc intr-un roman de Aasimov. Eventual sa fiu un locuitor de pe Planeta celor doi sori. Mmm...nu m-as duce intr-o carte de istorie, cu siguranta. E atat de murdara, de fantezista si de pseudo-realista incat nu mi-as pune mintea cu Stefan cel Mare sau Aha. Nu ma intelegeti gresit, mi-a placut istoria, dar, apropos, de ce se face istoria razboaielor? De ce nu se face istoria culturii in scoala generala? Istoria descoperirilor? Astea erau o enumerare dupa doua puncte si apoi se continua cu strategii de lupta medievala si cu inserturi patrioate. Mie mi-e clar cum vroiau sa ne creasca ...cine ne crestea pe vremea aia. Guvernul, statul, profesorii, whatever.

Oricum, vroiam sa spun ca asa s-a nascut Iarpi si ca mi-e tare dor de el.

MIND-SHUFFLE

2010-12-22T02:47:00.007+02:00

Dupa mai mult de 18 ore in fata calculatorului incep sa iti amorteasca simturile. Fac inventarul paharelor de ceai baute si cerealelor mancate in ultima jumatate de ora si ma gandesc...ei bine...duc o viata sanatoasa.

Ceaiul e facut la o cana electrica low-budget si are gust de metal. Cerealele le-am gasit cand faceam curatenie, in sertarul in care tin paiele pentru bauturi si pungile pentru gheata. Poate nu traiesc chiar atat de sanatos, dar ma conving ca in cel mult 10 ani o sa se descopere pilula albastra a refacerii sanatatii in 20 de minute. Probabil o sa-i faca reclama la teleshoping si o sa o poti comanda prin telefon.

Oamenii anilor 70 credeau ca o sa avem deja colonii pe o planeta apropiata. Pe undeva mi se pare simplu. Ajungi pe Luna, pui un ventilator, un ficus in ghiveci, o fantana arteziana si iti aduci dulapul cu haine. In rest, natura lucreaza cu orice ii dai. Inclusiv cu peturile pe care le arunci in padure dupa ce ai facut o friptura cu mici la gratar.

Oamenii de stiinta sunt fie prea pesimisti, fie prea optimisti. Mie imi plac mai mult cei moralisti. Am senzatia ca iti dau o reteta simpla prin care poti sa contribui, iar eu oricum nu stiu prea multa fizica, biologie, chimie, cat sa ajut concret.

OH CAROL - good old times

2010-12-15T17:40:00.002+02:00

90 in 1

2010-12-12T14:04:00.002+02:00

Synopsisul este povestea rezumata intr-o singura pagina (syn-opsis, din greaca, ceva ce poate fi cuprins dintr-o singura privire). Dar asa cum europenii au sisteme de masura diferita fata de americani, 1 synopsis american are o pagina, unul frantuzesc cam 5 pagini (probabil francezii vad cu grand-angular).

Eu il prefer pe cel de o pagina, nu pentru ca mi-ar fi lene sau nu as avea ce scrie in 5, dar daca poti sa iti rezumi ideea intr-una singura, presupun ca e un semn bun. Synopsisul este util si pentru un producator sau pentru oricine astepta povestea de la tine, pentru ca e mult mai usor sa ai privirea de ansamblu asupra povestii, si ca producator sau regizor se presupune ca ai un simt al rezumatului si stii daca subiectul te intereseaza sau nu dupa o prima vedere (timpul inseamna bani si putini cheltuiesc 90 de pagini ca sa stie daca trec in urmatoarea etapa). Deci, tinand cont ca il vei da producatorului la un moment dat, e important sa fie captivant, scris atent si ingrijit. Dar pana la etapa in care te va ajuta sa ii faci reclama filmului, synopsisul este cea mai usoara metoda de a-ti verifica ideea. Ideile pot fi in prima etapa foarte vagi. Probabil ai cateva imagini, o poveste in mare si o idee de spus (in cel mai bun caz), dar toate astea valoreaza destul de putin daca iti dai seama ca nu le poti rezuma ca lumea intr-o pagina. Este primul semn ca ceea ce ai scris nu este vizual, sau apare diferit in mintea ta decat pe hartie, iar mai tarziu va aparea diferit pe ecran.

In plus, synopsisul trebuie sa aiba, macar in mare, o structura asemanatoare cu scenariul. Proportiile actiunii trebuiesc sa fie aceleasi. Adica, daca un eveniment este important si il rezumi in 3 cuvinte, iar ceva care conteaza mai putin are cam o jumatate de pagina in synopsis, atunci ai o problema. Un synopsis productiv este unul din care reiese cine este personajul principal, care este problema lui, cine este antagonistul. Nu este neaparat nevoie sa ai si finalul (cel putin nu in synopsisul pentru producator, care trebuie sa fie ca un strip-tease, adica sa nu iti vanda din prima tot / si cu asta am citat din profesorii mei de la scoala) dar este neaparat nevoie sa stii finalul.

Cel mai probabil synopsisul, pe masura ce vei scrie si te vei gandi, va trece prin multe schimbari. Daca nu doar pentru a nu pierde ideile, atunci macar pentru amuzament, pastrati toate synopsisurile la care ati lucrat. It's a blast.

DESIGN IN CONSTRUCTIE

2010-12-11T06:44:00.001+02:00

CAUT POZE DRAGUTE SI ALEG CULORI

5 lucruri pe care le stie un scenarist

2010-12-10T20:22:00.004+02:00

1. Cel mai important atunci cand scrii este sa ai despre ce sa scrii. Tema nu inseamna "am vazut un cersetor cu ochi albastrii care a fost muscat de un caine comunitar si am fost profund impresionat/a". Tema este o idee solemna, care sa te preocupe si dupa care iti ghidezi viata. O idee pe care o spui prietenilor cand iesi la o cafea si te chinui sa ii convingi pana va certati, si un pic mai mult. Atunci cand citesti o carte, daca e genul tau de literatura, probabil iti va da 5-10 declicuri de poveste pe care ai vrea sa le exploatezi.

2. Apropos de carti, scenaristii citesc si ceea ce nu au scris ei. Fie ca o poveste scrisa de altcineva iti va da o idee, fie ca te va educa intr-o directie, fie ca va fi atat de proasta incat te va revolta si va trezi canibalul din tine, care te va face sa vrei sa scrii ceva mai bun.

3. Scenaristii nu folosesc cuvinte cum ar fi "mugur", "suras", "suspin", "vietuind" si in general vor evita genitivul. Scenaristii sunt sinceri iar cuvintele care apartin de generatia 1914 nu vin, evident, din sufletul lor, asa ca le vor evita.

4. Scenaristii vad, si vad bine. Atunci cand scrii cel mai probabil ca te va lua valul, vei pierde notiunea timpului si vei fi la un moment dat surprins cand te vei uita in spatele tau si vei vedea camera din Bucuresti si nu settingul in care traiesc personajele din scenariu.

5. Scenaristii se urnesc greu si sunt obsesivi. Doar cand fac o obsesie pentru un subiect il vor duce la capat.

Bonus

1. Scenaristii experimenteaza tot felul de tampenii, din care jumatate vor ajunge un scenariu (cu siguranta nu asa cum s-a intamplat, pentru ca realitatea nu este cea mai buna sursa de film, este doar sursa de stiri)

2. Scenaristii asculta mai mult decat vorbesc.

3. Scenaristii poarta mereu la ei carnetele si pixuri si sunt obsedati sa nu cumva sa piarda ideea vietii.

4. Scenaristii tin minte visele pe care le au, mai ales in perioada in care lucreaza la un scenariu, tocmai pentru ca sunt obsesivi si isi viseaza obsesiile.

5. Scenaristii nu isi povestesc ideile tuturor oamenilor pe care ii intalnesc.

6. Scenaristii se uita prea mult la filme si sunt convinsi ca nu exista notiunea de prea multe filme vazute.

TO SELL OR NOT TO SELL

2010-12-10T19:38:00.006+02:00

Vremea in care statul iti garanta un loc de munca a trecut. Suntem o generatie care nu mai primeste repartizari, si bunicii nostri inca se mai plang ca nu avem un loc de munca sigur si ca ..."ce-o sa ne facem cand terminam scoala". Strabunicul meu inca ma intreaba "fetele alea care prezinta stirile, ce facultate au terminat?". I-am spus cu rautate ca nici una si stiu ca nu m-a crezut.
Criza i-a facut si pe colegi de-ai mei degeneratie (intentionat ha!) sa suspine dupa locuintele gratuite si dupa locurile de munca stabile. Ei bine, acum 20 de ani as fi terminat UNATC si nu mi-as fi pus intrebarea unde o sa lucrez. Simplu. Cu o medie buna as fi facut filme si mai bune de propaganda, cu o medie slaba as fi fost responsabila de vreun camin cultural mai central sau mai rural, iar cu ceva talent as fi facut puscarie. Daca e sa aleg, imi place ideea ca nu am un loc de munca stabil, iar ca scenarist nu o sa-ti garanteze nimeni nici un fel de stabilitate, nici macar psihica. Probabil ca nu o sa castigi prea multi bani, iar "bunicule, suntem doar 9 in fiecare an in TOATA tara care fac scenaristica, deci un loc de munca o sa-mi gasesc" este doar minciuna cu care i-am linistit pe bunici.

Un scenariu, asa cum ne-au spus profesorii inca din primul an, este foarte usor de scris. 90 de pagini pentru 90 de minute de film, si nu pagini din alea "ca fasolea, rand sub rand, litera langa litera". Paragrafe aerisite, litere distantate, dialoguri pe centrul paginii. Il scrii in timp ce mananci cartofi prajiti, citesti cate un capitol de teorie si asculti muzica. Asa ne-au spus. Eu nu subscriu, pentru ca inca ma deranjeaza daca miauna pisicile pe langa mine sau daca raftul de hartii nu este aranjat. Dar intr-adevar, nu este atat de greu de scris ca o teza. Important este sa ai vointa puternica, conceptele clare in minte si ceva care sa te PREOCUPE. Dupa ce termini, iti poti vinde munca de o luna pe 10 000 de euro, daca ai talent si la vanzari. Sau poti castiga un festival cu un scurt metraj, festival cu premii de la un desfacator de conserve si pana la 2000 de euro.

Dar pana sa ajungi acolo, ai ceva de lucru. Presupunem ca ai vointa, rabdare, ceva care sa te preocupe si talent. Urmeaza aspectul vietii sociale. Meritul UNATC-ului nu este acela ca te invata sa scrii scenarii sau in general, ca te invata sa scrii. Nici macar gramatica, daca nu ai invatat-o pana acum, nu o sa ti-o pui la punct in facultate. Meritul este ca aduna multi oameni la un loc. Le face cunostinta. "Draga mea, George este regizor. O, cred ca ati avea atat de multe de discutat. A facut chiar si un film despre clepsidre anul trecut." Asta e un lucru grozav. Cunosti oameni cu care sa faci proiecte, si daca asta vi se pare putin, atunci nu stiti de ce sunt celebre cafenelele in care s-au lansat, la o cafea, curente filozofice si mode culturale.

Cel mai bine este, pentru inceput, sa iti cunosti profesorii. Sa stii cum te poate ajuta fiecare. Nu stiu cum este organizarea acum. Pe diploma mea scrie "scenaristica, critica de film, filmologie, publicitate, media". Evident, am avut profesori din fiecare domeniu si intamplator majoritatea sunt suficient de interesati (nu lucreaza pentru banii de chirie la facultate) cat sa te indrume spre un job, atata timp cat isi dau seama ca nu trebuie sa te duca de mana pana acolo si sa-ti arate cum se foloseste capsatorul.

Apoi, e bine sa te imprietenesti cu colegii si sa stabilesti o punte de comunicare. Asta e ceva mai greu pentru ca pseudo-artistii sunt individualisti. Daca dai de un autor complet, care face scenariul, regia, imaginea, montajul si coafeaza si catelusul care o sa apara in film, nu ai decat sa astepti sa ii vina mintea la cap si sa iti ceara ajutorul pentru ca nu stie sa scrie un scenariu sau pentru ca de ultimul lui film au ras colegii la cinemaiubit. Daca dai de un regizor care stie ca sectia de scenaristica o sa fie atat de ocupata incepand cu anul 2 incat nu o sa mai aiba timp sa le faca script-doctoring, poti sa incerci sa iti dai seama daca fuzioneaza ceva. Totul tine de cum iti faci echipa si ar fi bine sa incepi din anul I sa le studiezi principiile si modul de lucru, chiar daca tot ce faci la filmarile lui este sa le bati clacheta.

In rest, proiecte apar. Unele mici, altele importante, majoritatea neplatite. Important este sa le identifici pe cele care conteaza si sa nu pierzi vremea lucrand cu oameni dezorientati, care azi vor un SF despre pirati ajunsi pe marte si maine o animatie despre chibrite.

Uneori proiectele cele mai importante sunt cele de facut flyere pentru un festival, flyere pe care la un moment dat probabil tot tu va trebui sa le si imparti. Dar in timp ce te ocupi de asta, lumea o sa stie ca se poate baza pe tine si poti sa cunosti oameni cu care sa faci echipa.

Iar cand iesi la o bere intr-un bar ieftin si unu' de 58 de ani ai carui prieteni si admiratori au o varsta medie de 17 ani iti spune ca te va face vedeta, cel mai probabil vei fi prea ocupat cu proiectele tale ca sa il mai asculti.

Per total, un scenarist poate sa castige destul de mult, dar, asa cum spunea Hank Moody din Californication, "being a writer is like having homework for the rest of your life." Scenaristii nu "fac bani", castiga bani. Pot lucra in publicitate, in timp ce colegii rad de ei ca si-au luat apartamentul cu doua camere din bani murdari, pot lucra in televiziuni si trece pe vestimentatia office, intre timp exersand toate fatetele vietii sociale, inclusiv periajul, pot lucra la reviste si pot face cronici despre orice (pentru ca, nu-i asa, avem tot felul de pareri greu de ignorat), pot scrie acelasi scenariu timp de 7 ani pana se mucegaiesc primele 30 de pagini si nu mai sunt lizibile, pot sa predea tot felul de materii umaniste unor copii retardati, daca fac cursurile de pedagogie, iar la batranete pot sa intre in tot felul de jurii unde sa se planga de noua generatie. Dar mai ales pot face oricand proiecte independente, pentru ca nu ne lipseste wishfull-thinking-ness-ul si pentru ca avem idei pe care nu le-a mai avut nimeni altcineva.

Evident, glumesc. Poti sa faci oricare din lucrurile de mai sus, ignora latura grim care ii vizeaza doar pe cei care nu s-au orientat bine si care nu au avut suficienta energie cat sa faca ceva serios. Scenaristica este o munca frumoasa, placuta, din care sa traiesti lejer si confortabil, nu doar material ci si sufleteste. Da bine cand vrei sa agati sa spui ca esti scenarist/a si sexul opus va spera ca o sa scrii un scenariu elogiativ despre viata voastra sexuala. Iti asigura un statut si o celebritate pe care fostii colegi de liceu o vor invidia. Trebuie doar sa fii foarte activ.

In final, imi vine sa imi cer scuze ca vorbesc despre bani, dar mi s-a cerut de prea multe ori parerea ca sa mai ignor intrebarea asta.

LIGHTHOUSE

2010-12-10T19:37:00.002+02:00

SUBTEXT

2010-10-17T11:12:00.004+03:00

Ca scenarist, te obisnuiesti sa spionezi. Asculti conversatiile private ale oamenilor in autobuz, mergi in sala de asteptare de la spital fara sa te doara nimic, ba chiar ti-ai dori sa poti sa intri si in sala de operatii, tot fara sa te doara nimic. Ti se intampla lucruri rele si te consolezi cu ideea ca o sa scrii despre asta, si ce bine ca stii lucrurile din interior. Te bucuri cand intra batranii in vorba cu tine in statie, pentru ca esti convins ca au o poveste de zis.

Oricum, nu este suficient sa spionezi si sa asculti povestile oamenilor pe care sa le transcrii. Cel mai important este sa ai un punct de vedere ferm asupra povestii. Sa stii clar ce crezi si sa poti sustine o dezbatere despre acel lucru, sa poti convinge 4 oameni ca ai dreptate. Nu toti oamenii au nevoie de dragoste, dar fiecaruia i se baga sentimentul asta pe gat. Unii oameni merita sa fie saraci. Speranta e cel mai rau lucru care li se poate intampla oamenilor. Principiile solide iti pot distruge viata. Cel mai trist lucru e sa iti schimb principiile cand oricum nu mai poti schimba nimic altceva. Toate astea au fost la un moment dat scenarii, dar mai intai au fost convingeri puternice pe care le-am discutat pasionat.

Am lucrat la un moment dat la Gandul. Cred ca se adunasera 6 sau 7 luni, dintre care vreo 3 la pagina de cultura si restul pe social. La cultura fentam cat puteam si incercam sa impun articole despre filme. Nu mi-a placut la social in schimb. Initial am spus "si ce daca? vorbesc cu toata lumea despre viata lor, adun experienta si ma intalnesc cu unii cu care nu as fi avut altfel ocazia." Zilele mele de jurnalism au fost zilele cele mai pline de subtext. Mergeam sa iau interviuri la greve, ma intalneam cu cei de la SOROS, sunam la sindicate si la diversi oameni preocupati de protectia rromilor. Fiecare dintre ei stia ce vrea sa vada scris despre subiect si incerca sa isi impuna parerea. Unii incercau sa faca conversatie politicoasa, mai ales la telefon, pentru ca poti sa minti mai usor prin telefon. "Da, buna ziua, domnisoara. Doamna sau domnisoara? Domnisoara, bineinteles, pai noi daca vrem sa ne facem cariera mai lasam de-o parte distractiile. Ma bucur ca ne-ati sunat." (WTF?!). Era dezorientant. Nimeni nu este mintit cu atata pasiune ca jurnalistul. Cateodata minciunile sunt absurde. Alteori sunt minciunile jenate ale unui angajat nou, care nu prea stie ce sa spuna, este singur in birou si nu are la cine sa faca legatura. Asa ca m-am obisnuit sa fiu suspicioasa si sa ma intreb in permanenta ce interes are persoana sa scriu ceea ce urma sa scriu. Am inceput sa caut subtextul in conversatii. De ce pune atat de mult accent pe numarul locurilor de munca din Irlanda si ce spera sa nu intreb? Si atunci mi-am dat seama ca povestile nu vin de-a gata. Ca asculti degeaba povestile oamenilor daca nu le si judeci. Ca daca stai pe o banca cu o batranica sociabila si te plictisesti deja de 10 minute, nu o sa-ti foloseasca la nimic povestea ei. Important este sa cauti subiectele care te pasioneaza, sa anchetezi si sa iti dai cu parerea.

ANDRIAN TV

2010-10-07T18:07:00.001+03:00

SCRISORI DE LA PUBLIC

2010-10-07T17:56:00.003+03:00

Mi s-a stricat televizorul cu PRO tv pe el. Nu stiu daca il mai repar, ca nu face banii, da' m-am uitat si eu de'aia pe Andrian TV.
Andrian TV nu e ca PRO tv. Nu e ca PRO tv ca nu e in stare si n-o sa fie niciodata, ca nu e in stare de asa ceva. Pe Andrian TV aia au alte probleme. Singuratate. Pai asta e problema? Sa se uite ei pe PRO TV la ora 5 sa vada acolo probleme adevarate. Violuri, concubinaje, crime. Acuma'...daca nu esti genu' PRO TV poti sa te uiti pe Andrian TV, daca te doare sufletul mai tare decat stomacu', da' io zic ca si stomacu' conteaza. Conteaza, ca prin stomac trec toate. Trec si se transforma in ceva palpabil. Da' sufletul? Produce el ceva palpabil? "Arta si nu foloseste la nimeni", cum a zis amicu' Larry.

Scotts

2010-09-24T21:11:00.005+03:00

ADAPTAREA

2010-08-31T22:57:00.004+03:00

Nu am avut niciodată multă încredere în cei care scriu adaptări. Motivele erau cumva "prelucrate", lipsite de eleganţa unui motiv clar. Am citit cărţi care m-au provocat, care mi-au trezit bestia scenaristică, fie pentru că mi-au declanşat păreri paralele cu ce spunea cartea, fie pentru că vedeam cadre, dar mereu am avut o reţinere ciudată. Să scrii o adaptare după o carte bună este o responsabilitate pe care nu mi-aş fi asumat-o din respect pentru autor. Efectul e cel puţin ciudat. Tu scrii şi ai o autoritate asupra hârtiei. Teama ciudată că cineva îşi va înfige furculiţele sau va intra cu bocancii să prelucreze ce ai scris tu, seamănă cu atitudinea mamei care nu şi-ar lăsa copilul să meargă la grădiniţă ca să nu ia viruşi de la alţi copii. Şi uite aşa, copilul nu îşi face sistemul imunitar. Ca eventual scriitor, am avut o timiditate în a intra peste hârtia asupra căreia are altcineva autoritate.

Pe de altă parte, când scrii, simţi că trebuie să faci un pui prin concepţie imaculată, dacă există concepţie imaculată în scenaristică. Să fie puiul tău în totalitate. Atitudine arogantă şi neproductivă, după cum mi-a spus cineva. Se poate să fie aşa, dar măcar te asigură că nu vei plagia nici măcar din greseală.

Am primit o temă la cursul de adaptare. Adaptaţi Doamna cu căţelul, de Cehov, fără să vă îndepărtaţi de original, cel puţin în punctele esenţiale (timp, spaţiu, conflict). Tema m-a lăsat oarecum rece. Timpul, spaţiul şi conflictul de acolo nu mă interesau atât de mult. Dar mi-am exersat pixul şi am înţeles ceea ce teoretic ştiam - că adaptarea nu e nici un furt, nici un omagiu umil. Este un fel de a vedea lumea. Doar că nu este lumea din jurul tău. E ca şi când ai fi turist cu un ghid bine informat, care îţi direcţionează atenţia spre anumite puncte turistice. Un alt tip de a călători. Cred că e bine.

Am ascultat FOUNTAINHEAD, de Ayn Rand. Mi-a plăcut şi mi-a plăcut să nu o consider o naivă şi o idealistă pe autoare. Dar am fost revoltată să văd ecranizarea cărţii, siropoasă, banală, cu tirade inutile şi mai mult decât toxică pentru personaje. Parcă ar fi fost dizolvate în acid. Nu mi-am explicat cum se face că Ayn Rand este şi scenarista ecranizării, şi am fost la fel de revoltată pe ea ca pe orice alt cititor care nu a priceput nimic din roman. Pe scurt, m-a provocat să îmi exersez pixul.

Romanul este mai degrabă exemplificarea unui set de valori, cu întorsături de situaţie ciudate şi personaje fixiste. Conflictul este greoi, între armate de personalităţi şi simulări de societăţi artistice, din care dacă scoţi un element se dărâmă mai multe dintre cele care urmează (probabil de aceea a iesit atât de prost filmul, pentru că l-au tuns 0 şi au făcut peruci din pletele lui). Deocamdată am scris câteva bucăţi la întâmplare, dintre cele care mi s-au părut interesante, ca şi când m-aş fi jucat cu un cub rubik fără intenţia să fac vreo faţă. Am ajuns acum în etapa tehnică, care e foarte interesantă şi peste care mi-ar fi frică să trec. Romanul este simplu la prima vedere, axele par destul de clare, dar nu aş vrea să îmi dau seama la pagina 60 că am pierdut din elemente. Planul de atac are multe tăieturi şi probabil o să facă mama munca de secretariat să îl copieze şi să îl deseneze (nu de alta, dar e printre puţinele care îmi înţelege scrisul de mână). Dar munca e foarte frumoasă şi mă gândesc că, în loc de croşetat în sălile de aşteptare, e mai relaxantă şi mai interesantă. Am început prin a împărţi conflictele pe bucăţi. Rourke este personajul principal, deci axele principale sunt legate de el. Cariera lui Rourke are o axă specială, împărţită pe puncte de interes şi evoluţie. Dedesubt, axa cu viaţa lui sentimentală (relaţia cu Dominique). Pentru fiecare relaţie cu un nou personaj, o axă mai mică sau mai mare, pe care am marcat evenimentele principale, momentele ca într-un film miniatural, cu început, mijloc şi ieşire din scenă. În final, ies nişte măzgălituri sinuoase, care se intersectează şi pe care doar tu sau mama ta le puteţi descurca. Dar ajută, pentru că structurează conflictul şi e ca o structură osoasă pe care poţi să construieşti şi care presupun că mă va scăpa de nişte blocaje, sau mai rău, de scris pentru coşul de gunoi.

DAS GRENZONLOSE HAUS - HORNBACH

2010-08-27T23:15:00.007+03:00

asasuntazi "I can track a mouse but I can't pet a cat"

2010-03-22T16:33:00.001+02:00

"MY MIND HAS GONE. MY BODY FOLLOWS"

2010-03-22T15:44:00.004+02:00

Ca scenarist, obiectul muncii e mintea ta. Dar dupa cum bine stii, creierul e unul dintre organele pe care nu te poti baza. In primul rand pentru ca e ingrozitor de usor sa il scapi de sub control. E foarte puternic, dar e ca un monstru care se poate intoarce impotriva ta.

Asa ca trebuie sa gasesti solutii sa il pacalesti si sa nu te lasi pacalit. Teoria este in schimb simpla. Scrisul are nevoie de pregatiri ritualice. Fie scrii pasionat si nu iti pui toate problemele unui Rambo care trebuie sa taie firul rosu sau albastru de la bomba (si asta e varianta cea mai faina, cea mai lejera si de care ne aducem cu totii aminte cu nostalgie) fie esti macinat de griji, blocaje, frustrari si nervi si iti vine sa faci pipi dupa ce te-ai asezat la masa de scris, ceea ce iti mai cumpara inca 5 minute de timp liber.

In primul rand rezerva-ti timp pentru scris si fa-ti un program zilnic. Un calendar de la care sa nu te abati, ca un autist. Doua ore pe zi, 3000 de cuvinte, 4 pagini, orice, dar sa fie ceva masurabil si sa-ti propui sa nu-ti gasesti scuze sa nu il respecti. Apoi pregateste-ti spatiul in care scrii. Liniste, pace, singuratate, si mai ales, lipsa tentatiilor. Nu trebuie sa fie camera cu televizorul, sau calculatorul pe care ai jocul Mass Effect 2, sau internet. Nu te gandi "inainte sa ma apuc de scris o sa fac ceva distractiv, ca sa ma deconectez", pentru ca te vei deconecta pana diseara si se duc naibii alea 2 ore, 3000 de cuvinte, 4 pagini. Pana la urma, tu stii foarte bine ca te minti pe tine cand zici "hai sa ma deconectez putin", si nu o sa te alegi decat cu o stare foarte proasta, cu lipsa de respect de sine scenaristic. Asa ca nu trebuie sa te distraga nimic. Trebuie sa fie liniste si sa fii sigur ca nu intra nimeni in camera sa te intrebe daca nu vrei prajiturele ca s-au racit, sa-ti zica ca s-a despartit de gagica-sa sau ca pisica ta i-a rupt ciorapii de lycra si tre sa mergi acum la magazin sa-i cumperi altii. Deci, trebuie sa fii un calugar ascet, lipsit de surse de comunicare, plictisit si cu o hartie (sau monitor) in fatza. Dar mai ales, trebuie sa ai absolut tot confortul. De fapt, un ascet care sa se simta bine acolo unde e. Sa nu ti se dezlipeasca tapetul din cauza caldurii sau sa te fure tabloul cu o tipa pe malul marii, sa nu te enerveze scaunul incomod, sa ai rezolutia buna la calculator si lumina care sa nu-ti oboseasca ochii, lumanarele parfumate, tigari, cafea, bibeloul preferat, covorul de lana sub picioare. Cand te invaluie starea aia de bine in momentul in care ai intrat in camera si te scufunzi in scaunul care e de doua ori mai inalt decat tine, probabil o sa scrii mai lejer. Daca incepi ritualul prin a face putina ordine (eu asa fac, pentru ca sunt din tipologia celor care in timp ce spala tigaia ramasa de doua zile in chiuveta are senzatia ca isi pune mintile in ordine) e cu atat mai bine. Nu o sa ai senzatia ca sunt lucruri mai urgente de facut prin casa in timp ce tu scrii. Toate lucrurile astea din jurul tau sunt pana la urma o metoda de a te juca cu mintea ta, de a o pune la punct. Pentru ca oricum cand te apuci de scris nu o sa mai vezi camera, o sa te uiti in gol dincolo de foaie in timp ce scrii. Dar sunt si momentele alea de pauza de gandire in care vrei sa iti intinzi picioarele pe un taburel si descoperi ca e plin de haine, si e foarte posibil sa gasesti pe ce da vina ca nu te-ai apucat de azi de programul tau si ca te apuci de maine.

PROGRAM DE RECALIFICARE PENTRU SCENARISTI

2010-03-22T15:08:00.008+02:00

Scenaristica nu e ca o meserie de bucatar. Faci o prajitura, o gusti, iti dai seama ca ti-a iesit, primesti laude si iti spui "sunt un bucatar bun". Pentru ca artele sunt subiective (sigur ati avut o teza la romana pe care ati luat 8 si v-ati gandit, ei, punctajele la teza de romana sunt mai alandala ca alea de la mate) foarte greu primesti confirmarea ca faci bine ceea ce faci. O sa te trezesti de multe ori probabil intrebandu-te daca n-ar fi mai bine sa te lasi. Pentru ca nu exista punctaje. Exista producatori care iti zic "I do" sau "Fuck off" si exista piticul ametit din capul tau in care nu poti sa ai incredere. Ala care topaie de fiecare data cand ai o idee si care incepe sa faca discursurile pentru Oscar, dar care amuteste cand citesti ce ai scris cu o zi in urma. Asa ca nu prea ai ce sa faci, decat sa continui, cu degetele incrucisate, si sa speri ca nu te-ai ratacit. Daca vrei, poti sa te consolezi cu ideea ca scrisul e o buna terapie (sa-l ia naiba, ce terapeut iti zice sa te arunci de la etaj de 3 ori pe an?)
De cand scriu, cel mai des m-am lovit de problema asta. Scrii, rescrii, te plictisesti de idee, te saturi de rescris, rescrii, te deprimi, te intrebi daca n-ar fi trebuit sa dai la industria lemnului, rescrii, iti place, esti mandru, cineva iti spune "e demonstrativ" "asa ai vrut tu sa se termine?" "nu ti se pare ca miza nu e suficient de puternica?", rescrii, etc. Pe vremea cand stateam la 004, in camera de camin cu peretii roz-mov si cu ceva ce semana a yin-yang pe perete, aveam saptamanal vizite de la oameni care, dupa un joint sau un pahar de lapte 1,4 % grasime spuneau ca ar vrea sa isi inghete anul si sa plece intr-o vacanta cu calfele calatoare. Doar ca nu se pricepeau la nimic altceva in afara de scris. Le trecea pana a doua zi, daca se odihneau.

Nu o sa ai siguranta ca scrii bine niciodata. Poate dupa un premiu o sa simti ca ai facut ceva, dupa care te apuci de un alt scenariu si ai senzatia ca ti-ai pierdut indemanarea, asa ca o iei de la capat. Cel putin de asta se plang toti scenaristii pe care ii cunosc in momentele lor de sinceritate. Solutia e sa o iei in pasi de bebelusi. Sa nu te gandesti la finalitatea a ceea ce faci. One day at a time, zen atitude, si o sa iesi din pasa proasta fara sa iti dai seama. Cineva care imi vroia binele mi-a zis sa nu pun atata presiune pe mine. Sa scriu cand am chef, ce am chef (poezii, bancuri, programari in agenda, franturi de dialoguri, transcrieri din abecedar in caietul de caligrafie) si sa astept sa imi vina ideile pe parcurs. Asta fac si merge. In paralel, imi traiesc viata fara sa ma lamentez si sa ma deprim, ca si cand scrisul ar tine de alta personalitate a mea. E cea mai buna varianta pe care am gasit-o, si nu e o varianta buna. Dar scrisul vine din interior, dintr-o minte mai degraba organizata decat inecata de frustrari si lacrimi de autocompatimire. Ganditi-va la biata Alice din Tara Minunilor. Dupa ce a plans cateva galeti mari de apa cand era uriasa, s-a facut mica-mica si era gata sa se inece. Lucreaza doar cu mintea ta, e singurul aliat pe care il ai. Las-o libera, nu o complexa. Pentru ca o scriitura faina nu iese din complexe. Daca stai sa te gandesti ca o sa fie penibil ceea ce urmeaza sa scrii, o sa pierzi jumatate din idei sau poate pe toate. Prima etapa de scris e jenanta. Pana ti se incalzeste motorul scoti fum si scantei. Daca nu scoti fumul si scanteile alea nu o sa-ti dai drumul niciodata. Asa ca pana una-alta fi bland cu tine, cel putin la inceput. Urmeaza si etapa in care va trebui sa iti faci auto-critica, dar asta la mai tarziu, cand o sa ai ce sa critici.
exista carti de scenaristica pentru toate problemele si pentru fiecare problema in parte. Zen and the art of writing se ocupa de scenaristii deprimati, tristi, anemiati.

TAKE WHAT YOU NEED, GIVE WHAT YOU CAN

2010-03-22T14:21:00.010+02:00

Dumnezeule, cat mi-e de mila de hipiotii batrani!

Am ajuns, din link in link, la filmulete cu unii care au extins woodstockul pana in 2010. Am inceput prin a ma uita la hipiotii tineri, faini, cu haine indiene si chitari, si am sfarsit prin a-i vedea pe flower-powersii de 40-50 de ani. Nu poti sa intelegi ce spun pentru ca le lipsesc dintii din fata. Ce-i pe mine, si-n dulap, un cort si mancare vegana din ghiozdan, eventual o masina ultra eco care, ca si ei, abia se mai tine. Inca mai impart chestii (dar stii cum e? nu prea au ce imparti, decat cel mult ce au primit de la altii).

Mergeam in vremurile bune in vama si la Sighisoara si cate doua saptamani pe an aveam senzatia ca functioneaza genul asta de comunitati. Posteam un pet de bere, puneam banii la comun, coceam niste porumb pe jar (furat de la capitalisti, ca deh) si faceam schimb de haine de la second-hand-uri care ajungeau la mana a 3-a, a 4-a si tot asa, cine stie la cine prin Elvetia. Era bine, pentru ca la sfarsit ajungeam acasa la periuta mea de dinti, la asternuturi curate, si primul gand era sa fac o baie de doua zile. Credeam in libertarianism 2 saptamani pe an, dupa care mergeam la scoala si ma pregateam pentru o angajare intr-o companie misto. Pentru ca fix atat functioneaza woodstockul. 2 saptamani, pana ti se termina mancarea pusa de mama la pachet, pana racesti putin si ti se fac toate hainele cumparate vara trecuta varza.

Oamenii aia care au imbatranit hippie nu si-au pus problema ca dau ce n-au. Ca toata lumea si-ar dori sa isi ia o masinuta simpatica pe care sa simta nevoia sa deseneze flori si sa faca turul Europei. Sa manance la prima persoana pe care o intalnesc, sa doarma oriunde gaseste dragoste, sa faca baie in fiecare ocean. Dar cei mai multi dintre noi muncim pana la 50 de ani, cand speram sa avem bani pusi deoparte pentru asta. La 50 de ani cel mai probabil fiecare are copii, ai caror bani de mostenire nu vor sa-i cheltuie si ii pun intr-un cont pentru ca mostenitorii sa poata sa mearga in masinuta lor cu flori prin toata Europa. Asa se intampla, nu e vina nimanui. Dar sa speri ca vei putea primi ce ai nevoie si sa dai ce poti (adica lucrurile pentru care ai muncit si dragoste), te vei alege cu dezamagiri, cu dintii din fata lipsa si aratand ca un cersetor, chiar daca tu de fapt esti hippie pana in maduva oaselor. Nu pot sa vad in loc de capitalism o lume condusa de hipioti. Poate cel mult socialism, liberalism, anarhism, Ayn Rand-ism (?!), dar nici pe departe vegani calatori.

Anul trecut, dupa Sighisoara, au venit niste oameni din Brasov sa stea vreo doua zile in Bucuresti. Vroiam sa le zic sa doarma la mine. Pe vremea aia aveam un salariu de 250 de euro pe luna si imi luasem asternuturi gri cu grena, fara flori. Cand i-am vazut, murdari, in masinuta lor prapadita, cu noroi pe ghete si in par (haha, pe unul dintre ei il stiam din Iordan, barul, pe vremea cand incerca sa fure o halba sau un pahar, ceva, de la capitalisti), m-am hotarat se le fac o concesie asternuturilor mele gri cu grena fara flori si sa le recomand baietilor un hotel. Asta e. Eu lucram, ei nu. Nu pot sa fiu hippie, si dupa ce am impartit cam tot ce-am avut, am ramas cu mai nimic. Iar eu nu ma astept ca atunci cand cer sa mi se dea. Dar mi-e mila de hipiotii batrani, pentru ca stiu ca s-au gandit cu pasiune la lumea aia faina a lor si ca inca sunt socati ca n-au nici macar ce da. Si stiu ca au dat-o in bara doar dintr-o eroare simpla de judecata. Fiecare hippie ar trebui sa sustina cam 200 de non-hippies care vor sa paraziteze. Asa ca eu o sa lucrez si o sa platesc taxe la stat pentru ca statul sa faca un adapost pentru cei care au dat-o in bara cu principiile de viata. That's as hippie as I can get.

Si pentru argumente mai bune, o sa citesc intr-o zi o carte de Peter Coyote, Sleeping Where I Fall. Ati vazut Easy Rider? Comunitatea aia hippie, saraca, cu piesele lor de teatru si cu rugaciunile lor frumoase de tot? Ei, comunitati de genul ala existau in anii 60 in America. Peter Coyote a trait intr-una si nu, nu au reusit sa faca din toata lumea hipioti, nu au fost fericiti incercand sa traiasca din ce le dadea mama planeta. Dar as fi incantata sa fac experimentul. Nu as avea incredere in reusita lui. Dar v-as spune la sfarsit "I told you so!"

TO BE OR NOT TO BE

2010-02-22T16:12:00.003+02:00

"you should not ask what America can do for you, but what you can do for America"

Asta înseamnă, în mare parte scrisul. Bun, că face ceva pentru tine, că te vindecă de nişte probleme, că îţi dă ocazia să îţi faci o lume a fanteziei, astea sunt toate nişte clişee pe care le dau idealiştii. Sunt frumoase, şi tot ce pot să spun despre teoria asta acum este că, dacă vrei să te vindeci prin scris, e minunat. Înseamnă că scrii cu drag, că îţi cauţi colţul tău pentru scris când lucrurile nu merg bine (şi doar am învăţat de la madame Bovary că lucrurile nu merg niciodată bine), că ai făcut o pasiune pentru scris care nu poate decât să te ajute mai departe.

Dar scriitura e egoistă. Îţi cere mare disponibilitate sufletească, mult timp şi multă implicare. E un antidepresiv care la un moment dat te poate zăpăci.Şi dacă vrei să iei chestia asta în serios, trebuie să te gândeşti că scriitorii profesionişti...au o profesie. Scrisul. Pentru care sunt plătiţi. Nu o să încerc nici să reduc totul la capitalism. Dar trebuie să fii foarte conştient că un scriitor nu are timp de prea multe lucruri. Că scrisul nu este un part-time job. Că la un moment dat o să faci bani din treaba asta, dacă vrei să o ridici la rangul de profesie.

Să fii scriitor înseamnă să îţi asumi o fişă a postului pe care eu încă nici nu am citit-o până la capăt.

Este o plăcere să scrii. Dar atunci când apar dead-line-uri, când devine un job, responsabilitatea creşte. E exact diferenţa dintre a croşeta o eşarfă pentru bunicul tău sau a face un design pentru o prezentare. Şi, să fim serioşi, bunicul e în stare să poarte eşarfa ta de lână şi vara, aşa, casual, ca să poată aduce vorba despre cât de mult îl iubesc nepoţii.

Ca să nu mă învârt în jurul unei idei, o să spun că scenaristica e un alt fel de job, dar rămâne un job. Poţi să îl faci cu plăcere, poţi să te deprimi scriind, poţi să te vindeci scriind, important e să îţi iasă bine, pentru că dacă nu, scrisul e egoist şi se răzbună. Te face să te simţi incapabil, mai mult decât orice alt job prost făcut. Pentru că cei care scriu o fac pasionat. Şi dacă intri în blocaj e ca şi când ai afla că iubirea vieţii tale cu care ai petrecut 20 de ani din viaţă te-a înşelat cu prietena cea mai bună în tot timpul ăsta. Rişti să îi împuşti pe amândoi şi să te arunci în Sena (în cel mai rău caz şi dacă ai predispoziţie spre decizii de genul ăsta).

Pe de altă parte, e o meserie simplă dacă ştii să o faci şi dacă eşti conştient a câta parte trebuie să îi dedici. Dacă nu laşi lucrurile să se piardă, dacă eşti în continuă mişcare şi mereu informat, poţi să scrii şi să dictezi în acelaşi timp. Poţi să îţi asumi nişte structuri şi să te laşi dus de val şi uau! Nu cred că se compară nimic cu terminarea unei probleme scenaristice. E oarecum senzaţia pe care o aveam când primeam problemele alea grele la mate (de la dl Mare, Gods rest his soul) pe care le rezolvam după două zile şi vedeam că rezultatul e acelaşi ca la sfârşitul cărţii. Dar pe lângă satisfacţia că ai terminat problema, mai e şi satisfacţia că toate deciziile pe care le-ai luat în ultimii ani au fost bune. Că nu ţi-ai ratat cariera (teamă care îi bântuie pe toţi până la premiere, sau măcar până la premieră), că...da, e bine. Alt avantaj nu găsesc acum. Decât acela că poate fi simplu, că poate fi frumos, că îţi poate da satisfacţii (să nu fim ipocriţi, inclusiv satisfacţii materiale).

Dar până la satisfacţiile astea, trebuie să ştii dacă vrei sau nu să faci asta. Dacă vrei sau nu să investeşti până la 30 de ani, timp, bani, nervi, şi pe oamenii din jurul tău. La naiba, cum o să reacţioneze soţul când o să-şi dea seama că cel mai mare rateu al lui ţie ţi-a dat o idee foarte faină, sau că ai descris şapca urâtă a tatălui tău ca pe o piesă care îl defineşte pe erou (poate zgârcit, poate dezordonat, poate doar un ţăran modest fără gusturi). Cei din public nu o să ştie. Dar oamenii din jurul tău vor ştii. Aşa că, mai bine eşti sincer cu ei de la început şi le spui că şapca ţi se pare de prost gust. In advance. Şi pregăteşte-te pentru un bilet doar dus într-o vacanţă care ar putea fi în Alaska sau în Hawaii.

Succes

Asasuntazi I AM TOO A SPIRIT AND A WONDERER

2010-02-22T09:46:00.001+02:00

RECOMANDARI REGIZORI

2010-02-20T12:42:00.005+02:00

Facand ordine printre hartii, am gasit ieri o lista repezita de-ale mele dintr-un an (probabil 2 sau 3) cu regizori, pentru cazul in care nu mai stiu la ce filme sa ma uit. N-am pus-o in vreo ordine anume (cred ca vag alfabetica, dar nu bag mana-n foc), pentru ca sunt intre doua teme, o carte (app, Misterul regelui) si un mers in Carrefour dupa ciocolata pe saptamana asta. Dar e garantat ca daca va tineti de lista sunt sanse mici sa vedeti un film prost facut.

Woody Allen

Almodovar

Amenabar

Wes Anderson

Ang Lee

Darren Aronofsky

Benigni

Bertolucci

Luc Besson

Tim Burton

Chaplin

Clint Eastwood

Francisc Ford Copolla

Sophia Copolla

David Fincher

Milos Forman

DW Griffith

Hitchcock

John Huston

Jarmusch

Jeunesse|

Kieslowski

Kubrik

Kurosawa

Fritz Lang

Sergio Leone

David Lynch

Sidney Lumet

Sam Mendes

Roman Polanski

Rosselini

Scorsese

Spielberg

Tarantino

Giuseppe Tornatore

Gus Van Sant

Lars Von Trier

Orson Wells

Billy Wilder

Suport completari

RECOMANDARI FILME 2

2010-02-20T12:10:00.003+02:00

For junkies

Kafka
Mirror Mask
Schizopolis
Waking life
Rumba
Elephant's dream
Synecdoche, New York
Moloch
The Darjeling Limited
An American Astronaut
Assasination of a High School President
Satyrikon
Snatch

Pentru cupluri

The curious case of benjamin button
the wrestler

Broken Embraces

Leaving Las Vegas
Goya's Ghost

Boys Don't Cry

Breaking the Waves

Dreamers

Frieda

Le Fabuleux Destin D'Amelie Poulin

The Visitor

Broadway Danny Rose

Balanta

Tobecontinued

MEDALIA DE ONOARE

2010-02-17T07:58:00.002+02:00

MISTERUL REGELUI

2010-02-13T19:38:00.005+02:00

Company Logo Design at logomyway

"O regulă de aur care nu e amintită în alte pagini ale cărţii de faţă e următoarea - editorul are întotdeauna dreptate. Corolarul e că niciun scriitor sau nicio scriitoare nu va accepta toate sfaturile editorului lui sau ei, căci toţi au păcătuit şi li s-a refuzat perfecţiunea editorială. Altfel spus, să scrii e omenesc, să editeyi e divin.

Steve"

(Steven King, misterul regelui)

Poate că cel mai important atunci când te apuci de scris este să te ocupi de sufletul tău de scriitor, pentru că până la urmă despre asta scrii (în cazul cel mai fericit). Una dintre metode este să îţi găseşti companioni (ca la alcoolicii anonimi, când te întâlneşti cu oameni care au aceleaşi vicii cu tine, ca să nu te simţi singur). Citind cărţi despre scris (mai exact despre cum scriu alţii) intri într-o altă sferă, te identifici, îţi dai seama că blocajul e cel mai natural lucru care i se poate întâmpla unui scriitor, şi alte inside-uri care ţi se pot părea ciudate dacă le trăieşti singur.

Ceea ce ni se recomandă nouă este să citim câteva cărţi de teorie (avem o bibliografie bună, clasicii sau să zicem întemeietorii, avansaţii şi cei care demontează structurile) apoi cât mai multe cărţi de toate felurile, dar cel mai bine despre cum scriu alţii. De la interviuri şi până la biografii, e bine să îţi găseşti prieteni de genul ăsta.

Citatul este din a treia prefaţă din Steven King, misterul regelui. Nu cred că mai e cazul să spun ceva despre importanţa feedbackului profesionist şi despre cât de deschisă trebuie să ai mintea, inclusiv spre capitalişti, mai ales dacă eşti artist care nu a văzut chitanţe în viaţa ta.

Succes.

MOTIVATIONAL SPEAKING

2010-02-08T16:33:00.003+02:00

LUCIAN GEORGESCU vs TOT CE NU MERGE ÎN ROMÂNIA SCENARISTICĂ

2010-02-05T10:23:00.014+02:00

Ieri am avut cele mai mari emoţii din toţi anii de şcoala. Am simţit, şi dacă pare că exagerez, atunci nu vă închipuiţi în ce fel poate să vibreze o sală de curs (de invidie, nervi, entuziasm, încurajări), că se scrie istorie. M-am simţit copleşită şi foarte mică, şi pentru prima oară cineva ne-a luat şi nouă apărarea, dar în cel mai organizat mod posibil.

Ştiam că examenul scenariştilor de anul I o să fie interesant, dar a trecut cu mult de asta. Au fost prezenţi toţi decanii şi mare parte dintre profesori, inclusiv Cristina Nichituş (condamnată de mulţi dintre studenţi la eternal damnation), Cristian Tudor Popescu, Valeriu Draguşanu, oricum, toată lumea bună sau mai puţin bună din UNATC (şi asta fără să vreau să bârfesc, dar fără să îmi pot masca nişte frustrări). Clasa lui Lucian Georgescu de anul I a fost aparent vedetă, dar dacă vreţi să ştiţi scenaristica în general şi-a câştigat locul de secţie a UNATC, ca să anuleze titlu de recycle bin pe care îl avea până acum. În cel mai oficial şi elegant cadru posibil, au aflat cu toţii, inclusiv decanii, că secţia există, că merită băgată în seamă şi că povestea are un rol egal cu imaginea, regia, montajul sau actoria într-un film (da, sunt unii care nu ştiau că filmele au poveste). Îmi este teamă să continui, pentru că rufele se spală în familie şi pentru că nu mi-am dorit niciodată să fiu genul care face politică. O să spun doar că Lucian Georgescu a spălat rufele scenaristicii cum nu se putea mai bine, cu mari eforturi, cheltuind multă energie, şi că efectiv se consuma vorbind.

Şi cu asta o să trec la ce am învăţat noi, pentru că ceea ce au învăţat ceilalţi profesori e deja inside joke. Am învăţat că filmul este o artă socială, că echipa contează, că arta se naşte din colaborări, oricât de individualist ai fi. Că biografia fiecăruia contează în ceea ce înseamnă scenariu, că sinceritatea contează, că imaginaţia trebuie lucrată.

Şi acum voi face apel la comentarii. Dacă aţi avea bani suficienţi cât să faceţi o sală de curs elegantă, confortabilă şi bine dotată pentru grupa de scenaristică, unde aţi merge în vacanţă? Eu în Olanda. Lucian Georgescu, director al firmei de publicitate GAV Scholz and Friends şi profesor universitar la UNATC va renova şi dota o sală în care noi, studenţii de la scenaristică, să ne simţim bine, inspiraţi şi îngrijiţi. Iar responsabilitatea noastră este acum să alegem layout-urile pentru asta. Motivul pentru care vrea să ne facă o sală faină este pentru că ultima sală pe care a pus-o la punct din proprie iniţiativă şi cu propriile resurse nu îi mai place, i se pare demodată. Cer, pentru prima oară, comentarii pentru că e singurul lucru pe care îl pot acum face, pentru că mă simt foarte mică şi pentru că este prima oară când sunt martoră la o astfel de investiţie, de energie şi evident nu numai (nu vorbesc de bani, pentru că gestul înseamnă mult mai mult) şi pentru că simt că artiştii şi pasionaţii de film îi datorează mulţumiri. Spun despre sală deşi este doar una dintre realizările lui. Dar este unul din multele lucruri pe care eu, tu, alţi profesori, nu le-ar face şi nu le-au făcut până acum.

Oricum, esenţialul este că un singur om poate schimba o generaţie, viziunea şi faţa artistică a unei ţări. E un singur om, asta spunea, dar eu cred că este suficient. Doar că eforturile ar fi mult mai mici daca ar fi doi oameni, si mai mici daca ar fi 10 oameni şi impactul ar fi imens daca ar fi o generaţie întreagă care să impună schimbarea. M-aş bucura să fie sprijinit, pentru că nu îmi doresc ca jumătate din consum să fie în lupta cu oamenii.

Nu folosesc cuvinte mari dacă spun că toţi studenţii lui vor ieşi scenarişti buni, pentru că şi-a luat atât de multă responsabilitate încât nu are cum să fie altfel. Şi dacă stai să te gândeşti că ar putea apărea 30 de scenarişti buni, atunci ai dimensiunea unui curent.

CUM INCEPI CAND ITI DAI SEAMA CA ESTI SCENARIST partea 1

2010-02-01T15:33:00.007+02:00

Inainte sa fii scenarist trebuie sa stii sa scrii. Sa scrii orice, adica. Orice iti place, proza, poezie, jurnal de bord, chitante, whatever you like. Scolareste luand-o, scenaristul este un scriitor pentru filme, asa ca nu are sens sa incepi sa scrii direct scenarii, pentru ca asta e un gen particular, iar inainte de a invata sa faci etichete pentru apa minerala trebuie sa stii sa faci etichete pentru orice. Motiv pentru care unii profesori nici nu recomanda carti de scenaristica in anul I. Noi am avut atat de multi profesori si atat de multe abordari, incat pentru unele cursuri trebuia sa stim teoria, pentru altele trebuia sa nu stim teoria.

Esentialul este ca pana la urma intai trebuie sa fii creativ. Sa scrii ce te preocupa, nu sa preiei subiecte cunoscute, clisee sau sabloane de vreun fel. De obicei inceputul este cel mai energic, cel mai entuziast, asa ca e bine sa pui pe foaie tot ce te framanta pentru ca mai tarziu o sa te intorci la ce ai scris cand aveai energie. Eu nu m-as complica pentru inceput cu teoria (pe cuvant daca mai stiu cum era in anul I, daca citisem sau nu Carabat si Syd Field), pentru ca risti un blocaj prematur. De asemeni, s-ar spune ca risti sa te crezi scenarist pentru ca stii teorie si de fapt sa nu iti dai seama ca nu esti si creativ. Povestile de filme sunt de obicei spectaculoase. Dar daca le intorci mai bine pe toate partile, ce au bun povestile bune e ca pornesc de la niste sentimente, trairi intense, pe care oamenii le au in comun, de la un principiu de viata, de la o idee calauzitoare. De-aia e bine sa iti faci o introspectie foarte sincera inainte de a te apuca de scris. Sa iti cunosti stilul, sa iti analizezi mai degraba viata ta decat pe a altora, sau daca nu ce te intereseaza sicer...energic...uh...pasionat in viata altora. Nu te crampona neaparat de poveste, ci de ce vrei sa spui prin poveste, iar povestea se va tese oarecum de la sine (nu vreau sa spun ca nu va trebui sa muncesti pe rupte, cu cola, cafea si nervi pentru ea). Asta e probabil etapa pasionata, intuitiva, la care o sa te intorci cu greu dupa mai multa vreme, asa ca bucura-te de ea. Nu e etapa in care te poti da mare ca esti scenarist, sau in care discuti snob despre operele tale, intrebi despre producatori etc.

Radu Nicoara propunea, ca exercitiu de scris, sa scrii in parc, in bar, in gara, in sectia de politie, la tribunal, sau oriunde altundeva crezi ca poti sa vezi oameni care sa te faca sa iti descoperi pasiunea. Fii atent la ce iti place si la ce observi prima data la un om, ce amintiri iti evoca. E putin probabil sa iti dai seama dupa cum vorbeste un avocat la tribunal ce viata a avut el in facultate, sa ii faci biografia corecta. Dar atribuindu-i niste povesti, de fapt te descoperi tot pe tine. Cel mai probabil nu vei scrie despre el ceva ce ai mai vazut intr-un film, ai mai citit intr-o carte sau ai mai auzit de la altcineva, ci ceva ce ai simtit tu, un punct al tau de vedere, personal, asupra vietii de facultate de la Drept.

Apropos de exercitiul asta, mie mi s-a parut interesant un exercitiu pe care il faceam la cursul de regie. Mergeam in diverse locuri stabilite de dinainte. Cand iti stabilesti o locatie, ai timp sa iti faci niste asteptari, sa te gandesti la ce s-ar putea intampla, sa iti setezi constient sau nu niste puncte de interes. "Merg in fata aeroportului. O sa vad oameni care vin de la munca din Spania, gagici misto cu vacante platite in insule, etc.". Asa ca o sa iti canalizezi intr-un fel atentia spre niste chestii care te intereseaza, spre niste subiecte. Apoi faci poze. Nu trebuie sa fie niste poze foarte pretentioase, dar sa fie bune, sa surprinda ceva (ceva-ul asta e problema sceanristicii, si pe asta il descopera fiecare pentru el). Cand faci pozele, mai cobori putin si cu picioarele pe pamant. Pentru ca o mare problema cand scrii e ca decolezi rau, stai pe scaunul magic in care orice este posibil. Daca faci o poza ai putea mai tarziu sa descoperi chestii pe care nu le-ai vazut din prima, sa vezi poza respectiva peste o luna si sa iti spuna cu totul altceva (ceea ce se intampla tot la fel de intens si cand scrii ceva, dar mai bine sa iti diversifici campul de lupta), sau pur si simplu sa iti dai seama ca unele lucruri sunt posibile doar in scaunul magic, altele sunt posibile filmic. Cand scrii trebuie sa vezi lucrurile, sa le simti.

Nu stiu daca am mai vorbit de jurnale. Pentru unii ar putea fii bune. Nu le arati la nimeni, esti sincer, scrii cand ai chef (si cand scrii cand ai chef scrii mai des, mai "cu program"), scrii chestiile care te-au impresionat pe ziua respectiva. Jurnalele de vise (probabil am mai spus de ele), pot iarasi sa te ajute la un moment dat, iar daca nu, macar un caiet la indemana, langa pat, in caz ca iti vin idei noaptea, s-ar putea sa te scape de frustrarea "am visat cea mai tare poveste azi-noapte si nu o mai tin minte". Creierul functioneaza dubios cand dormi, si poate faci niste descoperiri tari.

Daca nu, atunci exista alte exercitii mai programate de creativitate. Si setandu-ti o tema si un dead-line, te organizezi mai bine. O sa dau unele pe care le primesc UNATC-istii de pe la profi.

***Scrie-ti autobiografia, continu-o dupa momentul prezent pana in momentul cand mori, imagineaza-ti moartea si inmormantarea (poti trece lejer peste ideea de sumbru, chiar daca e vorba de tine. fictiunea te poate pune in situatii de genul asta, de terorizare a familiei cu povesti ciudate inspirate vag din viata).

***Scrie-ti cate o amintire din fiecare an de viata, punctual sau nu, dar sa fie o amintire pretioasa, ceva ce te-a marcat. Nu sari nicun an (acum nu trebuie sa incepi cu anul 0, dar e bine sa incepi cu primul an din care ai amintiri si sa il treci pe fiecare in revista).

***Fa ceva ce ti-ai dorit intotdeauna sa faci (si nu ai facut din diverse motive, lene, lipsuri, teama, timp etc)dupa care descrie doar senzatiile pe care le-ai avut. Nu actiune, pur si simplu senzatiile. Nu iti alege ceva teribilist. Sa fie ceva important pentru tine.

***Imagineaza-ti viata daca te-ai fi nascut intr-o familie de... (muncitori alcoolici, literati, preoti, mafioti, oameni de la polul nord, elfi, orice iti trece prin minte si orice te preocupa).

***Scrie despre o zi in care nu ai facut nimic si descopera ceva ce de fapt ai facut in ziua respectiva.

Lista poate sa continue, iti poti inventa oricate exercitii de genul asta. Important este sa scrii, sa iti exersezi pixul cat mai mult, sa iti placa ce scrii si sa prinzi incredere in mintea ta. Pentru ca fiecare are un fel de autocenzura, complexe si probleme de exteriorizare pe care trebuie sa le depaseasca. Iar mintea trebuie lasata foarte libera in momentul in care incepi sa scrii. In prima etapa scrii mereu necenzurat.

Colateral, eu testez tehnica de lucid dream (cu rezultate vagi deocamdata). Ar putea fi mai degraba o tehnica de controlare a mintii, dar in momentul in care mintea ta te lasa sa intri in mintea ta...cad ultimele granite. Asta incerc eu. Unii merg la yoga, altii fac exercitii de respiratie, altii mediteaza, asculta budha bar sau fac acatiste. Whatever works.

Succes.

IN THE BARREL OF THE GUN

2009-12-17T14:38:00.003+02:00

DRAMATIZEZ

2009-11-28T11:40:00.003+02:00

Dacă aş afla că am cancer pulmonar şi mai am fix un an de trăit aş scrie în continuu. Nu m-ar mai interesa confortul nimănui decât al meu pentru scris. Aş cheltui toţi banii părinţilor mei şi m-aş retrage undeva. Cel mai bun lucru ar fi că ideea asta mi-ar pune gândurile în ordine. Să ştii că mori îţi dă o anumită sensibilitate şi te face foarte introspectiv. Îţi trece viaţa pe dinaintea ochilor un an întreg şi poţi găsi multe subiecte în felul ăsta.

Mi-aş vinde scenariile şi n-ar putea să mă refuze nimeni, pentru că nu spui nu unui om care are cancer pulmonar. Cineva ar filma repede scenariul meu, în primul rând din compasiune şi ar avea toată responsabilitatea mea pe umeri. La premieră aş fi foarte dramatică şi m-aş preface că mi-e mai rău decât îmi este de fapt. Ar fi un subiect bun de presă şi o tehnică excelentă de marketing. Lumea ar merge la filmul tipei ăleia care mai are puţin de trăit şi aş fi mai în centrul atenţiei decât actorii principali. Încasările ar fi bune. Cineva mi-ar propune un reality show, iar eu m-aş preface că îl refuz din modestie, dar de fapt l-aş refuza pentru că aş vrea să am timp pentru scris.

La un moment dat, gândindu-mă la tipul Marlboro mi-ar veni ideea să fac reclamă unei mărci de ţigări. După care mi-aş da seama cât de proastă e ideea şi aş pune totul pe seama faptului că boala s-a agravat şi nu mai gândesc limpede. Tipul Marlboro s-a îmbolnăvit după, nu înainte de a filma reclama. Mi-ar mai veni o idee bizară de scenariu din chestia asta.

Am nevoie de o motivaţie forte pentru scris şi pentru a fi egoistă. Din păcate nu o am, deşi e la fel de probabil să mor brusc, într-un accident de motocicletă, ca şi să mai am un an de trăit şi să pot dramatiza în continuu un an întreg.

CUM ÎŢI DAI SEAMA DACĂ EŞTI SCENARIST

2009-11-27T10:09:00.005+02:00

Oricât de bizar ar părea, este primul pas de la care ar trebui să pornească cineva, cred, în orice profesie. Nu vreau să fac o întreagă didactică pe tema asta. E pur şi simplu vorba despre o temă de discuţie.

Iar scenaristica îţi cere foarte multe. Să zicem că este o confesiune de-a mea ceea ce voi scrie.

Îmi este util că ascult oamenii. Mă bucur că se deschid uşor în faţa mea, şi ăsta nu este un defect profesional. Dacă te plictisesc discuţiile cu oamenii şi dacă preferi să spui povestea ta decât să o asculţi pe a altcuiva, probail ar trebui să te întrebi de unde îţi va veni mai târziu inspiraţia. Ascult cu neruşinare poveşti care nu îmi sunt adresate, în autobuz sau în sălile de aşteptare. Asta s-ar putea să ajute. Nu pentru că viaţa oricui este o poveste (sunt atât de puţini oameni care ar putea face un film şi atât de multe poveşti aproape identice sau pur şi simplu neveridice încât nu poţi miza decât pe ajutorul muzelor). Pentru că aşa cunoşti tipologii de oameni, pentru că reacţiile şi replicile pot fi tot la fel de artificiale într-un film ca o prăjitură care îi cade în cap lui Rocky în timp ce se antrenează. Dacă nu ai văzut zebre decât la grădina zoologică, nu ştii decât cum arată, nu şi cum se comportă când sunt vânate de o leoaică.

Îmi este util că acord atenţie descrierilor. Dacă intri într-o cameră şi poţi să-ţi aduci aminte după ce ai plecat dacă uşile de la dulap erau întredeschise, e ok. Şi dacă faci asocierea (chiar şi cea mai simplă) între uşile întredeschise şi personalitatea gazdei, e şi mai bine. Pentru că personajele sunt cele mai importante într-un scenariu şi sunt făcute din subtilităţi. Mulţi spun că filmul omoară metaforele şi imaginaţia. Dar tu poţi să-ţi imaginezi multe lucruri şi să faci poate fără să-ţi dai seama, o adevărată muncă de detectiv. După primele 10 minute de film, probabil vei ştii mai multe despre personaj decât este evident. Vei ştii că Alex din Portocala mecanică nu ţine atât de mult la jaf cât la plăcerea de a tortura după felul cum aruncă banii într-un sertar plin de lucruri furate, indiferent. Lucrurile astea sunt puse în scenariu cu un motiv şi sunt scrise acolo intenţionat. Sunt detalii făcute uneori pentru un ochi mai fin, alteori doar pentru a nu pune pur şi simplu personajul în situaţia de a se descrie. "Bună. Eu sunt Alex şi nu omor pentru bani. Omor din plăcere". Mediul în care trăieşte un personaj îl descrie. Felul în care îşi aranjează hainele îi poate da profunzime. Culoarea pantofilor poate fi legată de un aspect al personalităţii, dacă nu doar de gust. Dacă în viaţă eşti atent la detalii şi îţi dai seama dacă persoana de lângă tine este dezordonată după felul în care fumează, atunci poţi să te foloseşti de asta în scenarii. Personajul e un complex de atitudini, mediu, gesturi, tonuri şi detalii, iar mai apoi de discuţii şi acţiuni.

Dacă te-ai obişnuit să scrii regulat (orice), o să îţi fii de mare ajutor când o să ai de respectat deadline-uri sau când o să trebuiască să scrii din obligaţie (faţă de alţii sau faţă de tine).

Un scenarist ar trebui să citească mult. Dacă te bucuri de descoperirile din cărţi, cu atât mai bine. Dacă îţi alegi preferaţi şi pui pariuri ca la cursele de cai pe un personaj sau altul, cu atât mai bine. Dacă încerci să îţi dai seama care va fi finalul fără să dai cu banul, cu atât mai bine. Dacă ai găsit un final mai bun, scrie-l undeva şi poate îl înglobezi în altceva, dau poate pur şi simplu te simţi mai încrezător ca scenarist.

Obişnuieşte-te să vezi filme bune. Dacă mai aud multe persoane care spun "Nu-mi place regizorul ăla, King, care a făcut Shining şi alte filme de groază" "Adică Kubrik?" "Aşa, ăla" s-ar putea să nu le cred că sunt scenarişti. Mai ales dacă argumentul este din rubrica "Nu am înţeles nimic şi am adormit la juma de film". Poate să nu-ţi placă Tarkovsky, sau Fellini, sau orice alt guru. Poţi să nu îi înţelegi. Dar măcar curios ai putea fi. Şi dacă tot nu îţi spune nimic un film ai putea să îl vezi secţionat, să înveţi din el doar câteva chestii de limbaj cinematografic sau imagini interesante. Dacă nu înţelegi ceva sau nu ţi-a plăcut un film, citeşte câteva comentarii (chiar şi de pe internet) despre el. De preferat ale unor profesionişti.

Dacă viaţa ta e un experiment continuu şi dacă testezi limitele tale şi ale oamenilor, dacă încerci să îi pui în anumite situaţii ca să vezi ce se întâmplă, ai grijă. Nu există experienţă proastă pentru un scriitor, dar există experienţă proastă pentru un om.

Fii pregătit pentru compromisuri. Filmul este o artă scumpă. Nu îl poţi face doar pentru tine. Scrie pentru oameni şi nu le subestima intelectul. Dacă tu crezi că publicul e prost, atunci problema e la tine. Publicul e doar obosit după o zi de muncă, şi chiar şi aşa, publicul deştept este lider de opinie. Nu-i da motive să te taxeze. Sau mai degrabă nu-ţi ascunde lipsa de inspiraţie după chestia asta.

Fii pregătit să fii foarte singur. Lucian Georgescu (of, iar îmi este profesor şi iar sunt stânjenită când vine vorba să îl complimentez. Oare e mai bine dacă nu îl citez?) se ocupă mult de sufletul scenaristului. "Scenaristul e foarte singur. E el cu foaia în faţă. Şi e o muncă foarte grea. Nu te ajută nimeni. Lucrezi tu cu tine. De-aia e predispus să se apuce de fumat, să bea, să se sinucidă." Puneţi accentul cum vreţi voi pe frază, dar închipuiţi-vă că lucrurile astea sunt spuse cu pasiune şi cu frustrarea unui om care scrie singur. Nu vă aşteptaţi la femei, petreceri private şi fani. Oricum pe scenarist nu îl observă nimeni. Faceţi-vă actori. Sau dacă sunteţi prea urâţi şi nu aveţi dicţie bună, pictori. Pentru că de scenaristică e greu să te laşi. Şi o să fie greu să recunoşti că de fapt nu eşti scenarist decât când vine vorba de ţigările pe care le fumezi.

Poate cel mai important şi spre final, scenariştii sunt făcuţi de o singură poveste. Că au mai multe pe parcurs, este chestie de imaginaţie care se dezvoltă cu timpul. Dar dacă nu ai o poveste, care aşa cum spunea colegul meu Răzvan, nu merită să se piardă, atunci probabil nu-ţi va trece prin cap să te faci scenarist. Dacă ai un subiect care te pasionează, pe care îl vezi şi care trebuie spus mai departe, eşti pe un drum. Dacă ţi-a venit în minte să te faci scenarist fără să ai în minte o poveste, atunci...well...călăreţul fără cal nu mai e călăreţ, dar calul tot cal rămâne.

Nu o să spun câte dintre ele le aplic şi câte mă deprimă că nu le aplic. O să spun că după 7 ani doar sper că sunt scenarist, că am un cal, dar e cam nărăvaş, şi că până să îl încalec mi-e teamă să nu-mi rup coloana şi să rămân în scaun cu rotile.

PLAN

2009-11-25T09:48:00.005+02:00

Am luat o pauză, ceva mai lungă, pentru a-mi structura nişte idei şi pentru că vreau să fiu sigură că nu pierd nimic din vedere.

Voi incepe cu un cuprins deschis (sugestiilor), foarte matematic pentru a-mi aduna şi scădea puţin mintile.

0. Non-profestionst

0.1 cum îţi dai seama dacă eşti scenarist

0.2 de unde începi când te-ai hotărât că eşti scenarist. exerciţii de creativitate

0.3 de ce ar trebui să fii scenarist

0.4 de ce nu ar trebui să fii scenarist

0.5 filmele comerciale

1. Ideea

1.1 de unde vin ideile

1.2 cum recunoşti o idee

1.3 cum lucrezi tu cu tine, cât dai din intimitatea ideilor tale

1.4 ce faci cand trebuie sa ai o idee şi muzele sunt în concediu de maternitate.

1.5 cum îţi dai seama că o idee e proastă şi ce faci când îţi dai seama că o idee e proastă

1.6 genul filmului şi genul tău

1.7 exerciţii de originalitate, creativitate şi sinceritate

2. Etapele de lucru cu ideea

2.0 ce carti citeşti, ce filme vezi

2.1 terminologie

2.2 finalul (răsturnări de situaţie, finaluri deschise, etc)

2.2 lumea personajelor

2.3 protagonistul şi antagonistul (lipsa, entropia)

2.4 structura pe 3, 5, 7 etc acte

2.5 paşii şi împiedicatul

2.6 dezvoltarea. 2.6.1, 2.6.2, 2.6.3....

3. De la al doilea draft în sus

3.1 subtilitatile si metaforele

3.2 dialogul

3.3 descrierile

3.4 tensiunea

3.5 comicul

Primesc sugestii, mai puţin întrebarea "ce faci cu scenariul după? cum discuţi cu producătorii?" sau orice legat de vânzarea scenariului.

PSIHOLOGIA ELEFANTULUI

2009-11-06T12:31:00.002+02:00

M-a captat Cartea junglei pentru ca face ceva: se preocupa de psihologia animalelor. E o lume noua, oarecum straina. Are alte legi si alt fel de comunicare. Ca si cand ai scrie un SF si ar trebui sa reinventezi niste legi ale fizicii si alta politica pentru a transmite o idee. Povestile de acolo sunt foarte preocupate de niste reactii si le face foarte credibile. Animalutele alea nu se comporta tocmai ca oamenii, au alte principii. Si e interesant sa vezi ca prind forma si ca au sens reactiile lor, desi au cu totul alt registru. Autorul a reusit sa se coboare la un anumit nivel. Daca el a reusit sa faca lucrul asta, sa inteleaga nivelul de intelegere al unui elefant, atunci poate ar trebui ca si un scenarist de filme realiste sa se preocupe mai mult de psihologia personajelor. Sa nu sacrifice niste reactii doar de dragul ideii sau (mai bizar) al entertainmentului. Am vazut prea multe filme care m-au surprins prin reactiile personajelor. Care trebuiau sa ajunga la un anumit rezultat si sacrificau o reactie a personajului, care devenea falsa.
Chiar si povestile SF trebuie sa fie credibile. Si punctul care cantareste cel mai greu in credibilitate este pana la urma personajul.

PARTENERI DE IDEI

2009-11-06T12:16:00.002+02:00

Faptul ca nu am mai scris de multa vreme coincide cu o perioada agitata. Intrebari existentiale cu concluzia "ce sens are?"
Si ca sa continui sa ma plang, mi-as fi dorit sa fiu cofetar. Sa fac prajituri, sa le termin in cateva ore si sa vad copii mazgalindu-se pe la gura cu glazura. Sa simt ca are un sens si un rezultat ce fac.
Dar uite ca blogul meu tine de foame artistica din cand in cand. E un rezultat si un sens, si e bine. Sentimentala sau nu, ma simt bine sa vad ca cineva...citeste si ii place.
Si tot in acelasi registru, sincer, voi fi mai selectiva atunci cand voi lua oameni sa ii dascalesc scenaristic. Unii spun ca au primit cartile de la mine, dar ca nu au rabdare sa citeasca atat de mult. Altii spun ca vor sa se faca scenaristi pentru ca le place lumea asta artistica. Au fost in One si le-a placut atmosfera de acolo. Si iti dai seama ca blogul a pornit de la o idee. Ca ar trebui sa existe o comunitate unita de scenaristi, pentru ca generatiile unite reusesc (scoala de la Brighton, scoala suedeza de film, noua generatie de romani, talentele se nasc in domeniul asta din colaborari elegante, nu poti sa fii un exceptional individualist in cinematografie). Dar eu cu cine ma aliez? Cu oameni carora le-a placut in One? Nu vreau parteneri de bere. Vreau parteneri de idei.
Asa ca, Lucian, multumesc pentru cadou. Mai iesim la o idee pe mail.

THE WORLD IS PRETTY UPSIDE-DOWN... asasuntazi

2009-10-05T10:58:00.004+03:00

2009-10-01T16:53:00.003+03:00

Pentru că sufletul nostru este imaterial, oamenilor, celor mai mulţi, care nu ştiu cît de greu poate el să atîrne uneori, nu le vine să creadă că sufletul doare aşa cum dor un picior, burta sau capul; că poţi face o "gripă psihică" sau "piatră la suflet", că te poţi pomeni de pe o zi pe alta cu o ciroză sufletească. Cum se poate aşa ceva?

(Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă)

foto

MAFIA SERIALELOR

2009-10-01T15:00:00.003+03:00

Serialele şi seriile au prins elan. Nu ştiu de când. În anul I ştiu că era toată lumea înnebunită după Lost, dar nu sunt sigură dacă aşa a început alergătura publicului, şi implicit a producătorilor, după acest format. Aş da ceva credit seriei South Park, dar nu pot să o fac fără să încep cu Simpson, şi nu ştiu ce a fost înainte de Simpsons.

(diferenţa - episoadele serialelor au legătură între ele, episoadele seriilor - nu).

La seriale lucrează de fiecare dată mai mulţi scenarişti. Se face o biblie a serialului care cuprinde evenimente importante din film, caracterizarea fiecărui personaj în parte, relaţiile dintre personaje şi orice altceva dă unitate filmului. Iar munca de echipă nu constă în "mai spui tu o replică, mai zic eu una". De fapt eu nu cred în genul ăsta de muncă de echipă, şi se pare că nici producătorii nu cred. Fiecare scenarist scrie câte un episod. Eu scriu episoadele 1, 7, 8, 11, 23. Între timp altcineva se ocupă de alte episoade. Sau. Eu mă ocup de personajele 1, 2, 5 şi le fac o poveste, care la final se îmbină cu celelalte poveşti.

Partea dificilă e când trebuie să îţi omori personajele. Un actor demisionează. Altul e dat afară. Personajul trebuie să dispară. Cam în decurs de 4-5 episoade trebuie să îi organizezi o ieşire din scenă onorabilă. Ioana îmi spunea cum din Lost au fost concediaţi trei sferturi din actori (politica postului - nu mai păstrăm actori care au la activ Driving Under Influence). Aşa că trebuia urgent inventată o soluţie să iasă cu toţii din scenă. Cum poţi să-i faci asta unui scenarist?

Haha! Mie mi se pare o organizare de tip mafiot. Începi uşurel, cu comisioane mărunte pentru Don - producătorul. Devii persoana lui de încredere, încet încet te faci scenarist cu acte în regulă, stai de-a dreapta lui şi râdeţi (tu stresat, dar râzi), începi să crezi că ai putea să faci cam ce vrei tu, că mafia e ok şi că filmele creepy despre mafioţi sunt de fapt invenţii şi că eşti the king of the world. Iar dintr-o dată, Donul îţi cere să îţi omori cei mai buni prieteni. Silenţios. Fără implicarea poliţiei. Să pară un accident. Iar tu ştii că misiunea asta e adevărata ta iniţiere. Şi o faci. Atunci ştii că ai intrat în mafie.

BĂIAT DEŞTEPT

2009-10-01T14:37:00.003+03:00

Tribunal Braşov. Multă lume. Singurii eleganţi erau avocaţii. Îi recunoşteai imediat după robe. Ori le aveau pe ei ori atârnând pe mână. Îi recunoşteai după dinţii albi, tenul curat şi ras impecabil şi după privire. Un soi de aroganţă, tupeu, plictis, sictir, mai ales siguranţă de sine.

În rest, mulţi oameni stresaţi. Cafenii la faţă, cu dinţii afumaţi.

Trecerea prin filtrul de metale. Câţiva bărbaţi graşi în tricouri strâmte, o femeie cu copilul de mână, un avocat cu paşi mari şi apăsaţi, concentrat pe nişte foi. În urma lui, o femeie roşcată, cu sâni revărsaţi. Nu neapărat grasă. Oricum, fără linii. Privire jovială, un licăr de stres, nu îl pierde din ochi pe avocat. "Noi stăm aici lângă tine, că nu ştim ce să facem" (voce amuzată, caută aprobarea din priviri, s-ar mulţumi cu un zâmbet din partea avocatului). Avocatul este agasat de faptul că a fost luat la per-tu. Abia dacă o bagă în seamă.

Femeia aia cred că a venit pentru un proces pentru pământ, "gâlceavă", retrocedări. Cu siguranţă e vedeta grupului ei de prieteni. La nunţi dansează binişor hora, chiuie, face glume grosolane, şi toată lumea o adoră. Este mătuşa favorită a chefurilor. La înmormântări nu plânge chiar cel mai tare, dar rememorează multe momente cărora le dă o amploare deosebită. Când râde i se scutură tot pieptul şi se aude şi la celelalte mese. Are o voce neplăcută şi e urâtă, dar asta nu a împiedicat-o niciodată să îşi facă prieteni. A venit de la ţară, pe vremea lui Ceauşescu. Nu a avut niciodată blugi. Nu le-a cumpărat nici copiilor ei decât după 98 încoace, din ăia turceşti. A lucrat multă vreme la Avicola, iar acum e şef de raion într-un hipermarket. Nu a avut niciodată probleme de adaptare. Nu a avut la ce să se adapteze. Trăieşte pe planeta ei, cu oameni la fel ca ea. Nu are prieteni cu facultate. O rudă mai îndepărtată lucrează pe undeva prin televiziune, dar nu mai trece pe la ei de când era în liceu. Copiii ei fac facultatea privată, dar nu prea îi interesează şcoala.

Acum e foarte stânjenită. Nu e în elementul ei. Ar vrea tare mult să se împrietenească cu avocatul. E singurul ei sprijin. Nu îl respectă neapărat (e mai în vârstă decât el, deci nici nu şi-a pus problema). Dar cu siguranţă e intimidată de el. Nu ştie cum să îl ia. Avocatul nu râde la glumele ei obişnuite, iar asta nu i se întâmplă prea des. De multe ori o repede sau îi scurtează fraza. Ea e puţin disperată. Nu ştie dacă o să aibă câştig de cauză şi cam toate speranţele ei se leagă de un om care abia catadicseşte să se uite la ea. I-ar fi plăcut la nebunie să îl invite la o porţie de sărmăluţe la cuctă Zepter, dar n-ar îndrăzni să-l invite. De fiecare dată când încearcă să îl abordeze mai familiar, avocatul, cu eleganţă, trasează limita. Ce doamne iartă-mă o fi cu omul ăsta? Băiat deştept, dar cam...aşa...nu ştiu...

COCAINĂ SAU PANSELUŢE

2009-10-01T14:24:00.006+03:00

Fiecare personaj al tău eşti tu. Nu neapărat autobiografia ta, dar temeri pe care le-ai fi putut avea, momente experimentate, pasiuni împărtăşite.

Trebuie să ai experienţă de viaţă şi să fii în stare să experimentezi trăirile altora. Empatie scenaristică. Ştii filmele în care omul de ştiinţă experimentează noua lui invenţie pe el? Bineînţeles, de obicei merge prost, apar efecte secundare, iar dacă nu e protagonist e posibil să şi moară. Aşa se întâmplă în scenaristică. Experimentezi pe tine. Sau, în sens invers, începi să scrii un scenariu pe care, într-un fel sau altul l-ai experimentat pe tine. Dar cu siguranţă nu vinzi un leac testat doar pe hamsteri.

Un coleg vroia să filmeze în anul I un film despre un tip care prizează cocaină.

Prof - "Auzi? Tu ai luat vreodată cocaină?"

Coleg (şocat) - "Nu!"

Prof - "Nici măcar de curiozitate?"

Coleg (sigur pe el) - "Nu, n-am luat"

Prof - "Ai prieteni, sau cunoşti pe cineva care a luat?"

Coleg (începe să se prindă) - "Nu..."

Prof - "Şi de ce te bagi atunci? Scrie şi tu despre panseluţe! Ce? Ţi se pare că eşti mai mişto dacă scrii un scenariu despre cocaină? Fâs!"

MADAME BOVARY SUNT EU

2009-10-01T14:16:00.005+03:00

Flaubert lua cantităţi mici de arsenic în perioada în care scria finalul de la "Madame Bovary", pentru a putea descrie cât mai veridic moartea femeii.

"She lay down full length on her bed. A bitter taste that she felt in her mouth awakened her. She saw Charles, and again closed her eyes.

She was studying herself curiously, to see if she were not suffering. But no! nothing as yet. She heard the ticking of the clock, the crackling of the fire, and Charles breathing as he stood upright by her bed.

"Ah! it is but a little thing, death!" she thought. "I shall fall asleep and all will be over."

She drank a mouthful of water and turned to the wall. The frightful taste of ink continued.

"I am thirsty; oh! so thirsty," she sighed.

"What is it?" said Charles, who was handing her a glass.

"It is nothing! Open the window; I am choking."

She was seized with a sickness so sudden that she had hardly time to draw out her handkerchief from under the pillow.

"Take it away," she said quickly; "throw it away."

He spoke to her; she did not answer. She lay motionless, afraid that the slightest movement might make her vomit. But she felt an icy cold creeping from her feet to her heart.

"Ah! it is beginning," she murmured.

"What did you say?"

She turned her head from side to side with a gentle movement full of agony, while constantly opening her mouth as if something very heavy were weighing upon her tongue. At eight o'clock the vomiting began again.

Charles noticed that at the bottom of the basin there was a sort of white sediment sticking to the sides of the porcelain.

"This is extraordinary—very singular," he repeated.

But she said in a firm voice, "No, you are mistaken."

Then gently, and almost as caressing her, he passed his hand over her stomach. She uttered a sharp cry. He fell back terror-stricken.

Then she began to groan, faintly at first. Her shoulders were shaken by a strong shuddering, and she was growing paler than the sheets in which her clenched fingers buried themselves. Her unequal pulse was now almost imperceptible.

Drops of sweat oozed from her bluish face, that seemed as if rigid in the exhalations of a metallic vapour. Her teeth chattered, her dilated eyes looked vaguely about her, and to all questions she replied only with a shake of the head; she even smiled once or twice. Gradually, her moaning grew louder; a hollow shriek burst from her; she pretended she was better and that she would get up presently. But she was seized with convulsions and cried out—

"Ah! my God! It is horrible!"

"EU SUNT SCENARIST... CA SĂ ZIC AŞA"

2009-09-23T13:23:00.006+03:00

Probabil unii vor să afle cum a fost admiterea la master UNATC, scenaristică, unde am ajuns printr-un foarte fain context de împrejurări.

Atmosfera de-acolo mi-a adus aminte de ce nu am renunţat la facultatea asta, la scenaristică şi la scris.

Pentru că suntem doar nouă în grupă. Pentru că profesorii ne ştiu numele la toţi şi se interesează de părţi de biografie, pentru că îşi aduc aminte şi râd de cum eram noi în anul I şi pentru că vorbesc despre noi cu prietenii lor. Pentru că se enervează când cineva vrea să se facă scenarist imbecil când o să fie mare şi nu vrea să se facă scenarist pasionat. Pentru că se enervează şi bat cu pumnul în masă până cade proiectorul de pe picioruşele lui prea sensibile pentru nervii oricărui scenarist şi pentru că toate astea înseamnă că sunt oameni pasionaţi de studenţi, de scenaristică, de film.

Proba scrisă ar fi fost grea dacă nu ai fi fost informat măcar de basic dinainte de examen. Caracteristicile personajului principal în bibliografia de examen (Syd Field, Carriere, Carabăţ şi McKee).

Proba orală a fost genială. De ce vreţi să daţi la master? Ştiau ce vor să audă sau să simtă din partea noastră. Pasiune flamboaiantă, pentru că de aici porneşte totul şi cred că s-ar fi simţit jigniţi dacă cineva care nu adoră meseria ar fi intrat sub semnătura lor în facultate. Au pus şi destul de multe întrebări teoretice. Dar nu cred că vroiau să vadă cât suntem de puşi la punct cu bibliografia de examen ci cât de mult ne-a interesat bibliografia de examen. Întrebări personale. Nu pentru că îi interesa ce probleme avem noi (asta o să-i intereseze mai târziu, la cursuri). Pentru că munca de scenarist este o muncă a ta cu tine, a ta cu biografia ta. Cum îţi vezi viaţa contează pentru cum îţi văd alţii filmele.

Vai dom' profesor... aţi fost tare rău.

asasuntazi THAT I WOULD BE LOVED EVEN WHEN I'M NOT MYSELF

2009-09-22T08:25:00.002+03:00

CONSTRUCŢIA PERSONAJULUI

2009-09-22T04:16:00.006+03:00

Există structuri pentru scenarii. Unii le văd ca pe un acvariu strâmt, în care nu prea vor să încapă, alţii ca pe nişte proptele de care să îşi sprijine ideea ca să stea în picioare. Dar regulile sunt reguli, legile sunt legi, dacă le încalci trebuie să le încalci foarte inteligent ca să nu faci puşcărie. Eu cred că există crima perfectă, dacă nu laşi arma la locul crimei plină de amprente, fire de păr şi tot felul de alte adn-uri.

Interesant este că majoritatea cărţilor de teorie scenaristică propun o serie de reguli comune. Aşa că, atunci când doi îţi spun că eşti beat, mai bine scrii un scenariu corect. Iar structurile nu au fost inventate nici de Syd Field, nici de Robert McKee şi nici de Carriere. Structurile au început cu basmele, deci sunt foarte vechi şi testate de timp. Asta înseamnă că avem tendinţa să înţelegem mai bine un subiect structurat pe stilul ăsta.

În fotografie e simplu. Ştii că privirea îţi va fi atrasă de cele două linii verticale din pătratul de aur. Nimeni nu contestă şi toată lumea este de acord că e vorba de psihologie. Dar regulile scenaristice sunt atât de des contestate (şi nu de profesionişti) încât te întrebi de ce nu reuşeşte toată lumea să scrie scenarii. Ideea nu este să respecţi regulile. Ideea este să le cunoşti.

Personajul principal

-se identifică după primele minute de film. Inclusiv fizic, este particular (Lost in Translation - prima apariţie a eroului, înconjurat de japonezi care îi ajung abia până la umăr). Atitudinea este diferită, privirea este diferită, expresia feţei este diferită.

-are un comportament aberant (după Radu Nicoară). Dacă stăm cu toţii la o masă, afară se aude o bubuitură. iar tu eşti singurul care se duce să verifice ce s-a întâmplat, tu eşti eroul (Păsările, Alfred Hitchcock. Jessica se duce să îi ducă un canar lui Rod, nu îl găseşte acasă, se hotărăşte să îl caute, insistă deşi sunt multe lucruri care i se pun împotrivă). Comportamentul aberant îl pune în situaţii limită şi provoacă antagonistul (Batman îl provoacă pe Joker în aceeaşi măsură în care Joker îl provoacă pe el. Totuşi, Batman ar fi putut să rămână la el acasă şi să nu ia atitudine. Faptul că a luat atitudine este comportament aberant).

-truism - structura personajului este dependentă de structura acţiunii. După McKee, înainte de personajul principal a fost incidentul declanşator. Ceva se întâmplă în primele 5 minute de film şi strică echilibrul iniţial al poveştii. Personajul principal se opune iniţial la a lua parte la acţiune (Broken Flowers - Jim Jarmusch. Don are toate motivaţiile să plece din casă. Primeşte o scrisoare în care află că fiul lui îl caută. Nu pleacă. Este aproape letargic, apatizat. Prietenul lui îi aranjează toate datele plecării şi îl convinge să plece în căutarea fiului).

-personajul principal nu are noroc. Maşina nu porneşte dacă îl urmăresc mafioţii, nu ajunge la diamante înaintea antagonistului, nu primeşte un conflict gata rezolvat. Dacă ar avea noroc filmul s-ar termina înainte să înceapă. Personajul principal ia atitudine, îşi face singur norocul.

-în plot point 2 deja personajul a luat suficiente decizii dubioase încât să ajungă într-un punct din care nu se mai poate întoarce.

-personajul evoluează treptat, dar evoluţia devine foarte evidentă abia după lupta finală, pp3. După D. Carabăţ, însemnarea. Se alege cu o lecţie învăţată, dar diferenţele se văd şi fizic. "Thelma şi Louise" - cele două house-wifes devin ... "rugged roadies (?)" până la finalul filmului.

În rest, Carriere spunea că imaginaţia este un muşchi care trebuie exersat. Aşa că, to the gym.

Foto http://peeash.lesfilmsdelalymphe.com/menu.htm, Pee Ash Debies

EX

2009-09-12T02:55:00.006+03:00

Tudor ocoleste agitat toate obstacolele pana la usa. Cateva scaune, o masa de cafea rasturnata, un vraf de haine pentru spalat, o cutie de televizor. Apasa pe clanta. Usa e blocata din interior de un obiect greu.

E o chestie foarte random. Daca vreti puteti sa o continuati. In principiu se poate intampla orice, poate fi de la policier la drama de familie la horror la film pentru copii. Sunt genul de exercitii pe care le mai faceam noi in anul I.

EXERCITIU

2009-09-12T02:49:00.003+03:00

Ca scenarist foarte multe lucruri pe care le vezi, care se intampla in jurul tau sau pe care le auzi ar trebui sa iti dea un minim de declic pentru un minim de poveste. Pana la sfarsitul zilei e destul de probabil ca unele sa se dovedeasca a fi false inspiratii, dar e foarte fain sa iti traiesti viata la panda dupa asa ceva.
So, in caz ca va vine vreo idee din exercitiul asta, dati un semn.
Cum arata camera in care doarme tipul din imagine?

I'LL WAKE UP OLDER AND I'LL JUST STOP ALL MY TRIAL (asasuntazi)

2009-09-10T21:46:00.005+03:00

SEMINAR ROBERT MCKEE

2009-09-10T21:32:00.001+03:00

SPIDER SOLITAIRE

2009-09-09T14:25:00.004+03:00

Artişti sictiriţi. Obosiţi după o noapte de scris, fix înainte de dead-line. Ne dădeam mari în faţa lui Cristi Puiu că suntem obosiţi pentru că am scris toată noaptea. "Păi de ce nu scrieţi ziua?". Întrebare voit naivă, probabil fără ironie, sau oricum nu răutăcioasă.

Sincer, nu scriem ziua pentru că ne-a fost lene să scriem ziua şi am rămas în pană cu timpul. Cam atât de simplu. Şi aşa suntem scenarişti de schimbul 3. Nu pentru că am fi harnici.

Pe de altă parte noaptea nu prea ai ce să faci, nu sunt atâtea tentaţii, care clar au fost inventate ca pedeapsă pentru scris. Mai e şi liniştea aia universală. Lumea cam doarme dacă nu e ziua cuiva de băute, nu poţi să pui muzică pentru că prietenul tău a adormit şi ai împrumutat cuiva acum 5 luni căştile. Aşa că poţi să scrii lejer. În cel mai rău caz de plictiseală. Închizi pisicile în altă cameră şi te asiguri că nu o să zgârie la uşă. Eu fac curat în cameră înainte să scriu, îmi fac un ceai de trandafiri egipteni şi îmi iau biscuiţi la îndemână. Şi ţigări. Lucky Strike roşu. Două pachete. De ceai mă pot lipsi. Şi de biscuiţi. Bine, camera dacă nu e curată măcar să nu îmi cadă ceva în cap fix când imi vine o idee. Dar ideal e să am un mic landscape în care să pot să scriu. Şi să miroasă bine. A ulei volatil de scorţişoară (nu din ăla din bamboo, care îţi lasă gust de săpun dacă stai prea mult în cameră. Din ăla de la farmacia naturistă).

Dacă începe cursorul să clipească mai mult de 5 minute în continuu deschid un spider solitaire. Bineînţeles că pierd perpetuu. Îl trezesc pe Mihai să mai citească ce am scris.

FEEDBACK

2009-09-09T13:28:00.004+03:00

În magie există o regulă, chiar şi pentru eclectici şi solitari - nu vorbeşti despre vraja pe care vrei să o faci cu nimeni până când nu se împlineşte. Cuvintele au o forţă foarte specială. Mistică. Sau, ca explicaţie alternativă, psihologică. În momentul în care vorbeşti despre ceva, îţi scade concentrarea. Consumi foarte multe lucruri în cuvinte şi te descarci. Aşa că seara, când rămâi tu cu secretele tale, te gândeşti doar la secretele tale, şi poate mai puţin sau cu mai mică intensitate la ce ai discutat şi ai epuizat la un whiskey.

Scenaristica are o latură mistică. Aşa că există un moment bun şi un moment prost în care vorbeşti despre ce scrii. Şi mai există un moment foarte prost în care poţi să vorbeşti despre ce scrii. Ţi-a venit o idee. Nu e ok să o consumi în cuvinte până când nu o scrii. O pui pe foaie, o laşi să se răcească şi o modifici. Poate faci o depliere. Sau un treatment. Şi la un moment dat, când lucrurile au prins contur, nu mai devreme, vorbeşti cu cineva.

HOW TO NOT

Să zicem că ai o idee. Şi ţi se pare genială. Nu trebuie să fie neapărat genială. Poate să fie foarte proastă, pentru că no, ne mai luăm şi ţepe de la muze. Bun. O povesteşti cu aerul că e o idee genială. În stadiul ăsta mai mult ca sigur o povesteşti ca să primeşti urale şi să te dai mare. Iar interlocutorul face moaca aia de parcă ar mânca lămâie dar e prea politicos să se strâmbe. Se plictiseşte şi îşi aduce aminte de ultima ceartă cu prietena şi îţi cere un sfat. Iar tu rămâi cu buza umflată. Te gândeşti că ar fi bine să schimbi grupul de prieteni, că nu eşti înţeles, că nu ai cu cine să vorbeşti şi pe scurt că prietenul tău e un prostănac care nu pricepe filmele. Dar de fapt îţi mai rămâne o chestie în minte. Că scenariul tău nu a captat interlocutorul. În definitiv un scenariu povestit trebuie să capteze de la prima frază. Şi probabil o să-l laşi baltă sau o să intri în blocaj. Păcat de idee. Vezi dacă nu ai ştiut să îţi ţii gura?

HOW TO

Să zicem că ai o depliere sau un treatment, sau o altă formă ceva mai apropiată de film. Normal că la un moment dat o să vrei feed-back. Se întâmplă chiar şi când spui un lucru să îţi iasă pe gură altfel decât l-ai gândit. Cu siguranţă se poate întâmpla acelaşi lucru şi atunci când scrii un scenariu. Aşa că te verifici. Atenţie la persoana care te verifică. Nu trebuie neapărat să fie specialist în ale scenaristicii sau poate nici măcar cinefil (deşi no...cu cât ştie mai multe cu atât mai bine). Dar ar trebui măcar să ştie câte ceva despre poveşti. Şi să fie sincer. Să nu te menajeze. Nici să nu te facă praf, dar oricum să nu te menajeze politicos. Câteodată sugestiile sunt bune. Altă dată nu. Asta merge la simţ. Şi la bun simţ. Când cineva încearcă să te convingă că tot scenariul e aiurea şi că are o idee mai bună pornind de la a ta poţi să îl rogi să o scrie pentru el şi să nu îi mai povesteşti scenariile tale până la premieră.

Cel mai descurajant feedback pe care îl poţi primi e "A, ca în Citizen Kane?". NU! Nu ca în Citizen Kane. FFS. Nu există doar Citizen Kane. E original. Doar că s-a mai făcut. Nu e panică. Dacă tu ştii că e original e original, punct. Acum, să nu te minţi că e original dacă doar ai schimbat numele personajului şi filmul se numeşte Citizen Mark.

Structurează-ţi discursul foarte bine. Şi nu fii atent doar la tine. E feed-back. Uită-te la omul cu care vorbeşti. Dacă dă nerăbdător din picior e rău. Dacă l-ai captat e bine. Dacă te întrerupe şi îţi pune întrebări nu te enerva. Sunt cel mai probabil întrebări pe care nu ţi le-ai pus şi pe care e bine să ţi le pui. Răspunde-i ce îţi vine în minte. Nu îi spune "nu ştiu" sau "nu contează".

Eu recomand pentru feedback mamele. Nu genul ăla care te pun să spui poezia pe care ai învăţat-o singur în faţa vecinilor. Alea sunt periculoase. Genul de mame care îţi ziceau să nu mai colorezi în afara conturului, te învăţau tehnica, şi dup-aia îţi prindeau desenul cu bolduri de perdea în dormitor.

A, şi niciodată nu eşti prea paranoic dacă eşti scenarist. Trimite-ţi scenariul prin poştă, auto-adresat, înainte să vorbeşti despre el. Trust me.

16. SPITAL. INTERIOR. NOAPTE

2009-09-07T22:08:00.004+03:00

Liviu se trezeste in patul de campanie, cu o mână încolăcită în jurul lui. Îşi dă seama că lângă el în pat se află bătrâna. Se eliberează din îmbrăţişarea forţată. Se plimbă printre paturi. Toţi pacienţii dorm, majoritatea senini. Iese pe coridor, intră în camera de toaletă. Deschide lumina. Caţiva gândaci speriaţi fug în toate direcţiile. Liviu urinează. Iese din baie şi se îndreapta spre paturi. Se întâlneşte cu asistenta mică. Aceasta îşi face soldaţeşte rondul, cu un clopot metalic in mână. Când îl vede, asistenta începe să sune din clopot disperată, dând astfel alarma. Liviu e descumpănit, nu pricepe ce se intamplă. Asistenta continuă să sune din clopot până când se convinge că nimeni nu reacţionează la alarma sa zgomotoasă. Câţiva pacienţi ies din salon şi încep să facă exerciţii ritmice de inviorare.

ASISTENTA

(cu autoritate. Vorbeşte cu o dicţie studiată, spune toate literele cuvintelor, inchipuindu-şi că asta îi dă o prestanţă şi, de ce nu, un aer inteligent):

Ce cauţi tovarăşe arhitect pe hol? Unde vrei să pleci? Te crezi în junglă?

Liviu este nedumerit. Nu ştie ce sa răspundă, reacţia l-a luat mult prea pe nepregătite.

LIVIU:

Am fost la veceu...

ASISTENTA:

Ce-ai cautat la veceu la ora asta?

LIVIU:

Am fost sa ma piş.

Asistenta rămâne la rândul ei blocată.

ASISTENTA:

Treci in pat si sa nu te mai prind că ieşi după program că data viitoare o paţeşti. Şi mai şi vorbeşti murdar de faţă cu mine. Măgarule!

LIVIU:

Scuzele mele, doamna!

ASISTENTA

(ofuscata):

tovaraşa !

Liviu este aproape amuzat de situaţie. Îi face cu ochiul şi pleacă. Intra in salonul de dormit, trecând pe lângă pacienţii care îşi continuă exerciţiile de înviorare. În timp ce merge printre paturi o aude pe asistentă strigând ceva la ceilalţi pacienţi treziţi de zgomotul clopotului. Ajunge la patul lui. O vede pe femeia în vârstă dormind. Pe pernă vede un păduche care sare într-o direcţie nedefinită. Pleacă scârbit.

Se aşeaza lângă patul Tudorei, pe jos.

ETAPELE SCRIERII UNUI SCENARIU (minim)

2009-09-05T05:40:00.006+03:00

Ideea, tema, subiectul

Totul incepe cu o sclipire de imaginatie. Ce-ar fi daca vecinul de la 4 ar fi un extraterestru cu 4 maini care incearca sa ma ajute sa spal vasele mai repede? Asta este ideea.

Tema filmului este de obicei rezumata intr-o propozitie cu talc. Ciudatii sunt respinsi chiar si atunci cand vor sa ajute.

"Tema scenariului ni se înfăţişează ca o relaţie între un semnificant specializat (proiect compoziţional) şi o semnificaţie şi ea particulară, rezultată din acel proiect, dar şi dintr-o anumită potenţialitate generativă proprie."(Dumitru Carabat, Spre o poetica a scenariului cinematografic. pag. 23)

Subiectul

Un extraterestru incearca sa ajute pe cineva la spalatul vaselor.

Synopsis

Rezumarea intr-o pagina a scenariului. Syn-opsis - dintr-o singura privire. Synopsisul reusit e ca un strip-tease. Arata, dar nu tot, si mai ales treptat.

Synopsis dezvoltat

Un synopsis in 4-5 pagini. Atentie la ponderea momentelor in synopsis. Greseala este ca unele momente de obicei scurte dar care sunt mai clare in minte sa ocupe mai mult de jumatate din synopsis.

Treatment

Synopsis dezvoltat in cam 40 de pagini. Este cea mai apropiata forma de literatura. Aici intra si franturi de dialog, si momente care nu vor aparea in scenariu, descrieri de personaje si actiune.

Deplierea (scaleta, out-line)

Rezumarea intr-o propozitie a fiecarei secvente in parte, in ordine. Momentul cel mai bun pentru a stabili perfect si locul plot-point-urilor.

Tot Dumitru Carabat vorbea despre relatiile dialogice intre secvente. Pentru ca actiunea sa avanseze, o solutie este ca secventele sa fie legate intre ele prin "dar" si "si".

Extraterestrul vrea sa il ajute pe vecinul lui sa spele vasele dar vecinului ii este frica de el si extraterestrul se hotaraste sa il ajute pe ascuns etc.

Primul draft din scenariu

Daca un moment stagneaza treci peste. Deplierea ajuta sa treci peste astfel de momente.

Al doilea draft din scenariu

Revenirea la momente care stagneaza, rafinarea, scrierea dialogurilor. Cand ai probleme la scrierea dialogurilor asta se intampla probabil pentru ca nu ai o fisa buna a personajelor, pe care o poti face atunci cand simti nevoia.

Numarul ideeal de drafturi este de 3.

:))

2009-09-05T05:25:00.005+03:00

Panica. Vor sa il interzica pe Sergiu Nicolaescu. Nu din surse sigure. Un articol pe un blog. Lume trista. Comentarii care fac abstractie de gramatica. Nostalgii.

Pot sa inteleg nostalgia. Sunt o fire nostalgica mai mult decat orice altceva. Sunt filmele copilariei lor, ale parintilor lor, si oricum sunt in felul lor trist un document al epocii. Nu ar trebui interzise. Nici filmele proaste, nici manelele. Pentru simplul fapt ca nu vreau sa fie martirizate.

Filme ale lui Sergiu Nicolaescu, la propunerea CNA vor fi interzise pe motiv ca fac propaganda comunista. True. Fac propaganda comunista. Dar faptul ca s-a pus problema nu inseamna ca o sa se rezolve. Interzicerea e mai mult...o metafora. Mai pe larg: Sergiu Nicolaescu era "teacher's pet" inainte de 90. Iar dupa nu a avut decenta sa recunoasca. Mai mult, incearca sa explice ca era persecutat politic. Lipsa de tact si respect penturu cei care, intr-adevar, au fost persecutati. Si atunci vine cineva si propune ca filmele lui sa fie interzise pentru propaganda. Mai mult decat orice, se vrea un scandal care sa demonstreze ceva: omul ala A FACUT PROPAGANDA COMUNISTA. Mihai Viteazu vorbea ca Ceausescu. E nasol.

Nu va fi interzis, si nici nu este asta intentia. Va fi doar putin zgandarit. Pentru ca merita.

FIGURI...DE STIL

2009-09-05T03:17:00.004+03:00

Figurile de stil. Le-am invatat in clasa a 4-a si elevii cei mai silitori le foloseau din abundenta cu toate ocaziile sau fara nici o ocazie speciala. Unii le mai folosesc si acum, dupa cel putin 10 ani, tot din abundenta, dar cu foarte mult elan. Dar ca sa folosesti o figura de stil trebuie in primul rand sa o pricepi. Candelabrul cerului. Metafora. Pentru ca stelele sunt ca niste beculete. Aha.

Filmele au parte de figurile lor de stil, unele ermetice, unele bine integrate in poveste, altele penibile. In tarile comuniste aveau un rol bine definit. Puteai face misto fara sa fii acuzat ca faci misto, iar publicul le cauta cu entuziasm sau frustrare.

Dupa cum spuneam, e excelent daca intelegi ce spui. Exista atunci o sansa ca si altii sa inteleaga ce spui si asta e bine. Trebuie sa te intrebi in permanenta de ce scrii un anumit lucru si sa iti raspunzi sincer. De ce personajele se intalnesc in gara si nu in statia de metrou? De ce personajul principal are 32 de ani si nu 23? De ce inchei secventa in fade out pe alb si nu in fade out pe negru? De ce folosesti neaparat o metafora si nu spui direct un lucru? Chestie de dozaj.

Simbolurile pot fi la nivel cromatic. Ok. Tipa poate avea o rochie din saten rosu pentru ca e Angelina Jolie si ii sta foarte bine in rosu. Sau poate avea o rochie din saten rosu cu o anumita croiala care sa o identifice cu Maria Magdalena.

Simbolurlie pot fi undeva intr-o imagine din planul doi. Pustiul se poate sprijini pe un clopot pentru ca e la indemana sau pentru ca desenul de pe clopot simbolizeaza lupta lui (desenul cu sf. Gheorghe de pe clopot / Andrei Rubliov).

Simbolurile pot fi ca niste degete bagate in ochi. Uite, vezi? SIMBOL! Din dulap poate sa cada un topor de macelarie si sa ii taie degetul pianistului (in folosul epicii povestii) sau sa cada un topor de macelarie si sa se infiga in carpator, "prefigurand destinul tragic al personajului" (Visul lui Liviu).

Oricum ar fi, cel mai elegant este ca un simbol sa aiba si o explicatie in epic. Sa nu fie izolat de poveste (visul lui Liviu, scena cu toporul, care nu ar lipsi daca ar lipsi).

Tot cand vine vorba de simboluri, unele care poate au fost faine la inceput au atatea clone incat devin penibile. Daca ploua in toate filmele cand exista momente tensionate in relatii ploua ori ca sa i se vada mai bine sanii actritei prin tricou ori ca sa ti se bage degetele in ochi ca este vorba de un moment tensionat. Daca fulgera, e deja film de groaza. Terminaaati.

Simbolurile pot fi cat de incriptate vrei. Pot fi facute doar pentru tine. Poti doar tu, ca regizor sau scenarist, sa stii ca buzunarul tipului e patrat pentru ca stii ca el are capul patrat. E in regula. Onanist, dar in regula. Mai bine decat sa explici poanta.

In rest, in filmele bune se intampla atat de multe lucruri in planul doi, incat le poti vedea de zeci de ori la varste diferite si sa iti placa diferit.

Bineinteles, nu stiu daca mai era nevoie sa spun, metaforele sunt strict vizuale, nu apar in scriitura scenariului.

CÂND TE SATURI DE PAHARUL PE JUMĂTATE PLIN

2009-08-21T18:28:00.003+03:00

Nu am reusit multă vreme să înţeleg. Când vezi paharul pe jumătate gol înseamnă că eşti pesimist. De fapt, paharul pe jumătate gol înseamnă că ai băut deja jumătate din el, ceea ce e foarte bine. Că trebuie să te bucuri de el, să te aşezi pe un scaun mai comod şi să savurezi restul. Dar suntem construiţi să vrem un pahar plin în permanenţă. Unul care să ne ţină toată viaţa. Guess what. Ar trebui să fie foarte mare ca să încapă atâta whiskey în el cât să ţină la nesfârşit. What the fuck. Nici nu l-am putea ridica de pe măsuţa de cafea. What the fuck. Nici nu e bun atâta whiskey.

Nu, nu sunt o pesimistă. Nu sunt o optimistă. Văd paharul even. Sunt realistă.

PUZZLE ME

2009-08-21T18:02:00.006+03:00

Viaţa mea nu e un film şi dacă ar fi nu aş fi personajul principal. Nu aş fi Rambo care scapă mereu cu câteva zgârieturi. Nu aş fi Thelma care fuge de la locul crimei. Nu aş fi Bobby şi nici măcar JR. Aş rămâne scenaristul care face figuraţie. Care e paranoic. Care e dificil. Care nu face subiect de film. Subiectele de film vin foarte rar din experienţa personală şi dacă vin din experienţa personală atunci trebuiesc manevrate cu grijă. Subiectele vin din experienţa altora, pe care nu îi cunoşti atât de bine, care te intrigă, pe care vrei să îi înţelegi şi despre care îţi pui întrebări. Îţi dai răspunsuri fanteziste şi te îndepărtezi de viaţa omului respectiv. O să râdă de o să se prăpădească atunci când o să vadă că l-ai făcut erou principal. Lui i se părea interesant că s-a îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi. Ţie ţi s-ar fi părut mai interesant dacă era îndrăgostit de vânzătoarea de covrigi şi el era un cerşetor care încerca să pară că e muncitor în construcţii. Şi faci un puzzle. Iei cunoştinţele tale care lucrează în construcţii şi le studiezi. Le ştii vocabularul. Te uiţi la hainele cerşetorilor. Te cerţi cu vânzătoarea de covrigi din Romană şi îi faci ochi dulci vânzătoarei din Piaţa Iancului. Şi aşa, scenariul devine un puzzle din foarte multe bucăţele de minţi şi corzi vocale, detalii de îmbrăcăminte, gesturi, mozoale şi săruturi. Pentru că poveştile nu vin de-a gata. Poveştile se construiesc. Nimeni nu are o viaţă atât de palpitantă încât să îţi dea dintr-o răsuflare o poveste de film. Şi dacă are, atunci nu este credibil.

CU DRAG MĂDĂLINA

2009-08-13T15:13:00.005+03:00

Nu, dragii mei. Cei care fură nu sunt "dăştepţi". Ştiu că în română sună mai bine "s-a descurcat" decât "a reuşit", dar o să încep cu un soi de pildă japoneză, sau nemţească, sau civilizată. "Iei". Bun. "Iei" de la stat. Excelent. Jumătate din populaţie, pe motiv că tu şi alţii ca tine fură, trăieşte în mizerie. Dar mizerie din aia, de îi apucă dracii pe BMW-ul tău şi ţi-l zgârie, sau îţi dă cu un obiect chiar mai tare decât capul tău în cap şi îţi "ia" rolexul cel poleit cu praf de zâne. Ca să eviţi asta devii paranoic. Better safe than sorry. Jumătate din banii pe care i-ai luat îi dai pe sisteme de alarmă, pe firme de pază, pentru că ştii ce înseamnă să fii cleptoman. Plus - ieşi pe stradă. Iar pe geamul maşinii tale vezi foarte mulţi oameni stresaţi. Ieri ţi-ai uitat poşeta în mall. Dacă erai într-un mall japonez o găseai unde ai lăsat-o, eventual pe un scaun să nu se murdărească. Aşa, s-a dus prăduţa ta pe mâna femeii de serviciu, care o să care în ea şerveţele de masă de 1 leu şi ulei no name.

Ca soluţie, pentru început, ai putea să furi mai puţin. Sau nu ştiu. Mi-e teamă să îţi zic din prima să nu mai furi, pentru că la vicii se renunţă treptat. Şi renunţă la ideea că toată lumea e invidioasă, că duşmanii-ţi poartă pică. Nu, nu am ceva cu tine pentru că ai bani. E ok. Am ceva cu tine pentru că asculţi manele, am ceva cu tine că ai alt sistem de valori decât mine, şi în nici un caz unul care să construiască ceva. Oricum, dacă citeşti blogul, vorbesc degeaba la persoana I. Numai ca să am senzaţia că vorbesc de fapt cu altcineva.

TOATE DRUMURILE DUC LA HOLLYWOOD

2009-07-28T12:19:00.008+03:00

Mă uit la filme, cu o pisică şi cu un caiet în braţe, şi nu pot să nu fiu curioasă: e mai greu să fii scenarist la Hollywood sau să cunoşti oamenii care să facă din tine un scenarist?

Să zicem că scrii un scenariu. Îţi iei o porţie de cartofi prăjiţi lângă laptop, deschizi final draftul, televizorul, o carte de specialitate, şi conturezi ideea pe structuri. Mult mai simplu decât să scrii o poezie, un roman sau o nuvelă haioasă. Şi totuşi, de unde vine originalitatea cu care ne place să ne mândrim? Bem un ceai, stăm la masă şi batem câmpii despre cum e să ai talent. Suntem siguri că avem talent. Până la urmă, am terminat şcoala de talente.

Bun, între două plot-point-uri poţi să îţi laşi ceva mai liberă mintea, dar să nu îţi plece de tot, că la cât e de aiurea din cauza cafelelor şi tutunului, o să sfârşească într-un şanţ, ca beţivii după nuntă, cântând "Da cu cine semeni tu?".

Şi pui cu pipeta tot ce îţi vine. Mai pui, şi dintr-o dată verşi prea multă sare. Ţie îţi place sărat, dar producătorului nu. Scoţi sarea. Ca Cenuşăreasa, când separa macul de sare. Şi ţi-e cam ciudă, că tu de fapt vrei la Cannes. Lasă că o să vină zâna şi o să te ducă într-un dovleac până acolo.

După ce am văzut Equilibrium m-am gândit că ar fi ok să rescriu scenariul. Aşa, ca europenii. Subiectul e fainuţ, dar cum l-ar fi făcut Tarkowski?

Păi esenţialul este că, dacă faci un SF, faci o lume nouă, faci alte reguli, alte politici, alt mod de gândire şi altă educaţie pentru o societate nouă. Şi dacă ai un gol în societatea aia, îţi cade tot în cap, ca la castelul de cărţi.

Bun. Oamenii respectivi (despre Equilibrium e vorba) nu aveau sentimente. Nu le aveau că erau ele nocive, aduceau numai războaie, şi îi înţeleg, că nici mie nu îmi place să fiu pasionată sau pasională jumătate de zi. Îmi vine după două ore să declar război.

Dar: cum s-a implementat sistemul? Ce înseamnă să nu ai sentimente? Că parcă ceva sentimente aveau personajele alea injectate. Cum făceau ei copii, familie, carieră, cum de aplaudau aşa pasionat liderul? Şi toată propaganda aia care a convins pe toată lumea să ia nişte droguri care să le inhibe sentimentele, pe mine nu m-ar fi convins, desi sunt vicioasa.

Iar privirea personajului principal m-a lasat rece. Tocmai mi-am dat seama cat de mult conteaza privirea pentru subiect. Privirea e o poveste în sine. De ce s-a uitat speriat în partea stângă când s-a auzit cheia în uşă? De ce nu a reacţionat când oamenii ăia îi găsiseră căţeluşul în portbagaj? Sau mai degrabă de ce a reacţionat aşa dubios? Mi se părea că frământările sunt puse exact unde nu ar trebui. Dar, între noi fie vorba, eu aş fi făcut filmul mai intimist. Sunt interesante şi unele bătăi. Dar mintea personajului e prea lăsată pe planul doi.

POEMUL DE LUNI

2009-07-27T15:36:00.009+03:00

Azi vreau sa gandesti tu pentru mine şi eventual sa simti pentru mine, sa te uiti la o comedie proasta pentru mine, sa dormi in locul meu. O sa fumez eu pentru amandoi ca sa fie mai simplu si o sa simt tot pentru amandoi, dar asa, voalat, ca sa nu pice greutatea doar pe umerii tai.

"Puţină apă şi puţină pâine

Şi ochii tăi în umbră parfumată

N-a fost sultan mai fericit ca mine

Şi nici un cerşetor mai trist vreodată"

(Omar Khayam)

DE CE NU MI-A FOST FOARTE DOR DE BUCUREŞTI

2009-07-27T15:11:00.006+03:00

Pentru cei care nu stiu, anul asta Sighisoara s-a întâmplat în gangul din afara cetăţii, după lăsarea serii. Dacă nu v-a plăcut festivalul nu aţi ştiut să căutaţi.

S-a mai întâmplat şi în cort, la umbra unui whiskey fin, urmărind păianjeni şi urechelniţe.

Boemia s-a obişnuit să fie tărâmul prafului şi al varului, şi îmi pare rău că oraşul ăla mai are tupeul să iasă nemachiat şi nearanjat la expoziţii din astea.

TEMĂ DE VACANŢĂ

2009-07-10T16:26:00.005+03:00

Leapşa pentru cine vrea.

Charlie Manson. Ava Gardner. Mahatma Gandhi. Ken Kessey. O descriere fictivă a copilăriei lor (sau a unuia dintre ei, sau a oricui altcuiva), cu evenimentele importante. Cum erau părinţii, cum era casa în care stăteau, cum învăţau, ce materii le plăceau.

O să mă gândesc şi eu zilele astea la o biografie drăguţă. Probabil pentru Gandhi.

Mi se pare un exerciţiu ok de scris creativ, dacă nu neapărat de scenaristică. Sunt curioasă unde se ajunge.

LASA CA O SA FIE OK!

2009-07-04T15:34:00.007+03:00

"Bă Ilia, ştii că au numit şoseaua de centură după soră-ta?" "Da, mă? Şi mama ta ce mai face? E bine?"

Agitaţie, lumea împrăştiată prin clasă, un teanc de foi se plimbă de la unul la altul. Oana face un fel de yoga într-un colţ. Ioana citeşte cu voce tare din istoria filmului românesc. Miruna, tot cu voce tare, despre noul val italian. Fiecare se duce să asculte unde crede de cuviinţă. Ţigări peste alte ţigări până se termină toate pachetele. Se zvoneşte că a picat cuiva nouvelle vague.

Ce? Nouvelle vogue?

Lasa mă că a ieşit biletul ăla. Ascultă aici despre francezi. A, la francezi era? Auziţi? Nu mai citiţi de francezi că a ieşit biletul.

Stai mă, ia-ţi piciorul, ca mi se şifonează cămaşa, eşti nebun?

Uite, de-aia nu m-am îmbrăcat eu la costum, să nu mă stresez. Oare contează? Se uită ăştia şi la cum eşti îmbrăcat?

Dă-mi şi mie în tarot.

De licenţă?

Dă-o naibii de licenţă. Zi-mi de dragoste.

Da, mă, o să te întâlneşti cu soră-sa lu Ilia, şi o să fie bine. Hahahahahaha gulp! Cine urmează?

A ascultat cineva cu paharul la uşă (pe bune, merge faza cu paharul). Cred că i-a picat Arnheim. Dar nu sunt sigură.

Păi şi ce facem? Tăiem Arnheim de pe listă?

Sper să îmi pice despre Potemkin.

Şi eu sper să îţi pice despre Potemkin. Eşti înaintea mea?

Vin rezultatele.

Cu câţi de i se scrie deciziile?

Sincer, cu doi.

1+1=RON

2009-06-28T01:44:00.005+03:00

Ştii, oamenii au etaloane diferite pentru măsurarea banilor.

De exemplu, străbunicul meu calculează banii în buchete de flori. Cât câştigi? Cam de-un buchet de trandafiri pe zi. Nu, nu este neapărat romantic, dar nu ne-au lipsit florile din casă niciodată.
Eu calculez în funcţie de pachetele de ţigări. Cam asta înseamnă confortul. Un pachet de ţigări şi un iaurt (pentru că îmi place să trăiesc sănătos).
De fapt normal este (probabil) să calculezi în funcţie de confortul tău drag şi personal.
Dar parcă am ajuns pe o altă planetă, a oamenilor care, reversul medaliei, calculează buchetele, ţigările, iaurturile, în bani. Ce mănânci? Cam de 35 de lei pe zi. I-am luat gagicii mele un cadou de 2 milioane. Maşina asta a costat... în fine, nu ştiu care sunt preţurile. Şi ştii ce e ciudat? Că e vorba de nişte oameni care nu duc lipsă de ceva anume. Poate de simţ al valorilor. Sau sunt eu de pe planeta oamenilor care nu trăiesc cu bani? Sau mi se pare că nu trăiesc cu bani?

TREBUIE SĂ-ŢI DEA ALŢII SIMŢUL PENIBILULUI

2009-06-26T20:47:00.006+03:00

ML este un băiat brunet, cu faţa lungă, cu ochii mereu pe jumătate închişi, care critică sistemul şi care îşi spune tânăr regizor. Nu a terminat nicio facultate, şi nu, nu a făcut niciun curs de măcar o săptămână de regie.
Azi trimitea un mesaj (mass pe mess) - ajutaţi un tânăr regizor. Ideea e foarte tare blablabla, am nevoie de finanţare 1000 de euro.
Pentru toţi cei care nu au simţul penibilului. Tânăr regizor nu se numeşte oricine. E ca şi când ţi-ai spune Smaranda, prinţesa sprâncenelor, fără să fii de viţă nobilă.
Tot în primul rând. De finanţări nu face rost oricine, şi nu oricum. Mă puţă, tu cu mass pe mess strângi finanţări? Şi îţi ajung 1000 de euro pentru un film? Păi dacă faci un film aşa prost, fă-l pe banii tăi. Că după aia o să te plângi prin baruri, pe la prieteni, că în România nu sunt susţinuţi artiştii. Şi o să te consoleze 3 amici la fel de frustraţi şi care te cred când spui că tu eşti tânăr regizor.
Toată lumea râde de ăia de la American Idol care cântă cu pasiune şi ca nişte măgari. Ei bine, şi filmul e glossy, pixie dust şi cool.

OMUL FOARFECE ŞI PERSONAJELE CARICATURĂ

2009-06-23T23:33:00.004+03:00

S-a identificat cineva cu omul foarfece? Şi nu vi se pare ciudat să vă identificaţi cu un personaj care are tot atâtea şanse să existe ca şi un urs polar pe lună?
Nu e suficient să ştii secretul lui Tim Burton ca să poţi să faci ca Tim Burton. Reţeta (şi oricum o să iasă o altă prăjitură) e următoarea - iei lumea reală, o sondezi emoţional apoi schimbi registrul. Ce înseamnă să fii ciudat şi să nu te înţeleagă nimeni? Să ai mâini foarfece, de exemplu.
Duce tot la extrem. Şi spiritul de mic oraş american, cu poveşti prea puţine pentru dorinţa de spectaculos a oamenilor, şi mediul sinistru de colorat şi vesel, şi latura emoţională a lui Edward. Ca şi când ar face un tablou realist din boabe de orez şi porumb lipite cu aracet.
Iar atunci când caricaturizezi, s-ar spune că e mai uşor de recunoscut personajul. Am auzit că de fapt creierul înregistrează caricaturile oamenilor pentru a-i recunoaşte. Un nas mare, nişte ochi exoftalmici, ne ajută să reţinem persoana. Emoţional, în filmele lui Burton, mi se pare că se foloseşte aceeaşi tehnică.

CUM SE SCRIE DUTE

2009-06-23T13:04:00.006+03:00

Ok. Cineva caută de mai bine de o lună "cum se scrie dute" şi sfârşeşte pe blogul meu. Banuiesc ca e nasol să nu ştii cum se scrie du-te şi să nu-ţi răspundă nimeni.
Articolul care urmează nu este scris pentru oamenii care trec de obicei pe la mine.
[Dute] se scrie du-te.
Regula este următoarea
-în cazul în care ai inversiune, pui liniuţă. Du-te vine de la te du!, iar dacă le inversezi, pui liniuţă între ele. Ca şi în cazul fă-mă să-ţi dau o palmă. Mă fă îmi sună arhaic, dar bănuiesc că se folosea la un moment dat.
-fă-mi este tot inversiune . În plus - liniuţa înlocuieşte vocala "î". Deci, atunci când cade o vocală, e înlocuită de liniuţă. Alt exemplu - într-o rezultă din "între o". S-a dus vine din Se a (pe sine se a dus). Măria Sa, traista sa, nu au de ce să aibă liniuţă, pentru că sa e direct pronume nu ştiu de care.
Pentru cei care caută "sex cu travestiţi şi negrii", "filme cu anarhişti care omoară oameni de pe youtube", "desene animate cu sex"... baftă.

Fa bani pe net acum! 4 clickuri pe zi iti pot aduce un salariu stabil!

THIS MEANS WAR

2009-06-22T01:15:00.010+03:00

Dragi căi ferate române,

Stiu că nu am fost niciodată în relaţii foarte bune. De exemplu atunci când aţi interzis fumatul în tren şi eu încă mergeam des cu trenul, m-aţi enervat foarte tare. Nu prea aveam unde să îmi pun bagajele în săgeata albastră când mă întorceam de la Anonimul. Altă dată nu mergea aerul condiţionat vara. Şi mai ales întârzierile. Of, întârzierile alea infernale, mai ales vara, când nu mergea aerul condiţionat. Nu o să mai spun de toalete, pentru că simt că v-aş umili şi aş atinge un punct sensibil.
Dar azi aţi întrecut orice măsură.
Am fost în Buşteni. Vară, cald, pseudo-căţărat, bagaje. Întârziere 40 de minute. Nerecuperată. Un drum scurt până la Braşov să îi văd pe ai mei şi să-mi iau jobenul şi fracul pentru balul absolvenţilor (pe bune, chiar m-am îmbrăcat în frac şi joben, puteţi să o întrebaţi pe dna Viorica Bucur, care a crezut că sunt costumată în magician). Pentru că personalul pentru care aveam bilet întârzia, m-am urcat într-un accelerat venit tot cu întârziere. Am dat biletul controlorului, ca şi când nu mi-aş fi dat seama că am urcat în alt tren. Mi-a cerut bani pentru suplimentul de viteză. Care viteză? Care confort? Care tren? Bineînţeles, nu am acceptat să plătesc nimic în plus.
Şi, dragi căi ferate române, am fumat o ţigară, ilegal, pe culoar. Asta aşa, ca o declaraţie de război. Am aruncat mucul pe jos. Ca să fie şi mai clar.
La întoarcerea spre Bucureşti am avut întârziere de o oră. Ştiu că nu o să ne înţelegem niciodată. Drept pentru care o să-mi iau motor.

ULTIMUL TANGO LA PARIS

2009-06-14T13:55:00.003+03:00

(Ultimo tango a Parigi)

Data lansării
februarie 1973 (SUA)
Regie
Bernardo Bertolucci
Scenariu
Bernardo Bertolucci
Franco Arcalli
Imagine
Vittorio Storaro
Distribuţie
Marlon Brando (Paul)
Maria Schneider (Jeane)

Doi oameni singuri, fiecare aflat la criza vârstei, ea de 20 de ani, el de 40 de ani, îşi găsesc refugiul unul în braţele celuilalt, într-o relaţie bizară, aparent bazată pe o sexualitate exacerbată, de multe ori agresivă. Iar un film despre refugiul în sex nu putea să nu vorbească explicit şi deschis despre acest subiect controversat.
Prima întâlnire a publicului cu Jeane o arată ca pe o fată ieşită din tipare, care pare să vrea să îşi depăşească vârsta, o famme fatale de 20 de ani, îmbrăcată ieftin şi cu machiajul măzgălit. Paul este prezentat ca un bărbat măcinat. Stresat până la paroxism de scrâşnetul roţilor de metrou, urlă “Fucking God!”, în mijlocul străzii. Vocea lui este acoperită de sunetele străzii, iar gestul lui se pierde în agitaţia Parisului. Parisul este în filmul lui Bertolucci un oraş murdar, prăfuit, nu acel oraş al iubirii romantice, un oraş al iubirii disperate, agresive şi distructive.
Cei doi se întâlnesc într-un cadru misterios, într-o casă veche, fantomatică. Fac sex violent, apoi par să îşi urmeze fiecare drumul lor, fără a-şi spune numele. Se mută totuşi împreună, începând o relaţie bolnăvicioasă, într-o lume cu reguli proprii: fără a-şi spune numele lor sau ale altora, fără a-şi face confesiuni, şi fără a lăsa impresia vreunui afect special.
Se conturează lent o relaţie de dragoste deosebită între ei, fără a înceta însă să se rănească cu ferocitate, sexual, fizic şi emoţional.
Ea nu pare complicată: o fată de 20 de ani dintr-o mai veche aristocraţie pariziană, iubita unui regizoraş banal de vârsta ei, care îi exploatează viaţa şi sensibilitatea într-o emisiune de proastă calitate a cărei protagonistă este ea.
El este cel complicat, cu probleme întunecate şi cu o atitudine care îşi are explicaţia în aceste probleme întunecate.
Pe parcursul filmului, personalităţile se dezvăluie treptat. El, victima placidă a unei căsătorii chinuitoare, înşelat de soţie cu dublul lui imbecil, şi rămas fără nici un reper în urma sinuciderii acesteia, îşi caută un nou loc în lume. Se bărbiereşte cu briciul pe care fosta soţie l-a folosit să îşi taie venele, se autopedepseşte şi este furios pe lume, nu pare să ştie spre cine să îşi îndrepte furia şi se lasă pradă dezgustului. Caută o relaţie simplă, care să îl dezlege de pasiunea pentru soţia adulterină, care îi exploatase slăbiciunea pentru ea.
Ea are un cult pentru tatăl ei, mort în războiul din Algeria, îşi explorează sexualitatea şi se aruncă în relaţia lipsită de substanţă cu Marcel. Se lasă dusă de val şi condusă spre experienţe exotice de americanul Paul, într-un apartament mizer închiriat în suburbiile Parisului. Idealizează apartamentul, pe care îl consideră „drăguţ”, îl idealizează pe Paul în care pare să vadă imaginea paternă, şi nu îşi ia nicio responsabilitate asupra ei.
Dacă amândoi căutau o relaţie simplă, ea se complică odată ce apar afectele. Primul semn al schimbării acestei noi lumi pe care a impus-o Paul, dar cu care Jeane nu era împăcată este acela că el însuşi încalcă regulile pe care le-a stabilit şi începe să îşi spună povestea credibilă a unei copilării şi adolescenţe frustrate. E primul moment de devoalare a slăbiciunilor personajului şi îi explică personalitatea nervozată. Spun „povestea credibilă” pentru că în final Paul risipeşte aerul confesiv, şi spune că e posibil să o fi inventat.
Paul are un aer brutal, masculin, o domină prin forţă fizică şi autoritate, în timp ce Jeane pare mai degrabă fragilă, uşor naivă (deşi se dovedeşte a nu fi deloc aşa), şi îl domină, mai ales în a doua parte a filmului, prin feminitatea sa. Câştigă teren, se îndrăgosteşte de el ca o copilă pasionată şi labilă, un nou tip de Lolita, în timp ce dragostea lui este matură, implică mai mult afect şi este mai statornic. Intenţia lui Bertolucci a fost aceea de a da o notă picturală în spiritul lui Francis Bacon. Aşa cum declara mai târziu, l-a ales pe Brandon pentru a juca rolul lui Paul după ce a văzut o pictură a lui Bacon care îl reprezenta pe un bărbat deziluzionat.
Scenele sexuale au o agresivitate poate greu de acceptat, dar nu gratuită. Agresivitatea face parte din personalitatea lor, spune câte ceva despre fiecare în parte şi este o formulă prin care Bertolucci le devoalează personalitatea. Oameni cu tare şi probleme antecedente poveştii, frustraţi şi găsindu-şi eliberarea în intimitate.
Fiecare dintre personaje are parte de câte o schimbare majoră de-a lungul poveştii. Paul se rupe de trecutul său, îşi regăseşte latura sensibilă şi redevine dominat, aşa cum se intuieşte că ar fi fost în relaţia cu fosta soţie. Se întrevede o istorie zbuciumată a sa, în care a fost supus, întreţinut şi lipsit de masculinitatea agresivă pe care o afişează în prezenţa tinerei Jeane.
Jeane, în aceeaşi timpi filmici, se descoperă ca fiind superficială, are explozii de personalitate banale, tipice unei copile isterice, şi sfârşeşte prin a-l omorâ, dintr-o greşeală stupidă, pe Paul.
Filmul se desfăşoară pe două planuri, conturează două între care cei doi fac singuri distincţia. Lumea din casă şi viaţa lor independentă.
Aici, Jeane are relaţia cu Marcel, o relaţie lipsită de strălucire şi comunicare reală. Deşi ea vorbeşte foarte mult în filmele pe care le face Marcel despre copilăria ei, despre personalitatea ei şi despre istoria familiei, deşi este în elementul său, în casa în care a crescut, nu pare să se desfăşoare sau să se caracterizeze la fel de bine ca în momentele în care este în „cealaltă lume”, a ei şi a lui Paul. Relaţia pare un apendice al filmului, cu simplul rol de a arăta labilitatea Jeanei, lipsa ei de scop real.
Paul are însă o viaţă în exteriorul casei complicată. Încearcă să afle de ce s-a sinucis soţia lui, luptă cu mama Rosei pentru ca aceasta să aibă o înmormântare lipsită de fastul pe care ea nu şi l-ar fi dorit.
Încearcă să găsească răspunsurile la amantul Rosei, anchetează inutil, şi nu ajunge decât la concluzia că asemănarea dintre el şi amant era izbitoare şi de multe ori provocată de Rose. Ea insistase ca amândoi să aibă acelaşi model de halat de baie, să decoreze ambele camere, şi cea conjugală şi cea a amantului, asemănător, şi să aibă acelaşi tip de conversaţii cu amândoi.
Toate celelalte personaje sunt comune, au o doză de imbecilitate şi o viziune superficială asupra lumii, o obsesie. Mama Rosei este obsedată de florile de la înmormântarea fiicei, Marcel este obsedat de filmuleţele banale pe care vrea să le facă şi pe care le consideră mari realizări artistice, amantul este insipid şi poate prea pedant.
Filmul a fost foarte controversat, iar controversele au fost întreţinute şi de comentariile actorilor.Maria Schneider declara într-un interviu că s-a simţit umilită la filmările celebrei „scene cu untul”, că a rămas traumatizată şi că în scenariul original scena nici nu exista, ceea ce înseamnă că de fapt contractul nu o obliga să joace acea scenă.
Au fost voci care au declarat că filmul este pornografic. Scenele în sine nu sunt pornografice, dar şocul provine din atitudinea cu care sunt tratate – sexualitatea unui Marlon Brando matur, Jeane, femeiuşca supusă, aproape un obiect sexual, felul bizar în care cei doi interacţionează.
Tribunalul din Bologna care a interzis „Ultimul Tango la Paris” îl cataloga ca având:

„Conţinut obscen şi ofensiv la adresa decenţei publice...prezentat cu desfrâu obsesiv şi care prezintă cele mai joase instincte ale libidoului, dominate de ideea de a răscoli apetite neexploatate pentru plăcerea sexuală...acompaniate de sunete din off, gemete şi scâncete ale plăcerii climaxului”

Şi dacă acest text este prea agresiv şi nu caracterizează în ansamblul său filmul, Pauline Kael, cronicar la „New Yorker”, spunea:

„Este probabil cel mai puternic film erotic făcut vreodată şi ar putea să se dovedească cel mai eliberator film făcut vreodată. Este normal ca publicul să aibă un şoc, anticipând alt stil de la regizorul care a făcut „Conformistul”, şi confruntat acum cu propria lui sexualitate neaşteptată şi cu realismul cerut de la actori. Bertolucci şi Brando au schimbat înfăţişarea unei forme artistice. Cine ar fi fost pregătit pentru aşa ceva?”

Prima interzicere a filmului a durat două luni, deşi un tribunal Italian a ars mai târziu unul dintre negativele filmului, a revocat drepturile civile ale filmului pe o perioadă de cinci ani şi l-a condamnat la închisoare pentru patru luni cu suspendare. În Britania, secvenţa sodomiei a fost tăiată, probabil pentru a nu încuraja genul acesta de comportament. Totuşi, cronica scrisă de Kael a convins scepticii că filmul era moralmente serios şi o operă de artă.
Ultimul Tango la Paris este cu siguranţă filmul care i-a adus lui Bertolucci faima internaţională. Faptul că, de-a lungul filmului, Brandon nu este dezbrăcat, în timp ce Jeane apare de mai multe ori dezbrăcată, a lansat alt tip de controverse.
Molly Haskel spunea totuşi că mai degrabă femeile au fost atrase de film, decât bărbaţii, văzând în acesta o eliberare a sexualităţii feminine şi a emancipării femeii.
“Ironizează structurile familiilor burgheze care “civilizează” sălbaticul din fiecare dintre noi.”
Finalul, prea melodramatic pentru gustul unora, definitivează raportul dintre cele două personaje – ea era o Lolita perversă, dezorientată, în căutare de experienţe noi, care trece într-o nouă etapă de maturizare după ce îl omoară pe Paul, iar Paul, la rândul său îşi asumă maturitatea şi moartea cu calm şi autocontrol.

NASTEREA UNEI NATIUNI

2009-06-14T13:53:00.004+03:00

(Birth Of A Nation)

Data lansării
februarie 1915 (SUA)
Regie
D.W. Griffith
Scenariu
D.W. Griffith
Frank E. Woods
(după scrieri ale lui Thomas F. Dixon Jr.)
Imagine
G.W. Bitzer
Distribuţie
Lilian Gish (Elsie Stoneman)
Mae Marsh (Flora Cameron)

“Naşterea unei naţiuni” a fost primul film din istorie care a relevat forta de manipulare a imaginii.
Pentru prima data s-a aratat impactul pe care un film poate sa-l aiba asupra societatii atat prin ce spunea, cat si prin cum spunea (montajul paralel, prim planul, plan detaliu- deci prin limbaj pur filmic, nu prin apelarea la cel apartand altor arte- literatura- adica discursuri, declaratii, etc ) Premiera a avut loc pe 8 februarie 1915 la Los Angeles, iar ecourile filmului au fost copleşitoare. Provocaţi de ideea filmului (care prezenta Ku Klux Klanu-ul ca pe un salvator al naţiunii americane), multi spectatorii albi au ieşit furioşi din cinematograf şi au atacat pe aproape toti oamenii de culoare intalniti în cale
In Nord, pe de alta parte, efectul a fost opus. Astfe, de exemplu, in Boston –oras din Nordul SUA, au avut loc manifestatii de strada, timp de 2 zile, impotriva modului in care filmul prezenta Nordul si oamenii lui (yancheii violenti, vulgari, corupti,viciosi etc) , fata de imaginea oamenilor din Sud (pastratori ai adevaratelor valor americane: virtute, credinta, elegant, cinste, onoare, etc.
Filmul înfaţişează povestea a doua familii de proprietari, una dintre ele din Nord, iar cealaltă din Sud, pentru care razboiul de secesiune reprezintă o ispasire fara vină.
Griffith apeleaza de cele mai multe ori la sensibilitatea publicului, cauta sa obtina simpatia pentru familiile de sudisti albi, care au de suferit de pe urma unui razboi nedrept, pentru o cauza care, in viziunea lui, nu ar fi trebuit sa existe – eliberarea negrilor din sclavie.
Astfel, albii sunt idealizati de catre regizor in acest film. Povestile de dragoste pe care familiile le traiesc sunt tandre, atmosfera de familie este armonioasa, iubitoare. De altfel, regizorul surprinde povesti sensibile si sentimentaliste cu care publicul ( de toate categoriile ) sa se poate identifica usor, descriind mai multe sabloane de varsta si personalitate: copilul vesel si iubitor, tinerii indragostiti, prietenii loiali, parintii framantati de grija copiilor. Secventele cele mai romanţate, care înfăţişează familiile în momentele lor de graţie sunt realizate prin paralelism şi/sau antiteză cu cele ale negrilor. De exemplu, secventa balul- unde se reuneste inalta societate si care ii înfăţişează pe albii sudisti în toata splendoare si eleganţa lor, este montata în paralel cu secventa ce infatiseaza petrecerea negrilor,unde violenta pasiunilor si a instinctelor primare ale celor prezenti o fac sa semene cu o petrecere de-a dreptul sabatica (a se vedea cum aceştia din urmă dansează în jurul focului, ca într-un ritual păgân.) De altfel, in acest film nu exista nici o secventa care sa îi puna pe negri într-o lumină bună, de fiecare dată comportamentul lor fiind fie o falsă umlinta, fie o agresivitate animalică. Cu o singura exceptie: prezentarea servitorilor familiei din Sud – umili, loiali, devotati. De altfel, ideologia sudista a filmului e evidenta: atata timp cat oamenii de culore isi cunosc locul si rolul in societate ,indatoririle ca sclavi, ei sunt inofensivi si utilili. Cei care ii corup, bagadu-le idei nocive in cap , indemandu-i la comportamente antisociale sunt, desigur, iancheii care au militat ipocrit pentru eliberarea lor din robia de pe plantatiile de tutun si bumbac pentru a-i avea ca sclavi-proletari in fabricile din Nord. De aceea, apariţiile albilor care îi susţin pe negri sunt caricaturale, facute in tuse groase: , albii din Nord sunt fie naivi, fie oportunişti sau perverşi. Dacă dragostea segregaţioniştilor este prezentată romantic şi tandru, reacţiile taberei adverse sunt aproape animalice, perverse (a se vedea privirile pofticioase si gesturile libidinoase) .
Rasismul vremii mergea departe. Unii actori albi au evident feţele machiate cu negru. Soluţia s-a găsit pentru ca negri să nu inre în contact direct cu actorii albi. Atitudinea era atât de generală în 1915, încât, chiar după filmări, mulţi actori minţeau în CV-urile lor că au jucat i n acest rolul unui membru Ku Klux Klan, atât pentru că filmul a avut un foarte mare succes si era considerat ca o opera valoroasa (deci orice participare la ea era considerata ca un merit) cât şi pentru că filmul a dat curs pornirirlor rasiste, existente atat in Sud, cat si in Nord.
Suportul moral pe care l-a primit povestea din partea publicului, îl absolvă partial pe regizor şi incriminează o intreaga atmosfera a acelor vremi. Thomas Dixon Jr. însuşi a solicitat o proiecţia cu Nasterea unei natiuni la Casa Albă , lucru ce a fost acceptat (era pentru prima data cand un film avea onoarea de a fi vazut la Casa Alba!) , declarand apoi:

"It is like writing history with lightening, and my only regret is that it is all so terribly true."
“Este ca şi când ai scrie istorie cu lumina, iar singurul meu regret este că totul este dureros de adevărat.”

Dar, dincolo de mesajul controversat al filmului, Nasterea unei natiuni reprezintă o contribuţie remarcabilă la cristalizarea limbajului cinematografic. Putem spune ca acum filmul s-a nascut ca arta.
Critica atribuie trei mari realizări în plan tehnic regizorului. În primul rând, folosirea camerei mobile pentru a urmări personajele, şi nu aducerea evenimentului în faţa camerei. Tot Griffith este unul dintre pionierii introducerii prim-planului în cinematografie, iar în filmul “Naşterea unei naţiuni” el este folosit admirabil nu in scop pur descriptiv ( ca in Cabiria, spre exemplu), ci dramatic, pentru crearea tensiunii, . Tot o realizare importantă este si încorporarea unor secvenţe pseudo-documentare in corpul ficţiunii (cum ar fi asasinarea lui Lincoln). Putem spune ca epopeea lui Griffith ,privită eclusiv din punct de vedere al limbajului filmic, cuprinde episoade de valoare antologică: descrierea poetică a bătăliei de la Pettersburg; incendiul Atlantei, magistrala imagine a câmpului de lupta acoperit cu morţi, si- mai ales- montajul care alterneaza în final , contrapunctic , eforturile disperate de a rezista ale familiei sudiste asediate cu apropierea in galop, savant ritmata pe acorduri wagneriene din Cavalcada valkiriilor , a Calaretilor Noptii (oamenii Klanului)
Asa cum am aratat, filmul s-a dovedit a fi ,din punct de vedere moral si ideologic , unul de , reactionar: , propaganda poziţia segregaţioniste a autorului romanului ecranizat, Thomas Dixon. Ca urmare a fost boicotat în numeroase oraşe din America şi interzis în mai multe ţări.
Dar, dacă la vremea respectivă a dat nastere , ca raspuns, la multe controverse si a mobilizat spiritele progresiste , astăzi il putem judeca si din alta perspectiva. Filmele care prezintă astfel de conflicte ar trebui să ofere “dreptul la replică”, în sensul că nu este morală prezentarea, idealizată sau nu, doar a unei singure opinii. Este stiut ca , intotdeauna, trebuie Audiatur et altera pars !( sa asculti si parte cealalta! ) . Cu atât mai mult cu cât evenimentele prezentate au o bază istorică,caz in care autorul ar trebui să îşi asume responsabilitatea morală a unei acurateţi documentare pe cât posibil corectă.Asadar, cele mai multe critici astăzi derivă nu atât din simpatia declarată pentru Ku Klux Klan, cât pentru prezentarea unei singure viziuni asupra poveştii: forţele principale în conflict sunt armata de negri, care ameninţă cu distrugerea ducând pretutindeni omorul, violul si abuzul, iar pe de altă part, oamenii Ku Klux Klan-ul, păstrător al ordinii si al valorilor in societatea americana
Pe de alta parte, în plan economic filmul a fost un mare succes. A facut mai mult decât să amortizeze costurile producţiei, aducând un profit imens. Acest lucru a permis Hollywoodului să întreprindă alte montări grandioase, care au depăşit, in epoca, fastul superproductiilor italiene.

ANDREI RUBLIOV

2009-06-14T13:50:00.000+03:00

(Andrei Rublev)

Data lansării
Decembrie 1966 (Uniunea Sovietică)
Regie
Andrei Tarkovski
Scenariu
Andrei Konchalovski
Andrei Tarkovski
Imagine
Vadim Yusov
Distribuţie
Anatoli Solonitsyn (Andrei Rubliov)
Ivan Lapikov (Kirill)
Nikolai Grinko (Danil Chorny)

Andrei Rubliov este artist pictor de icoane, Andrei Rubliov este artistul în general, şi Andrei Rubliov este Tarkovski. Şi, aşa cum au văzut organele de cenzură filmul, Andrei Rubliov este statutul artistului în Rusia comunistă.
Tarkovski are un limbaj propriu, un fel de a spiritualiza personajele. Filmele au conflicte puternice, tehnic vorbind, dar conflictele şi mai puternice se văd pe faţa personajelor – frământări, tristeţi, degradări ale spiritului şi ale trupului.
Aş îndrăzni să spun (şi aş fi vrut să mă feresc de superlative) că este un film sublim: sondează sufletul artistului aşa cum nu a făcut-o vreun alt film până atunci, şi de atunci încolo.
Filmul decupează momentele intense din viaţa unui creator, marile revelaţii şi marile tristeţi, începând cu etapa de formare, continuând cu maturitatea şi găsirea de sine, şi apoi cu bătrâneţea şi regăsirea de sine. Acuzat de „pesimism”, filmul a fost primit ca o palmă de către sistem, a fost interzis şi ciopârţit până în 1971, când a văzut, în sfârşit, lumina proiectorului şi în Rusia. Până atunci filmul călătorise deja în Europa, având succes la Cannes şi la Dom Kino. Mai târziu, după moartea lui Tarkovski, filmul este proiectat în întregime, fără tăieturi şi necenzurat.
Andrei Rubliov pleacă să picteze icoane la Moscova. Este încă tânăr, are o privire extatică, e frământat de tristeţi metafizice şi de întrebări. Priveşte oamenii într-un fel aparte, cu milă şi compasiune, îi judecă şi îi înţelege. Este martorul şi victima unor vremuri dificile pentru artişti. Îşi face ucenicia alături de Teophanes, în ciuda meschinităţii lui Kirill, care ratase şansa de a învăţa de la acesta tocmai din cauza invidiei. Dar, aşa cum va arăta Tarkovski în film, creaţia artistică are o latură mistică, divină, la care nu oricine poate accede. Creaţia îşi alege creatorul.
Viaţa interioară a lui Andrei Rubliov este intensă. Nu este doar un pretext pentru critica fină adusă vreunui sistem, este chiar un fel de a trăi şi de a vedea lumea. Picturile făcute la comandă şi torturile morale la care este supus (sau mai degrabă la care se supune singur), nu aparţin de un timp anume, nu sunt ale pictorului de icoane din perioada medievală. Aparţin de sufletul artistic care nu îşi găseşte locul şi timpul pe pământ.
Rubliov nu vrea să picteze scena Judecăţii de Apoi pentru că nu vrea să facă ceva ce ar putea speria oamenii, ci mai degrabă ceva care să îi aducă aproape de Dumnezeu. Creaţia lui ţine de inspiraţie, şi de multe ori face referiri la faptul că starea lui exterioară şi interioară influenţează creaţia („Nu ştiu cum poţi picta aşa” – după ce mănâncă, „Cum poţi picta icoane având astfel de gânduri?”)
De altfel, el este un călugăr preocupat de raportul dintre OM şi Dumnezeu, de sufletul uman şi de găsirea liniştii şi a păcii prin religie, nu de religia în sine, sterilizată de iubire. Întrebările pe care şi le pune, dilemele pe care le are, sunt legate de om, nu de Dumnezeu, în sensul că, dacă nu l-a înţeles pe Dumnezeu, cu siguranţă crede în el. Dar cand vine vorba despre oameni, încearcă să îi înţeleagă, să le acorde circumstanţe atenuante (aşa cum reiese şi din discuţia lui cu Teophantes), să îi creadă. De altfel scena poetică din catedrala încă nepictată, în care recită din biblie, „...dar dacă nu am iubire, atunci nu am nimic...” vorbeşte cel mai bine despre personalitatea lui Rubliov. El trăieşte religia cu pasiune, nu o dogmatizează. Este în stare să contrazică versetul din biblie „femeia a fost creată pentru bărbat şi nu bărbatul pentru femeie” şi o priveşte pe Durochka, fata handicapată, „nebuna lui Dumnezeu”, cu simpatie şi fără a-i imputa faptul că nu are capul acoperit în biserică - o ia sub protecţia sa.
Viaţa exterioară a lui Andrei Rubliov se compune din raporturile cu ceilalţi oameni şi din raportul cu istoria.
Istoria este una dintre forţele care îl împiedică să creeze lucruri durabile.Nu mai este doar Rubliov şi arta, legătura dintre Rubliov şi picturile sale o face timpul pe care îl trăieşte, cu toate frământările sale. Astfel, comenzile sunt date imperativ de prinţ sau de episcop, iar abaterile de la reguli sau comenzi sunt pedepsite. Scena din pădurea de brazi, când ucenicii sunt atacaţi este cutremurătoare. Trimişi ai prinţului le scot ochii şi îi abandonează în pădure. Îşi pierd văzul, ca să nu mai poată lucra, şi să servească drept exemplu celor care nu se vor supune poruncilor.
Un alt conflict interior foarte puternic al lui Rubliov este momentul în care armata de tătari şi ruşi ard biserica pictată de acesta. Îşi vede creaţia distrusă şi se hotărăşte să nu mai picteze, pentru că lumea nu are nevoie de icoane. Iar momentul coincide cu crima pe care o săvârşeşte Rubliov şi care reprezintă o încălcare gravă a principiilor lui. Fără o conştiinţă curată, el nu mai poate picta. Aşa că se autopedepseşte pentru crimă printr-un jurământ de tăcere şi pentru încălcarea principiului şi întinarea artei prin tăcere artistică. Pictura de icoane este atât de strâns legată de personalitatea lui încât nu concepe să separe ceea ce face de ceea ce simte şi de ceea ce gândeşte.
Celelalte personaje din jurul lui Andrei Rubliov sunt exponenţi ai unor clase - fie tipologii de artişti (pseudo-artistul invidios şi netalentat, comediantul care critică, artistul fără trăiri, care nu poate lucra pe stomacul gol, artistul cu pretenţii înalte şi care i se oferă ca dascăl, artistul debutant), fie instanţe diferite ale cenzurii (prinţul şi episcopul care fac comanda, slujitorii prinţului care aplică pedepsele sau care racolează artişti, tătarii needucaţi şi necredincioşi care distrug operele şi care nu vor decât să prade, ambasadorul italian care aşteaptă o demonstraţie de forţă artistică). Durochka, fermecătoarea fată surdo-mută, nebuna Lui Dumnezeu, este omul în care arta se reflectă cel mai bine. Nu pare a înţelege ce se întâmplă în jurul ei, dar ea apreciază creaţia la un cu totul alt nivel, fără a o pricepe, dar simţind-o. Prima ei apariţie o arată intrând în biserică doar pentru a se adăposti de ploaie. Când vede peretele stropit de noroi, plânge şi se consumă cu sinceritate. Durochka reprezintă, prin candoarea şi iraţionalitatea ei, felul în care ar trebui înţeleasă arta, motiv pentru care Rubliov se ataşează de ea.
Ultima parte, Clopotul, schimbă focalizarea poveştii pe noul artist debutant, care primeşte un proiect prea mare pentru el. Acesta este tânărul Boris, o altă instanţă a lui Tarkovski, pe lângă Rubliov. Asemănarea dintre atmosfera de platou de filmare şi cea de muncă la clopot este izbitoare, ca de altfel şi asemănarea dintre Boris şi regizor. Presiunea care se pune pe tânărul debutant este foarte mare, îl epuizează şi consumă pe parcurs, şi se împleteşte cu marea lui dezamăgire personală: „...nenorocitul (n.r. tatăl său) nu a vrut să îmi dea secretul clopotului. A preferat să îl ia cu el în mormânt”.
Boris nu se mulţumeşte cu puţin. Caută un anumit lut pentru clopot, deşi toată lumea îl presează şi îl îndeamnă să se grăbească şi să folosească alt lut. Alegerea materialului este mai degrabă un ritual încărcat de misticism şi religiozitate. Băiatul pipăie lutul, scuipă pe el, îl ascultă, îl scutură, apoi, nemulţumit, caută altul, şi numai inspiraţia divină şi hazardul îl va ajuta să găsească lutul potrivit. În cele din urmă alunecă într-o râpă unde va găsi, dintr-o întâmplare fericită, ceea ce căuta.
Stilistica filmului este proprie regizorului Andrei Tarkovski. Fiecare cadru este dus până la perfecţiune, de la încadratură şi până la simbolistică. De altfel morala supărătoare pentru conducere derivă din povestea filmului (religioasă într-o lume atee, pesimistă, moralizatoare), dar şi din tehnica folosită, din picturalizarea şi accentuarea unor imagini-simbol (ninsoarea din biserică, icoanele care sunt lăsate la voia întâmplării, Boris care se prăbuşeşte sub imaginea Sfântului Gheorghe, cu suliţa deasupra capului).
„Cristalizarea limbajului artistic tarkovskian se produce odată cu”Andrei Rubliov”, operă care, sub foarte multe aspecte, a deconcertat lumea cinematografică sovietică. Cu Rubliov, regizorul cunoaşte primele dificultăţi reale în relaţiile cu autorităţile”. (Elena Dulgheru „Filmul ca rugăciune”)
Filmul a fost finanţat chiar de către stat, imediat după demonstraţia de talent pe care Tarkovski o făcuse cu filmul „Copilăria lui Ivan”. Se spera a fi un film optimist, care să aducă în prim-plan o personalitate culturală a Rusiei. În stadiul de scenariu, a fost acceptat şi plăcut (nu fără modificări şi scurtări) iar pregătirile pentru turnare au început în septembrie 1964. Prima prezentare a filmului a avut loc în decembrie 1966, la Uniunea Cineaştilor. „Niciodată ecranele sovietice nu mai văzuseră o panoramă atât de bogată şi de complexă a Rusiei Medievale”, scria Maya Turoskaya. Totuşi, pentru că nu corespundea idealismului şi optimismului cerute de instanţele ideologice, s-a opus o rezistenţă vehementă difuzării filmului aşa cum era. Ciopârţit şi cenzurat, încă era acuzat de lipsa acurateţii istorice.

„ La sfârşitul filmului dvs, plouă pe icoanele lui Rubliov. Voiaţi să spuneţi prin asta că şi acum, ca şi în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorţii?” întreba primul secretar de partid al Moscovei.

La invitaţia primită pentru intrarea în competiţia de la Cannes, autorităţile au răspuns negativ. Mai mult, au pus chiar problema distrugerii filmului.
Cel mai mare neajuns după realizare, a fost acela că Tarkovski a pierdut credibilitatea din partea sisemului politic. Nu a mai avut susţinere în realizarea următoarelor filme, ba mai mult, atunci când i s-a trimis din Italia peliculă de cea mai înaltă calitate pentru filmările de la Solaris, aceasta a fost împărţită altor regizori pentru realizarea altor filme.

CUM ÎMPRIETENESC PERSONAJUL CU PUBLICUL?

2009-06-13T01:20:00.003+03:00

Zicea la un moment dat cineva că cel mai mare compliment pe care îl poate primi un scenarist este "Cunosc pe cineva exact ca personajul tău". Bine, eu tot cred că un compliment mai mare este "sunt cel mai mare fan al tău. Îmi dai un autograf pe sâni?". Momentul ăla, când cineva citeşte ce ai scris şi crede că s-a îndrăgostit de tine, când de fapt s-a îndrăgostit de mintea ta sau de minciunile tale, pe care le-a înţeles, le-a simţit şi crede că îi eşti suflet pereche.
Dar şi "cunosc pe cineva exact ca personajul tău" e o chestie ok. Dar ce înseamnă să cunoască şi să recunoască publicul un personaj din film? Şi asta e o întrebare la care eu trebuie să îmi răspund până la predarea de luni a licenţei.
Toma e prea întunecat. Nu are partea luminoasă a personalităţii, care să îl facă simpatic sau care să facă vreun personaj să le fie drag oamenilor care se uită la film. Undeva e o ruptură. Mie mi-a fost drag şi milă de el. Cum fac să se vadă lucrul ăsta? Îi dau o calitate foarte specială, îl rup de celelalte personaje cu o caracterizare mai drăguţă. Până la urmă şi un picior mai scurt decât altul poate să îl diferenţieze, să atragă atenţia asupra lui, fizic, vizual. Iar de aici, calităţile pe care credem cu toţii că le avem - inteligenţă, lupta pentru o cauză nobilă, spontaneitatea, superioritatea faţă de lume.
Spiritele chinuite de societate, neînţelese, sunt uşor de simpatizat. I se întâmplă multe lucruri rele, cum spunea Nicoară, protagonistul nu are noroc, pentru că nici publicul nu simte că are noroc. El obţine totul prin muncă grea. Cred că asta e. Prea i-am măturat calea spre reuşită, şi nu din interiorul personajului.

ULTIMA ISPITA A LUI IISUS

2009-06-13T00:00:00.002+03:00

(Last temptation of Christ)

Data lansării
August 1988 (SUA)
Septembrie 1988 (Festivalul de la Veneţia)
Regie
Martin Scorsese
Scenariu
Paul Schrader
(După romanul lui Nikos Kazantzakis)
Imagine
Michael Ballhaus
Distribuţie
Willem Dafoe (Iisus)
Harvey Keitel (Iuda)

“moralmente ofensator”
“cel mai satanic film făcut vreodată, care va distruge şi şoca creştinismul”
“Studiourile Universal sunt ca iuda Iscariotul”
“Wasserman pune în pericol Israelul”

Au fost cele mai dure afirmaţii făcute despre “Ultima ispită a lui Iisus”. Acestora, regizorul Martin Scorsese le-a răspuns într-o declaraţie:

“Filmul meu a fost făcut din profunde sentimente religioase. Am lucrat la el timp de cincisprezece ani; pentru mine el înseamnă mai mult decât un proiect oarecare. Cred că este un film despre suferinţă şi despre lupta pentru a-l găsi pe Dumnezeu. A fost făcut cu convingere, şi este o afirmare a credinţei, nu o negare a ei. Mai mult, sunt convins că oamenii de peste tot se vor identifica cu latura umana a lui Iisus, cât şi cu cea divină.”
“Cred că dacă aţi reuşit să vă plasaţi singuri într-un punct unde nu există nici o biserică, doar dumneavoastră singuri şi Dumnezeu, acesta este nivelul la care am dorit să fac filmul”

Tâmplarul Iisus Christos din Nazaret poartă povara unui destin mare, a responsabilităţii pentru întreaga lume. Este tentat, insa, de viaţa pământească, şi cea mai mare ispită pentru El este aceea de a fi un bărbat normal, cu o familie şi ca om simplu, muncitor. “Pentru Christos, ispita supremă nu era aceea de a face sex, ci de a se căsători, a face dragoste cu soţia sa şi de a avea copii ca un om obişnuit”. Acesta este răspunsul regizorului Martin Scorsese la acuzaţiile cum că filmul îl reduce pe Iisus la un om cu dorinţe carnale.
În film, Iisus cedează ispitei şi vede lumea distrusă de slăbiciunea Lui. Aşa ca, in cunostiinta de cauza, isi accepta soarta ce I-a fost harazita si Sacrificiul pentru salvarea omenirii.
Este poate cel mai ancorat în simbolism film despre sacrificiul Lui cristic , o întreagă meditaşie în jurul chinului şi torturii spirituale a omului Iisus Christos. Tema principală este schimbarea mentalităţilor într-o lume care are nevoie de lideri, care nu îşi asumă schimbarea. Variantele prin care vrea să schimbe Iisus lumea eşuează una după alta, până în momentul în care El reuşeşte să Se schimbe pe Sine, să evolueze până la a fi în stare să dea un exemplu celor care Îl urmează.
Filmul nu se declară ca fiind o transpunere după biblie. Încă de la început , regizorul (Scorsese) - stabileşte termenii în care va trata povestea. Si este, in mod cert, o abordare inedita a subiectului, un alt punct de vedere asupra povestii Biblice din Noul Testament. El tratează speculativ latura umană a Lui Iisus. Iisus nu este pe jumătate om, pe jumătate zeu. Este om şi zeu în acelaşi timp, iar acest lucru generează dilema. Să cedeze cărnii sau spiritului? Speculaţia nu contrazice felul în care este înfăţişat Fiul Lui Dumnezez în Biblie, ţinând cont că nici un pasaj nu exclude posibilitatea ca acesta să se fi îndoit, dar contrazice interpretarea dată până la vremea respectivă crucificării.
Faptul că El cunoaşte viaţa omenească şi că tânjeşte după ea nu devalorizează crucificarea şi sacrificiul. Dimpotrivă, sporeşte conflictul interior al personajului şi chinul Acestuia. Spre deosebire de abordarea unidimensională a Lui Iisus-Salvatorul, în armonie cu Sine şi cu lumea, filmul propune o sondare în adâncime a Sa, dezvoltând două pasaje din Noul Testament.

„Iar din ceasul al şaselea întuneric s-a făcut peste tot pămîntul pînă la ceasul al nouălea. Iar în ceasul al nouălea a strigat Iisus cu glas mare şi a zis: „Eli, Eli, lama sabahtani!”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai lăsat?” Iar unii din cei ce stăteau acolo, auzind, ziceau: „Pe Ilie strigă Acesta!” Şi îndată alergînd unul din ei şi luînd un burete, l-a umplut cu oţet şi punîndu-l într-o trestie I-a dat să bea” (Matei 27, 45-48)

"Si mergand putin mai inainte, a cazut cu fata la pamant, rugandu-Se si zicand: «Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti»”

Acestea sunt singurele elemente din Biblie care arată îndoielile Lui Iisus, indoieli care Îl umanizează. Conform Bibliei, El ştie că va muri şi va învia, că este Fiul ales al Lui Dumnezeu şi că aceasta este menirea lui: de a Se sacrifica pentru binele omenirii. În film pe de altă parte, frământările Lui Iisus sunt accentuate de lipsa certitudini, de îndoiala că El este Mesia. E El , oare, Fiul Domnului?
In filmul lui Scorsese, Iisus este dual. Misiunea Lui nu este doar aceea de a muri. El, conform profeţiilor, trebuie să moară împăcat, de bună voie. Aşa că El parcurge un fel de drum iniţiatic spre moarte, pentru a Se împăca cu aceasta, pentru a ajunge să Îşi dorească o moarte de divinitate şi nu una de om. Cea mai mare luptă o duce cu El Însuşi. El, zeul, împotriva Lui, omul.
Filmul se poate împărţi pe capitole în funcţie de evoluţia spirituală a Lui Iisus.
Pentru început este înfăţişat ca un simplu tâmplar. Face cruci pentru condamnaţi, o slujbă de-a dreptul infamă, care nu îi aduce nici o mulţumire sufletească si care, mai mult decât atât, îl face să se simtă ca un păcătos)
In prima sa apariţie in film , Iisus pare a fi răstignit pe una dintre cruci. De fapt, ne dăm seama mai apoi, că el încearcă să măsoare lăţimea crucii cu braţele. Gestul, în sine banal, are o semnificaţie aparte în poveste. Este o prefigurare a destinului Lui Iisus . Din călău fără voie urmează să devină, tot fără voie, victimă. În aceeaşi măsură în care soarta l-a îndreptat spre meseria de tâmplar de cruci, tot ea, mai tarziu, îl va îndrepta spre o răspundere mai mare şi mai greu de refuzat. Această perspectivă a fost cea care a şocat şi deranjat marea parte a publicului creştin. Faptul că Iisus ar fi putut să Îşi refuze menirea.
Vedem un Iisus care nu este stăpân pe destinul Său, dezorientat de evenimente, dar în acelaşi timp foarte conştient de chinul pe care Îl are de îndurat. Aşteaptă răspunsuri care întârzie să apară şi pare să Se lupte singur cu tentaţiile, fără vreo urmă a ajutorului divin. Dintre toate filmele pe această temă, Iisus înfăţişat de Scorsese este personajul cel mai tragic . Zâmbeşte retinut, usor crispat. Singura expresie împăcată o are la finalul filmului, pe cruce, când Îşi îndeplineşte menirea. Miracolele pe care le produce nu Îi dau nici o satisfacţie, pentru că e conştient că acestea Îl aduc mai aproape de împlinirea destinului Său.

„What if I say the wrong thing! What if I say the RIGHT thing?”
(“Dacă o să greşesc prin ce spun? Dar dacă o să spun ce trebuie să spun?”)

Teama de a greşi este a zeului, teama de a împlini proorocirea este a omului.
Cel mai tragic este momentul în care îl vindecă pe Lazăr. Este cuprins de spaimă în faţa morţii, oripilat de îmbrăţişările bărbatului aproape descompus, iar latura lui umană se vede mai bine decât în oricare altă secvenţă. Nu este nici erou nici salvator, este doar depăşit de forţa pe care o are.
După ce Se confruntă cu demonii Lui, cu sexualitatea şi cu inima, pierde în faţa orgoliului de a Se fi numit zeu. Se întoarce din desert si se alatura apostolilor Lui, simţind că are toate răspunsurile. Întoarcerea în tabără încheie prima etapă a vieţii Fiului Lui Dumnezeu, un fel de ucenicie în care a descoperit lumea şi a aflat răspunsuri.
Plănuieşte să aducă mântuirea, nu prin iubire, ci „cu toporul”, prin ură şi pedeapsă. Simte un fel de rebeliune adolescentină împotriva Tatălui Său, Îl provoacă.
Este prins într-un război politic. Acest război politic a existat cu adevărat în vremea lui Iisus, dar în nici un film nu a fost accentuat ca în „Ultima ispită a Lui Iisus”.
Apostolii Îl urmează, dar sunt suficiente două dialoguri pe care le poartă în intimitate, şi care arată că ei au un scop propriu, un interes pământesc. Mai mult decât atât, ei au nevoie de certitudini. În timp ce mărşăluiesc spre templu, Pavel îl întreabă „Mai e cineva aici, cu noi, în afară de oameni? Ne veghează cineva?”. Iisus în schimb nu are nevoie de certitudini, pentru că are credinţa.
Intrarea în templu a apostolilor împreună cu Mesia arată refuzul de a se implica în acestă dispută politică. El nu este venit să îi salveze pe iudei de romani, ci să le salveze sufletul. Nu poate şi refuză să le dea un semn, să îi cheme la luptă împotriva romanilor.
Pe de altă parte Iuda ,ca personaj, este contrapunctul. Stăpân pe sine şi pe situaţie, îşi acceptă destinul şi Îl convinge pe Iisus să facă acelaşi lucru. Este singurul dintre apostoli care Îl provoacă pe Maestru, care încearcă să înţeleagă ce i se spune şi prin faptul că gândeşte şi înţelege religia, ajunge să îl salveze. Nu Îl menajează, nici măcar atunci când Iisus este pe patul de moarte. Îi reproşează laşitatea şi slăbiciunea şi Îl mobilizează, deşi Pavel încearcă să îl tempereze. Pavel este credinţa oarbă, teama de schimbare, în timp ce Iuda este cel care caută şi provoacă schimbarea, care nu lasă lucrurile să stagneze. Îşi pune în permanenţă întrebări şi ascultă răspunsurile.
Scena Crucificarii este zguduitoare. Deşi nu se pune accent pe judecată şi pe tortura fizică, cele aproape 5 minute de tortură sunt intense, prim-planurile sunt accentuate si introduc spectatorul în intimitatea personajului. De mentionat ca scenele filmate frontal cu Iisus nud pe cruce au provocat multe controverse, ignorându-se , insa, faptele istorice, obiceiurile romane. Cadrele respective din film nu sunt nici picturale, nici iconografice. Sunt filmate foarte naturalist prezintă un fapt istoric – modul cum erau pedepsiti si torturati in Imperiul Roman cei ce indrazneau sa se revolte , sa nu se supuna legilor stapanilor ( si Spartacus a fost crucificat!)
Ultima apariţie a Diavolului este cea mai intrigantă şi sondează încă odată subconştientul Fiului lui Dumnezeu. Dacă prima dată a apărut sub forma unui şarpe care reprezenta dorinţa fizica, apoi ca un leu care reprezenta dorinţa de putere, ca o flacără a vanităţii de a fi zeu, ultima ispită este aceea de a fi om, de a îşi înfrunta destinul şi de a îşi trăi viaţa. Aşa că Iisus acceptă cu împăcare propunerea Diavolului. Aşa cum, la începutul filmului, a intrat în bordelul Mariei Magdalena sub pretextul că Tatăl Lui I-a dat un semn, în final primeşte apartiţia falsului înger cu împăcare, fără să îşi pună întrebări.
Adoptă viaţa pe care şi-a dorit-o. În biblie, după crucificare şi înviere, rănile I se vindecă miraculos. Dar alegând să devină om, păstrează cicatricile toată viaţa, ca pe o misiune neîndeplinită.
Revine, ca om, la viaţa neîmplinită de dinainte de a pleca în deşert. Este din nou tâmplar, dar de data asta face un plug din lemn, nu cruci. După expresia feţei nu este împăcat cu Sine, nu se bucură de viaţa pe care o duce. Copiii lui sunt asa cum sunt toti copiii din lume, se hârjonesc, se joaca lipsiti de orice grija, nu par să ducă mai departe o misiune de pace şi de salvare a lumii, aşa cum îi promisese îngerul.

„What’s good for the man is not good for the God”
(„Ceea ce este mulţumitor pentru om, nu este mulţumitor pentru Dumnezeu”)

Discursul Sfântului Paul îl tulbură. Paul pune problema manipulării maselor prin religie, din nou un aspect care a scandalizat. Vrea să dea oamenilor ceea ce aceştia aşteaptă, să le creeze o poveste, fără a-l interesa adevărata istorie. Iisus trebuia să moară, iar ei asta au nevoie să ştie că s-a întâmplat. Ridică astfel o altă problemă. Nu contează dacă Iisus a existat sau nu, contează cum îi influenţează acest lucru pe oameni. Biblia poate să existe sau poate să nu existe, important este să existe credinţa oamenilor, dorinţa lor de schimbare. Iar dacă această dorinţă vine dintr-o sursă reală sau o poveste cu tâlc este prea puţin important, spune Paul Scherider prin intermediul personajului.
Înainte de a muri, Iisus îşi dă seama că adevărata tortură nu este să se sacrifice aşa cum I s-a prezis. Tortura este aceea de a muri, El, Fiul Omului, ca un om de rînd. Bătrân, încă dorindu-şi să mai trăiască şi compătimit de Demon.
Iisus intră în ultima etapă, care îi încheie iniţierea. Se maturizează şi se împacă cu Tatăl Lui, Se întoarce pe cruce şi Se jertfeşte aşa cum ar fi trebuit de la început, ca şi când viaţa Lui pământească ar fi fost o halucinaţie.
Finalul împacă filmul cu morala creştină, vrând să transmită mai ales ideea că Iisus a avut temeri înainte de crucificare, că este dual, fapt care nu este exclus nici în scripturi şi supoziţie asupra căreia nu există o autoritate sau „părere avizată”, %i nicidecum ideea că Iisus ar fi fost un păcătos sau un alt spirit uman fără calităşi speciale, doar dominat de destin.
Scenariul a stat în biroul avocatului lui Martin Scorsese timp de 5 ani înainte de a fi realizat. Deşi regizorul credea în subiect, era preocupat de controversele şi răspunsul publicului (cu at\t mai mult cu c%t Scorsese este declarat crestin-de confesiune catolic) . Avocatul a fost de acord că scenariul este strălucit şi că ar fi un film „curajos”, dar l-a sfătuit pe Scorsese să nu îl ducă la bun sfârşit pentru că publicul nu este pregătită pentru genul acesta de subiect.
Tema a generat controversele de care chiar Scorsese se temea. Latura umană a Lui Iisus a fost până atunci neluată în seamă, iar filmul rămâne o demostraţie de curaj a scenaristului-regizor Martin Scorsese.
Cele mai mari controverse au fost lansate de scena crucificării şi de imaginea Lui Iisus gol pe cruce şi de ideea că acesta ar fi putut avea o relaţie carnală cu Maria Magdalena.
Programarea difuzarii filmului pe Channel 4 în 1995 a provocat nenumarate proteste si a marcat un record absolut in acest sens: transmisia cu cel mai mare numar intregistrat de proteste din intreaga istorie a televiziunii britanice. Multe dintre acestea proteste au fost trimise chiar înainte de difuzare si au apartinut unor spectatori creştini, ofensaţi de ceea ce considerau ei a fi o portretizare eretică a lui Iisus , o blasfemie.
Începând cu ianuarie 2002, filmul nu poate fi difuzat la nici o televiziune publică din Bulgaria. Televiziunea naţională programase o difuzare, dar Biserica Ortodoxă Bulgară a reuşit să interzică comanda şi Consiliul Media Electronică l-a interzis. In schimb, in Romania, filmul a fost difuzat ( cu nenumarate reluari) atat de postul national public , cat si de catre celelalte posturi importante de televiziune , fara a provoca reactii notabile. Mai mult chiar, anual ( incepand cu 2006) acest film e difuzat si pe DVD, ca supliment al unui cotidian central ( e vorba de Romania Libera) in preajma Sarbatorilor Pascale.
Cenzura filmului a venit de cele mai multe ori ca raspuns la campanile duse de asocialţii creştine împotriva filmului. Asociaţia Familiilor Americane, care a orchestrat o bună parte a campaniei pentru interzicerea filmărilor, în 1983, adică cu 5 ani înainte de intrarea lui în producţie, contactase vreo 170 000 de pastori din Statele Unite ale Americii, pentru a împiedica difuzarea. (Scorsese despre Scorsese). +i dacă la vremea respectivă filmul era planificat pentru difuzare la data de 23 septembrie (1983) şi luat în considerare pentru prezentarea la Festivalul Filmului de la New York, aceste visionări au fost anulate.
Maica Angelica, directoarea postului de televiziune “The Eternal Word TV Network” a descries filmul lui Scorsese, Ultima ispită a lui Iisus, ca fiind “cel mai satanic film făcut vreodată, care va distruge creştinismul”, o exagerare absurdă şi totuşi pe larg discutată.
Roger M. Mahony s-a rezumat la a spune că filmul ar putea fi “moralmente ofensator”, şi recomanda să fie evitată vizionarea sa.
Pe de altă parte, este de luat în seamă faptul că unii clerici s-au declarat susţinători ai filmului. Reverendul William Fore a declarat că “The Last Temptation Of Christ” nu era decât o idée care ar trebui să fie discutată în mod deschis. Episcopul de New York, Paul Moore, a declarat că “nu a găsit nimic blasfematoriu în el”.
Filmul nu a primit nici susţinerea întreagă a artiştilor din branşa filmului. Zeffirelli s-a alăturat campaniei de boicotare a filmului în Europa.
Totuşi, ca un act de curaj, Universal a luat decizia de a difuza filmul pe data de 12 august 1988-89 (???). “Cel mai bun lucru care poate fi făcut pentru Ultima ispită a lui Iisus, este de a-l pune la dispoziţia publicului American, permiţându-i să tragă singur concluziile, bazate pe fapte şi nu pe comentarii”, a declarat Tom Pollock, preşedintele casei de filmare MCA.
După toate aceste controverse, filmul a făcut în 3 zile încasări de 400 000 $, controversele continând, demonstrându-se astfel că unii preoţi fundamentalişti şi-au făcut singuri un deserviciu până la urmă, contribuind la ridicarea încasărilor filmului, aşa cum chiar Scorsese declara mai târziu.
În ediţia din 16 iunie 2006, Entertainment Weekly l-a clasat în topul celor mai controversate filme din toate timpurile, pe locul 6.

MA ASTEPTAM SA SE SCHIMBE LUCRURILE

2009-06-10T01:32:00.009+03:00

Deocamdata nu s-au schimbat, pentru ca inca nu am primit banii. Mai dureaza toate formalitatile, plus ca am auzit ca nu ii primesc pe toti dintr-o data si ca o sa fie impozitati, dar nu am inteles prea bine. O sa imi angajez un avocat sa imi explice mai ca lumea, dar pana acum n-am prea avut chef sa umblu si sa caut. Oricum, sper ca nu e vorba de mai mult de 10%. Nu de alta, dar nu vreau sa ajunga la statul roman atatia bani.
La doua zile dupa ce am aflat ca am castigat potul loto de vreo 10 milioane de euro mi s-a umplut casuta de yahoo cu mesaje, desi nu apucasem sa zic la foarte multa lume si din cate stiu nu a aparut inca nimic in presa pe tema asta. Dar eu nu prea mai am timp sa citesc presa. Si cel mai ciudat e ca mai mult de jumatate nu erau de la prieteni, cu felicitari si complimente (bine, erau si din alea, de la mai multi prieteni decat am). Erau de la tot felul de oameni cu diverse cereri si probleme. Operatii in Japonia, datornici cu viata naruita de probleme, 3 amenintari cu sinuciderea si 6 studenti cu rezultate bune la invatatura si CV-urile lor pompoase. De unde naiba aveau adresa mea de mail nu stiu. Pana mea. Nu am apucat sa le citesc pe toate, si nici nu o sa apuc vreodata. Bineinteles, pentru ca nu cred in socialism, nu am de gand sa impart tot felul de chestii cu oameni pe care nu ii cunosc. Dar e destul de tare. Unele povesti erau foarte fain scrise. Mai fain scrise decat tampeniile pe care le dam noi la examene ca sa scapam cu o nota data in sictirrr. Pana la urma ei erau mai motivati. 1000 de euro merita un mail pompos. Dar nah, sunt sigura ca mai sunt si alte usi mai socialiste la care pot sa bata.
Asociatiile au fost mai intelepte si se vede ca au o campanie de PR faina. Unele chestii erau foarte funny, altele ar fi putut fi heart-breaking, si oricum, contineau mai degraba felicitari si nici un fel de propunere de donatie. Oricum, datele de contact, vizibil si fara putinta de indoiala..
Maica-mea nu a mai fost acasa, in Brasov, de vreo saptamana, dar nu m-ar surprinde sa am si niste scrisori in posta. Nu m-ar surprinde si nu m-ar interesa. M-a intrebat daca imi mai dau licenta. O dau, ca daca tot am inceput... Zicea ca ar fi fain sa fac un master in strainatate, chestii din astea. Banii vin, trec, dar ce ai in cap nu poate sa-ti ia nimeni. Nu e o idee rea. Poate in Olanda.
Cativa amici artisti au inceput sa faca glume voalate despre cum as putea sa devin un Mecena al Bucurestiului modern. Me ce? Au ras crispati, dar pana la urma cred ca s-au lamurit ca raman o scarba, chiar si cu 10 milioane in plus in viitorul meu cont.
Tata, stiu ca e nasol cu operatia ta de rinichi si cu inima. Am auzit ca ai dat o gramada de bani pe doctori and stuff. Imi pare rau pentru tine. Vezi ai grija cum iti imparti banii, ca e criza financiara. Si daca citesti asta, sa stii ca e posibil sa dau la master, deci inseamna ca o sa trebuiasca sa imi platesti pensia alimentara inca doi ani. O sa-ti trimit o adeverinta cand o sa am timp.
In rest, toate bune. Ii deschid o casa de discuri maica-mii, niste saloane de masaj si intretinere doar pentru bunici, cu cat mai mult personal, si dupa mai vad. Vreo 4 motoare enduro la prima mana pentru mine si prietenii mei, ceva plimbari prin strainatate, si o casa altundeva, nu in Romania.
Va sfatuiesc sa castigati si voi la loto, ca e foarte misto, si ma bucur ca am ocazia sa zic Fuck off! cu 10 mil in buzunar. Pentru banii astia nu prea exista contra-argument.
PS: Lucian, you're next.

DE DUMINICA

2009-06-07T14:46:00.002+03:00

Dan Galbina - Portret
"Poemul acesta se scrie tîrziu
când au plecat cu totii sau nimeni nu e viu ...

... dau să ies, dinăuntru prin gură
si mă lovesc amarnic de dinti ...
ce frumosi mai eram si ce cuminti
cu raiul aproape, la o azvîrlitură."

UN ALT DEFECT PROFESIONAL

2009-06-05T11:58:00.005+03:00

Cu care "ma dau mare". Sa zicem ca e un mic elogiu pentru mine si sa zicem ca ma dau ca exemplu. Nu e asa, dar oricum asa o sa para asa ca mai bine zic ce pare credibil.
Sunt in autobuz si ma uit la gagica din fata mea. O blonda frumusica, cu ţâţe mari şi care ştie să se macheze. Doua rockeriţe din spate se uită cu ironie la ea, uşor frustrate, lucru pe care nu l-ar recunoaşte pentru că sunt tipe cool şi au dreptul să judece pe toată lumea.
Iar oamenii din jurul meu dispar şi intru în povestea blondinei. Mai are o soră mai mică şi care o imită pe măsură ce creşte, dar care se simte uşor eclipsată. Mama e venită dintr-un sat la oraş şi i se părea la început că e ruşine să te machezi şi că vecinii o să o creadă curvă, dar s-a obişnuit cu timpul să se mândrească şi să se consoleze cu gândul că aşa e tineretul. Taică-su nu e cine ştie ce. Mai bea, dar de obicei cu măsură. Doar la nunţi mai sare calul şi nevastă-sa îl ceartă că a făcut-o de râs. Blonda nu are cine ştie ce relaţie cu tatăl, pentru că el doar aduce bani în casă, punct. Când era mică îşi făcea singură lecţiile, în bucătărie, în timp ce maică-sa gătea. Avea caiete foarte curate şi îngrijite, şi se oftica dacă o călcai pe picior, pentru că era de atunci pedantă.
Are temerile ei legate de băieţi. Ar trebui să o placă. Şi e mândră când o fluieră tipii. La început se şi uita, curioasă să vadă care e autorul complimentului. Între timp s-a prins că ar trebui să aibă mai multe fiţe, că aşa îi stă bine unei fete, dar tot se bucură de compliment. Îi povesteşte prietenului ei de fiecare dată când e admirată, cu un aer pe care ea îl consideră misterios şi sexy, toate detaliile. Îi place să îl vadă gelos. Nu îi place să dea papucii unui tip. Nu pentru că l-ar răni, aşa cum le povesteşte prietenelor. Pentru că nu vrea să rămână singură. Nu îi place să nu aibă prieten în timp ce alte tipe au. Aşa că aşteaptă venirea altui tip care să îi facă curte cât e cu celălalt. şi să plece spre altă relaţie, dar în nici un caz să stea singură. Aşa e ea, ataşabilă. Se poartă frumos cu toată lumea şi se împacă repede, nu pentru că i-ar plăcea oamenii, ci mai degrabă pentru că vrea să fie plăcută. Nu îi place să iasă nemachiată din casă, pentru că e mai puţin fluierată şi cineva trebuie să îi dea simţul propriei valori. A fost foarte rănită când băieţii din gaşcă au făcut mişto de ea. Aproape că a intrat în depresie când s-au legat de bretonul ei dat cu gel. Se gândise ea că poate nu îi stă bine, şi s-a complexat pentru următoarea săptămână.
A terminat de un an liceul, şi la anul o să dea la facultate la hyperion, pentru că e mai ieftină taxa şi oricum important în ziua de azi e să ai o diplomă. în liceu a stat în ultima bancă, cu prietena ei pe vecie, de care s-a despărţit repede şi profund dezamăgită din cauza unui tip.
Ei, poate nu am nimerit-o, poate se potrivesc vag două sau trei lucruri, deşi eu cred că se potrivesc toate foarte bine cu machiajul ei. Jur că nu fac miştode ea şi nu sunt ironică. Tipa nu e neapărat un personaj de film. Dar e un bun exerciţiu de biografie. Şi tocmai am spus un paragraf întreg despre ea fără ca măcar să fi schimbat o replică. În film faci biografii mai complexe pentru oameni pe care îi vezi aproape o oră şi jumătate. Ai de tras concluzii din mai mult decât un păr îngrijit şi un machiaj frumos, poate puţin exagerat.

APROPOS DE MILO

2009-06-03T01:31:00.005+03:00

Probabil ca si voi ati prins vremurile cand, in lipsa de calculatoare, ieseam afara, saream coarda, mestecam guma care facea limba albastra si ne jucam cu masini de plastic (cea mai cool fiind camionul maaare maare cu remorca).
Well, ma bucur ca a trecut etapa aia. Oricum copiii de la bloc erau rai si murdari si mestecau pietris pentru ca le-a zis cineva ca daca il tin mai mult in gura se transforma in bomboane.
So, everyone, meet my future friend, Milo.
Update: asta daca tipul vorbeste serios in clip si nu face reclama gratuita. Dar de ce ar face asta? Poate pentru bani, desi nu prea cred. Pare prea de treaba ca sa o faca pentru bani ;)
Oricum, chiar si ca proiect, e foarte tare chestia. Si ar putea fi implementata in foarte multe alte proiecte.

AND EVERYONE SAID WHOA!

2009-06-03T01:27:00.008+03:00

Video Games | Lionhead Milo Project | E3 09: Milo Tech Demo

XBox 360 | Playstation 3 | Nintendo Wii

POEZIA DE CAND AM TIMP PENTRU MINE

2009-06-01T15:17:00.001+03:00

Sentimentul lanei - Marin Sorescu

"Hai să te descriu, tot trebuie să fac ceva
Dar tie-ti sta bine-ntre bijuterii.
Trebuie să te descriu o data cu bijuteriile tale.
Esti buna pentru arheologii viitorului,
Numai camee, paftale, inele, bratari.
Imediat as putea localiza secolul si tara.
Aurul te iubeste. Sint gelos."

TIFF - LE REVE QU'ON VIVRE ENSEMBLE

2009-05-29T20:44:00.004+03:00

Imi sunt dragi festivalurile de film pentru ca ii aduna pe cinefili unde trebuie, unde pot sa impartaseasca experienta impreuna, fara oameni care rontaie pasionati seminte in sala de cinematograf si unde stiu ca atmosfera va fi placuta. Daca sunteti deja in Cluj, distractie placuta. Daca nu, poate va tenteaza programul. Eu sunt inca in scaunul electric al licentei, dar astept cu drag impresii.

LE SENS PROPRE

2009-05-29T09:20:00.003+03:00

10x, danadol

URMATOAREA SAGEATA

2009-05-28T21:04:00.005+03:00

Pe vremea cand invatam lupte scenice cu Lord Enar, Sebanin si strajerii (in perioada mea medievala din care mi-au ramas, culmea, doar amintiri faine), mi-au dat ei ceva de citit. Despre arcasii japonezi daca imi aduc bine aminte. Si suna cam asa. Un arcas bun nu se opreste niciodata din tras cu arcul. Erau descrise frumos toate etapele, de la scoaterea sagetii la incordarea arcului, la urmarirea sagetii cu privirea, iar ultima era - asteapta sa traga urmatoarea sageata. Tot timpul cat el nu trage cu arcul, asteapta urmatoarea sageata. Era un fel de a spune lucrurile care caracterizeaza un popor, o activitate si dragul de activitatea respectiva.
Cam la fel e si cu scenaristul. Scenaristica nu e o munca pe care o faci 4-8 ore pe zi, dupa care iesi la o bere cu prietenii. Motostivuitorist e o astfel de munca, la care nu te mai gandesti dupa ce ai iesit de la Metro si ai lasat halatul in cuier. La scenariu te gandesti si in timpul tau liber, si seara cand te culci, si cand prietenul tau iti povesteste ce a facut in ziua respectiva, si cand bei bere pe terasa vara, si cand un cersetor iti cere bani. Ai tras sageata si astepti sa vezi unde se duce, dupa care te pregatesti de alta.

PORTOCALA MECANICA - AGRESIV SAU NU NEAPARAT

2009-05-28T19:30:00.004+03:00

Cadre picturale. Dialoguri cu atat de mult farmec incat nici o traducere foarte buna nu e destul de buna. Personaje interesante si decoruri intrigante. Multe momente bune si o morala, un punct de vedere, o lume speciala, o coloana sonora Kubrik (devenita marca regizorului).
Este un film socant, dar nu in termenii de astazi. In sensul ca daca stai bine sa te gandesti nu este atat de mult sange, dar mai multa violenta. Si totusi, felul in care este agresiv e cu totul altul, la alt nivel. Cea mai relevanta scena din punctul asta de vedere mi se pare cea in care e omorata tipa de la salonul yoga. Alex ridica statuia in forma de falus si o izbeste pe femeie in fata. Taietura cu aproape o secunda ca tipa sa fie lovita si flashuri cu picturi pop-art.
Nu, nu se intampla ceea ce normal s-ar intampla, sa te atasezi de personajul principal, sa iti fie drag, sa suferi alaturi de el, nici macar in cele mai triste momente prin care trece. Nici cand e abandonat de parinti, nici cand linge talpa cuiva, nici cand e batut de fostii prieteni, nici cand se arunca de la etaj. De altfel eu am fost dezamagita cand a fost salvat si mai mult, prins in cel mai favorabil pentru el razboi politic. Dar felul in care se adresa publicului, candoarea, inocenta si fraternitatea cu care spunea "iubitul vostru povestitor" era o surpriza, iti aducea mereu aminte ca ar trebui sa il iubesti, sa il intelegi, pentru ca el e mai mult decat un personaj principal. Este o idee, o demonstratie. Filmul a fost interzis pentru violenta si sexualitate. Si da, la sfarsitul filmului ramai cu gustul violentei si agresivitatii, dar contabilizand, scenele nu sunt in sine mai dure decat in alte filme. Iar daca scenele sunt mai putine si mai putin duse pana la capat (in sensul ca nu arata atat de mult sange, atat de mult sex de fapt) atunci cum de sunt mai de impact? Pentru ca personajul are o alta substanta. Lipsa motivatiei, placerea in a ucide, tortura si viola, expresiile criptice si mai ales inteligenta periculoasa. Nu pot decat sa imi inchipui ca rolurile actorilor (ale fiecaruia in parte) au fost foarte epuizante.

SI ATUNCI DE CE CONTINUA SA EXISTE HOLLYWOOD?

2009-05-27T14:31:00.004+03:00

"Arta este o colaborare intre Dumnezeu si artist. Si cu cat face artistul mai putin cu atat mai bine" - Andre Gides
"Arta e un viciu. Nu te căsătoreşti cu ea, o violezi." - Edgar Degas

NU IMI IESE DIN MINTE

2009-05-27T13:42:00.006+03:00

Paul, am vazut noi la camin la un moment dat un fel de documentar. Scurt metraj. Si nu mai stiu cum se numeste. Era un montaj de talking heads, oameni la diferite varste, care spuneau cum se numesc, cati ani au, cine sunt si ce isi doresc. Si mergea de la un copil de 2 ani pana la o batrana de 100. Nu imi iese din cap replica batranei, si tonul sfasietor pe care a spus-o. "Sunt vaduva de 10 ani si imi doresc sa mai traiesc". Cu o disperare si cu o constienta care ma obsedeaza.
Era o observatie simpla, fara vreun fel de regie.

PAREREA BUNA A ALTCUIVA

2009-05-27T10:47:00.013+03:00

Cautand material pentru licenta am gasit aici pe cineva in asentimentul meu si am facut celebrul copy/paste, dupa cum urmeaza:

Film analysis is a long and complicated process that deserves our most thoughtful and deliberate consideration. When popular culture reviewers resort to easy tricks of symbolism as "thumbs up, way up" or a rating of "9 out of 10" they cheat their audiences of the revelations that can occur when an in-depth analysis is undertaken. Unfortunately, in a forum such as this one, a serious analysis of the film chosen for this discussion cannot hope to be accomplished.

But we will, of course, all do our best.

In my textbook, Visual Communication Images with Messages (1995, Wadsworth) I advocate the use of six perspectives when discussing any visual message--a motion picture included. These six perspectives are:

PERSONAL: A gut reaction to the work based on subjective opinions.

Upon first viewing any image, everyone draws a quick, gut-level conclusion about the picture based entirely on a personal response. Words and phrases such as "good," "bad," "I like it," or "I hate it" indicate that a person initially analyzes an image on a superficial, cursory level. Personal perspectives are important because they reveal much about the person making the comments. However, such opinions have limited use simply because they are so personal. These comments cannot be generalized beyond the individual, nor do they reveal much in the way of how a culture would view the image. A memorable image always solicits strong personal reactions, either negative or positive. A viewer who rests a conclusion about a visual message on personal perspective denies the chance of perceiving the image in a meaningful way.

HISTORICAL: A determination of the importance of the work based on the medium's time line.

Motion pictures have a unique history of circumstances that were set in motion and fostered by individuals interested in promoting them. A knowledge of movie history allows one to understand current trends in terms of their roots in techniques and philosophies of the past. Creative visual message production always comes from an awareness of what has come before, so present applications also will influence future uses.

TECHNICAL: The relationship between light, the recording medium used to produce the work, and the means for presentation of the work.

A film critic must know something about how movies work. A thorough critique of motion pictures requires a knowledge of how the director generated the images shown. With an understanding of the techniques involved in producing an image, one is in a better position to know when production values are high or low, when great or little care has been taken, or when much or little money was spent to make the movie.

ETHICAL: The moral and ethical responsibilities that the producer, the subject, and the viewer have of the work.

Six principle ethical philosophies can and should be used to analyze a motion picture. By considering these ethical philosophies when analyzing a film one becomes much more aware of meanings and motives that may lie hidden below the surface of any production. The six philosophies are:

* categorical imperative. A rule is absolute and must never be broken.

Directors use this philosophy when deciding to make a movie about a theme they are intensely interested in exploring visually.

* utilitarianism. The greater good for the greater number.

The telling of a person's life story might not be appreciated by that person's family and friends, but a greater number of viewers are benefited by the telling.

* hedonism. Eat drink and be merry for tomorrow we die.

Whenever there is a purely personal reason for making a motion picture--money, fame, relationships, power, and so on--the hedonistic philosophy is at work.

* golden mean. Look to the middle way.

Between two extreme points of view--not making the movie and telling all aspects of a person's life--is a compromise position that is best achieved through the editing process.

* golden rule. Do not add grief to anyone's life.

This philosophy states that gratuitous acts of violence in many action films must be avoided because they contribute to negative stereotypes of certain cultural groups and damage the soul of society.

* veil of ignorance. Walk a mile in my shoes.

By imagining what it must feel like to be portrayed as a cultural stereotype in a major motion picture, a film critic empathizes and learns about he meaning of negative stereotyping that is so prevalent in the mass media.

CULTURAL: An analysis of the symbols and aesthetics used in the work that convey meaning within a particular society at a particular time.

Cultural analysis of a picture involves identifying the symbols used in the image and the aesthetic qualities that give the work a sense of artistic style. Symbolism and aesthetic style may be analyzed by the movie's use of heroes and villains, by the form of its narrative structure, by the graphic choices, by the use of words, and by the attitudes about the subjects and the culture communicated by the director.

CRITICAL: A reasoned and objective personal perspective after a film critic has considered all of the previous perspectives.

A viewer uses the critical perspective to learn about a medium, its practitioners, and the images produced to make more general comments about society that accepts or rejects the motion picture. As such, a critical perspective redefines a person's initial personal perspective in terms of universal conclusions about human nature.

CEL PUTIN 6 FETE ALE CUBULUI

2009-05-26T18:57:00.004+03:00

Subiectele vin de undeva. Dintr-o zona a creierului exploatata pana la nervi, dintr-o inclinatie nativa spre un anumit aspect al vietii - mistica, sentimentalismul, SF-ul, ironia. Sigur stii ce subiecte te intereseaza numai daca iti contabilizezi tipul de reviste pe care il cumperi, paginile pe care le citesti prima data intr-un ziar, cartea preferata sau prietenii care nu te plictisesc.
Asa ca ai un camp mai larg sau mai restrans de povesti pe care le-ai auzit si care intra in zona ta de interes. Si iti pui intrebari. Daca Paul McCartney ar fi fost de fapt un afacerist ambitios, intrat in bussiness cu verisorul lui, John Lennon? Daca Romeo si Julieta ar fi fost extraterestrii de pe doua planete aflate in razboi? Daca problema petrolului ar fi aparut peste 1000 de ani sub forma unor droguri numite mirodenii? Sau daca oamenii ar avea 3 sexe diferite? Stii cel mai bine ce iti place din zona asta. Si probabil te vei opri la un subiect si vei incepe sa iti pui intrebari. Ce fel de oameni cunosti care se pliaza pe personalitatea personajelor respective? De ce nu a avut aproape nici o reactie Paul cand a aflat ca John a fost impuscat? Toata lumea il critica, dar in mintea lui reactia a avut un sens, a insemnat ceva. Ce? Daca ai fi fost in locul lui ce ai fi spus? Hai sa il facem 10 minute pe John personajul negativ, care si-a tradat prietenul pentru o femeie. Hai sa ii facem pe Romeo si Julieta niste inconstienti teribilisti care vor sa isi omoare parintii pentru mostenire. Sau pe Bush un tip destept framantat de griji si care traieste in suburbiile Londrei. Orice e posibil, dar esentialul e sa vrei sa iti cunosti personajele, sa le intelegi problemele si sa vorbesti cu oamenii din lumea reala. Sa nu intrerupi vreo conversatie pe motiv ca cineva nu e pe gustul tau, sa te uiti la oameni cu alti ochi, sa te intrebi cum au fost in copilarie si de ce au papucii plini de noroi si fara sireturi. Sa ii lasi sa te minta si sa vezi cat de departe duc minciunile. Sa nu ii complexezi si sa ii asculti. Ai fi surprins cati oameni sunt dispusi sa isi spuna povestea pe internet, pe banca in statie sau la coada la paine.

SE POATE SA INTRI IN DEPRESIA ALTCUIVA?

2009-05-26T18:14:00.013+03:00

E un fel de experienta mistico-scenaristica. Nu ma mai bag demult in depresia nimanui. Nu sunt violatoare. Iar voyeurista devin constient, cand si cum vreau. Dar sa intrii spontan in mintea cuiva e mereu o surpriza. E ca si cand te-ai uita in oglinda si ai vedea pe altcineva.

Nu ma intereseaza, nu cunosc persoana, si primind un mesaj limitat la cateva cuvinte am aceeasi nervi pe care ii are, aceleasi frustrari si un sentiment de inutilitate care nu e al meu.
Ma intreb cum se numeste asta in termeni patologici.

CAM CAT COSTA?

2009-05-24T03:37:00.003+03:00

Ce-ai vrut sa spui poate sa nu apara pe ecran. Sa se rupa undeva liniile de comunicare si sa iasa un hibrid intre ce ai vrut sa spui tu, intre cum a inteles regizorul ce i-ai spus, cum a inteles operatorul ce i-a spus regizorul si tot asa ca la telefonul fara fir pana la spectator.
Printre cauze poate fi un scenariu prost si cu goluri care lasa libertate de interpretare, un regizor care are prea multe de zis sau un producator fara bani. Si aici ma opresc pentru ca asta tine tot de indemanarea scenaristului. Stiu ca multi dintre noi vor sa faca subiecte care presupun: nave spatiale, actrite de la Hollywood, bombardamente, crinoline. Sunt scumpe. Si lucrurile scumpe cumparate ieftin raman lucruri ieftine. Asa ca, de parca nu ar fi fost de ajuns, e bine sa te adaptezi si bugetului sau o sa ai surpriza ca stralucirea tinutelor nu e aia care aparea in scenariu si ca asa s-a distrus veridicitatea filmului (ma gandesc ca in general veridicitatea are de suferit de pe urma bugetului mai mic decat e mare nevoie). Tocmai de aceea a prins noua scoala romaneasca. Pentru ca nu risca la capitolul veridic. Incerc sa imi inchipui cum ar fi aratat Odisea spatiala 2001 facuta cu buget de Moartea Domnului Lazarescu. Ai fi crezut subiectul daca toate computerele ar fi fost improvizate dintr-o telecomanda de Panasonic, sau costumele ar fi fost din halate de muncitoare la fabrica de textile? Ar fi iesit o comedie fara sa vrei. Si cred ca mai rau decat atat nu se poate.

DA-MI VOIE SA TE SOCHEZ

2009-05-24T02:56:00.006+03:00

Ador englezii, sau cel putin un aspect al brandului englezesc. Umorul subtil si ironia. O foarte frumoasa forma de comunicare si un alt fel de lama, care se infige mai adanc. Doar pentru ca e mai ascutita, drept pentru care o simti mai tarziu, nu inseamna ca nu e tot o lama.
Omenirea are tendinta de a se autodepasi cu socurile. Filmele sangeroase din anii 80 sunt cel putin ridicole astazi si usor de depasit cu o tehnologie mai vie decat acum...30 de ani. Iar peste inca 30 de ani snuff-ul tehnologic va depasi eventuale snuff-uri reale. Filmele porno se autodepasesc prin imaginatie in fiecare zi, iar Deep Throat, care a creat controverse la vremea lui, este doar un been there done that, what's new? pentru actori consacrati (?) din bransa.
Dar ironia nu se va demoda prea curand si va continua sa nasca nu doar controverse, dar si filme de calitate. Ever-green-ul socului de multe feluri ramane subtilitatea, care e se pare din ce in ce mai greu de depasit. Altfel de ce ar fi fost interzise filmele subtile din perioada comunista? Si ca sa nu vorbesc doar despre Romania, de ce m-a surprins "Dr. Strangelove" si de ce ramane actual? Pentru ca vorbeste intr-o limba pe care mai devreme sau mai tarziu o intelegi. Frustrarea omului caruia nu ii place societatea in care traieste, dar care te face sa zambesti mai ales atunci cand gasesti puncte comune cu el. Care ar fi putut trece de cenzura daca nu s-ar fi prins cativa de mesaj. Si da, asta genereaza unde mai mari de soc, in timp si in spatiu, pana la prigonirea artistilor care si l-au permis. Vrei sa sochezi? Nu vorbi despre puta actorului sau despre sangele care sare din toate directiile. Fii sincer si rezolva printr-un film simpatic problemele. Tine lectii de morala care sa deranjeze cat mai multi oameni, eventual din politica. Dozeaza tot ce pui in scenariu, pentru ca pana la urma asta e farmecul scenaristicii - dozajul care poate duce un film spre ridicol sau spre sublim. Poate e o reteta mai buna decat cea pe care o preluam pe negandite de la plebei.
Ironia e tot un fel de rautate. Doar ca mai inteligenta.
Imi pare rau ca suna imperativ. Fa! Scrie! Nu! Adu-mi! E doar aprinderea pasionata pe masura ce imi fac lucrarea de licenta.

POEMUL DE SAMBATA NOAPTEA

2009-05-24T00:51:00.004+03:00

"Nu sunt ce par a fi -
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…"

"Nu sunt ce par a fi" - Ion Minulescu

ROMANIA -VISUL PE CARE IL TRAIM IMPREUNA

2009-05-22T19:37:00.006+03:00

Cocteau spunea: "le cinema est un reve qu'on vive ensemble". Visul pe care il traim impreuna. Cinematograful.
Pai uite ca mie imi transforma ca de obicei visul in cosmar domnisoarele din spate care mananca seminte si rad ascutit la cea mai mica urma de glumita (intr-o zi m-am speriat de un ras ascutit in si minor din sala si cred ca din reflex ar fi putut sa imi scape o palma, deci nu mai faceti chestii din astea), baietii smekeri care stiu filmul si care striga "Pup-o baaa!", aia doi din dreapta care au venit la cinema pentru ca e intuneric si multi altii care imi tin companie, nu doar la cinema. Si ma fac sa visez la un master scump in Olanda sau Australia. De ce naiba trebuie sa strang eu bani ca sa plec din tara?
Si inca ceva. De ce naiba mai platesc ai mei taxe la stat? Asta cumva in afara subiectului. Pai platesc taxe pentru ca sistemul sanitar, politia si judecatoria sa ii apere in caz de forta majora.
1. Ministerul Sanatatii a dat drumul vaccinelor impotriva cancerului de col uterin in tara. Mai mult, le-a dat gratis copilelor de clasa a 4-a. Asta in conditiile in care nici Bulgaria si nici Republica Moldova nu au acceptat sa-l experimenteze pe cetatenii platitori de taxe.
2. Un politist mi-a zis la un moment dat, cand aveam nevoie de un minim de ajutor (o bicicleta furata): "Eu ce pot sa fac? Ca eu sunt doar politist." In fine, nu l-am rugat sa imi faca o felie de paine prajita cu unt.
3. Am fost data in judecata in principiu pentru ca nu mi-am ridicat niste bani de pe la circa financiara (vreo 4.5 RON).
Mama, pe asta se duc banii tai de taxe.
Statul roman nu isi permite sa piarda oameni ca noi. Cui sa-i explic chestia asta?

LEPSE 2

2009-05-22T17:55:00.013+03:00

A doua leapsa luata presupune sa raspunzi cu melodii. Si pe asta as da-o mai departe blogrollerei mele preferate (asta e, viata mea se compune din ierarhii si prioritati - Roxi, it's on you, daca o vrei)

IF SOMEONE SAYS “IS THIS OK” YOU SAY:

Evil Harrisons - "A Pickle Like You"
I got you like Lenin in Red Square

CE MELODIE ITI DESCRIE CEL MAI BINE PERSONALITATEA?

America - "A Horse With No Name"

CE ITI PLACE CEL MAI MULT LA O PERSOANA?

Bjork - "It's oh so quiet"

And than again comes another big riot You blow a fuse zing bang shout a few yells

CUM TE SIMTI AZI?

Abigail Lapell - "Boston Song"

I wana be alone in the town where I was born From point A to point B and all the pointless places in between

CARE E SCOPUL TAU IN VIATA?

Hedwig and The Angry Inch - "Midnight Radio"

Like your blood knows the way from your heart to your brain

CARE E MOTTOUL TAU?

Jacob Miller & Inner Circle - "Healing The Nation"

CE CRED PRIETENII TAI DESPRE TINE?

Ozzy Osbourne - "Dreamer"

LA CE TE GANDESTI FOARTE DES?

The Cardigans - "No Sleep"

I'd say go to bed world, sleep in peace

CAT FAC 2 + 2?

John Frusciante - "Fallin'"

CE CREZI DESPRE CEL MAI BUN PRIETEN?

Da Phazz - "Something Special"

Just like everybody else

CE CREZI DESPRE PERSOANA CARE ITI PLACE?

Bob Marley - "Get Up, Stand Up"

CARE E POVESTEA VIETII TALE?

The Cat Empire - "Lost Song"

I had nine lives but I lost all of them

CE VREI SA DEVII?

Noir Desir - "Le vent nous portera"

Je n'ai pas peur de la route

LA CE TE GANDESTI CAND VEZI PERSOANA LA CARE TII?

The Bright Eyes - "First Day Of My Life"

I'm glad I didn't die before I met you

CE CRED PARINTII TAI DESPRE TINE?

Gorilaz - "Kids with guns"

They got something to say no to

CARE VA FII MELODIA DE LA NUNTA TA?

Hedwig And The Angry Inch - "The Origin Of Love"

CE OR SA-TI CANTE LA INMORMANTARE?

Jackson C. Frank - "Milk And Honey"

CARE E PASIUNEA TA?

George Nicolescu - "Cantec pentru sanatatea ierbii"

CARE E CEL MAI MARE SECRET AL TAU?

Alanis Morissette - "You Oughta Know"

CE CREZI DESPRE PRIETENII TAI?

Abigail Lapell - "Beautiful" (hello Ralu)

If I could be other than I am

CARE E CEL MAI RAU LUCRU CARE TI S-AR PUTEA INTAMPLA?

Melanie Safka - "Look What They've Done To My Song, Ma'"
It was the only thing that I could do half right and it's turning up all wrong

CUM O SA MORI?

Moving Breath - "We All Come From The Godess"

And to her we shall return like a drop of rain flowing to the ocean

CE REGRETI?

Mary Prankster - "Irresponsible Woman"

CE TE FACE SA RAZI?

Bjork - "Cvalda"

CE TE FACE SA PLANGI?

Gary Jules - "Mad World"

I find it hard to take when people run in circles

O SA TE MARITI VREODATA?

It ain't what you do

it's the way that you do it

TE PLACE CINEVA?

Dressden Dolls - "The Kill"

Say what you will I am the kill

The only thing that keeps you real

CE AI SCHIMBA DACA TE-AI INTOARCE IN TIMP?

REM - "Losing My Religion"

CE DOARE ACUM?

Aimee Mann - "One"
One is the loneliest number

LEPSE

2009-05-22T16:49:00.015+03:00

O sa dezbrac putin blogul de sacou si cravata, care chiar si pe mine ma strange de azi de dimineata incoace, si o sa preiau doua lepse. Ca vreau eu, nu ca mi s-au dat.

Una este de la Lucian, blogrollul meu preferat si se numeste "Leapsa sentimentala".

1. De cate ori te-ai ars in relatii sentimentale?
Nenumarate si intentionat, sub sintagma "there's no bad experience for a writer". Si nu vorbesc doar de romance.

2. Crezi ca poti sa reusesti in viata de unul singur?
Da. Dar nu vreau. Imi place ideea de ginta, trib, concert, orice aduna lumea la un loc si o face sa se gandeasca la acelasi lucru.

3. Ai sedus vreodata?
Ha-ha. Da. dar vezi tu, incerc sa nu intru in karma nimanui mai mult decat ma face viata si sa nu-mi atrag energii negative. Mai ales de alea din dragoste ma feresc. Sunt cele mai usturatoare.

4. Ai fost indragostit de ideea de dragoste?
Pe mine ideile si dragostea ma salveaza. Si cum sa nu te indragostesti de salvatori?

5. Ai gasit reteta pentru o relatie stabila?
Da. La strabunicii mei frumosi si incerc sa o aplic cu intelepciunea cu care o fac ei. Dar nah, epoca mesajelor si bipurilor cam schimba datele problemei.

SCHELET CU CARNE SI PIELE

2009-05-20T18:46:00.008+03:00

Personajul trebuie sa aiba adancime. Sa "sara de pe foaie".
Daca te uiti la un film, vei putea spune o gramada de lucruri care nu s-au spus direct despre personaj. O sa poti spune daca personajul e prost, daca e sensibil, daca e ingrijit etc, din micile detalii pe care le observi. O sa ti se para judecati subiective la un moment dat, dar e posibil sa iti dai seama ca ai fost condus de scenarist pe un drum al caracterizarii.
Pentru ca iata ce are scenaristul in minte inainte de a scrie scenariul in forma finala.
(sursa este de pe acelasi site de la recomandari)

DATE GENERALE

nume intreg
sex
varsta
descriere fizica
ocupatie
educatie
accent
istoria familiei
relatia cu famillia si prietenii
evenimente importante in relatia cu familia si prietenii
motto
credinte morale
ambitii
prejudecati
calitati
defecte
istorie sexuala
simtul umorului
filozofie de viata
atitudine fata de viata
atitudine fata de dragoste si relatii
relatia actuala
pasiuni
sarbatoarea preferata
mancarea preferata
filmul si emisiunea favorita
bea? ce fel de bauturi?
ce il enerveaza
ce zodie e
daca ar castiga la lotto...
cel mai mare defect
cel mai mare secret

PARTICULARITATI DE VOCABULAR/COMPORTAMENT

salut
multumesc
da
nu
te iubesc
pleaca
te urasc
mi-e frig
mi-e foame
esti un idiot
sunt obosit
sunt beat

MAI BINE DU-TE SI SCRIE O CARTE PART TWO

2009-05-20T17:17:00.006+03:00

Si nu spun eu lucrul asta, o spun oameni avizati (adica toti care au realizat ceva in America, Europa, inclusiv Romania).
Daca am invatat ceva in cei 4 ani de scoala teoretica si practica: scenaristica nu este o forma literara in care sa dai cea mai mare proba de creativitate. In schimb este o proba de disciplina si de scris matematic. Prima reactie a mea la genul asta de teorie a fost revolta. Da, suntem cu totii artisti sensiblili si regulile, inainte sa fie scrise, nu au existat. Ca sa nu mai spun ca exista noi curente, noi abordari, noi forme.
Concluzia mea este urmatoarea. Structura de scenariu functioneaza de cel mult o suta de ani. Dar structura de basm functioneaza de atata vreme incat s-a impamantenit in felul nostru de a citi o poveste. Da, poti avea o surpriza cand citesti poeziile in limba sparga. Dar chiar si negarea regulilor presupune niste reguli.
Totul incepe cu o idee buna. Aici se termina in mare masura partea de creativitate si incepe calculul matematic al secventelor.
Iar regulile nu sunt facute sa incurce, sa faca scenariul mai prost sau mai sec. Daca poti sa iti mentii doza de artistic intre aceste linii, atunci esti scenarist. Daca nu, esti un rebel fara cauza.
Nu, nu mi-au spalat 4 ani de zile creierul. Am vazut pe pielea si pe monitorul meu de x inchi ce functioneaza si ce nu. Si daca prima reactie este "eu inventez alte reguli" esti ori un geniu ori un diletant. E putin probabil sa fii un geniu, asa ca citeste regulile, macar cat sa stii ce incalci. Voi spune multa vreme ca Picasso stia sa picteze si cai corect anatomic, dar nu vroia lucrul asta. Invata tabla inmultirii si dupa aceea vino cu teoreme si axiome, daca te mai simti in stare.
Am gasit o structura foarte buna pe un site american (se afla la recomandari "plasa internetului"). Structura este in felul urmator:

Pentru un scenariu de lung metraj (2 ore=120 de pagini):

ACTUL 1
pagina 1-2 .......... settingul actiunii (timp, spatiu)
pagina 3 .......... incidentul declansator
ceva se intampla si il face pe protagonist sa isi doreasca schimbarea, apare tema filmului
pagina 4-10 .......... premiza
aflam: cine este eroul? ce vrea? cum vrea sa obtina ce isi doreste?
pagina 11-26 .......... eroul se pregateste sa isi puna in aplicare planul. Include conflictul construit pana la Plot Point 1.
pagina 27-29 .......... Plot Point 1
ceva se intampla si ii strica planurile, aflam o informatie care rastoarna intreaga actiune.

ACTUL 2
pagina 30-44 .......... eroul incearca prin alta modalitate sa isi atinga scopul.
pagina 45 .......... esueaza din nou, dar nu la fel de dramatic ca in PP1. Inca isi mai poate abandona planul, nu este o chestiune de viata si de moarte.
pagina 46-59 .......... plotul inainteaza spre conflict
pagina 60 .......... Plot Point 2 (middle point)
planul esueaza din nou iar eroul intra pe un teren necunoscut, nou, cu alte reguli pentru a-si duce planul la finalitate. Ajunge in punctul din care nu se mai poate intoarce.
pagina 61-74 .......... inaintarea in conflict
pagina 75 .......... eroul este izolat si fara nici o speranta. cel mai dificil moment.
pagina 76-84 .......... incurajarea. ceva il ajuta sa continue, ii da speranta.
pagina 85-89 .......... Plot Point 3
Tandemul lupta-victorie, lupta infrangere. Eroul fie castiga tot, fie pierde tot in lupta cu antagonistul.

ACTUL 3
pagina 90-120 .......... climaxul final, rezolvarea, intorsatura de situatie.

IT'S ALL ABOUT ATTITUDE

2009-05-20T01:41:00.006+03:00

Spun si eu ce mi s-a zis (la cursul profesorului Nicoara).
Unul e Harap Alb, unul e Johny Depp in Fear and Loathing In Las Vegas, unul e Batman sau domnul Lazarescu si de fapt unul e EROUL. In filme exista un singur protagonist oricate personaje sau conflicte si subploturi ar fi. Un film cu mai multe personaje principale este legitim refuzabil la productie pe motiv de dezordine. Doua personaje principale duc la tot felul de probleme ale cardinalei (Dumitru Carabat pentru lamuriri).
Unele filme par sa aiba doua personaje principale si pot sa te insele. Thelma and Louise - Louise e personajul principal. Alte filme au personaj principal discutabil (No Country For Old Men - as zice ca e Llewelyn). Exista un singur personaj principal. Ca spectator poti sa te lasi indus in eroare, dar nu si ca scenarist.
"Personajul principal are un comportament aberant" - Louise il omoara pe redneck pentru ca a jignit-o, fuge de la locul crimei, devine dintr-o sudista linistita fugitiva.
El Dorado (pentru ca il am proaspat in minte) - tipul nu suna la politie sa reclame ca un hot se afla sub patul lui, in schimb adoarme pe fotoliu si in timp ajunge sa se imprieteneasca cu el.
Nu ia deciziile la care ne-am astepta si care ar termina filmul dupa primele 10 minute.
"Personajul principal se identifica din primele 5 minute" - nu doar prin comportament aberant, dar si vizual este diferit. Ia atitudine. "Dracu' l-a pus?!" pe Llewelyn sa ia valiza cu bani. Ia parte la crearea dezechilibrului initial, provoaca antagonistul.
"Personajul principal este singurul care ia atitudine cand apare dezechilibrul". El vrea cu orice pret sa rezolve o problema, de la "mi s-a furat bicicleta" pana la "vreau/trebuie" sa salvez lumea.
"Personajul principal sufera schimbarea" - pana la sfarsitul filmului sufera o schimbare - eventual chiar si fizica (Duel pe autostrada - tipul cu ochelari, cravata si camasa devine un barbat dur, gata sa ia atitudine, cu ras isteric cand camionul cade in prapastie) dar mai ales psihica - o lectie invatata.
Dupa cum spuneam, nu sunt ideile mele, dar subscriu lor dupa fix 4 ani de jungla scenaristica.

DEAR DIARY

2009-05-17T13:49:00.006+03:00

Dear Diary,
Ieri am predat cursul de psiho-pedagogie. A fost frumos. Studentii au fost atenti si mi-au pus multe intrebari. Cred ca au inteles ce vroiam sa le spun.
Dupa ce am calculat posibilitatile ca foarte putini dintre cei care au luat parte la curs sa fie de la scenaristica (si am calculat bine, pentru ca asa cum ma asteptam am avut mai multi de la actorie) m-am gandit sa le spun cateva vorbe (care s-au intins peste programul la care ma asteptam, pentru ca am avut parte de oameni draguti care puneau intrebari si ascultau raspunsuri) despre dialog.
Unele lucruri le-am mai scris pe blog, dar o sa le reiau, just to make sure.
Dialogul este poate moneda forte in scenariu. Este ocazia de a intra in contact direct cu publicul. Indicatiile despre lumina, despre decoruri, sunt poate mai "subiective" (in lipsa de alt cuvant) decat dialogul. In sensul ca unii spectatori s-ar putea sa le perceapa, altii nu. Unii ar putea sa le dea interpretarea pe care ai dat-o tu, altii sa le dea alta interpretare. Regizorul ar putea sa tina cont de ele, sau nu. Dar dialogul apare, in cel mai bun caz si daca e bine scris, exact asa cum l-ai scris. Deci e comunicarea cea mai nemijlocita dintre tine ca scenarist si cel care se uita la film. In primul rand trebuie sa fii constient de asta, iar apoi sa profiti de asta.
In primul rand o sa definesc termenii. Dialog nu inseamna doar replica. Inseamna si gesturi, limbaj non-verbal etc.

1 LUNGIMEA REPLICII
Un scenarist incepator ar putea folosi pentru inceput genul proxim. Dialoguri ca in teatru sau literatura. Dar diferentele sunt mari de la teatru de exemplu, la film. Una dintre asteptari de la film este naturaletea, doza de mai mult realism, dinamismul mai mult decat la teatru. Si atunci replicile prea lungi, tiradele, monologurile, nu isi au locul. Vizual, dau prost. Un talking head de 10 secunde plictiseste. Ca sa nu mai spun ca cei mai multi actori nu pot sustine un prim-plan de peste 6 secunde.
Si dialogul trebuie vizualizat. De multe ori cand ajungi la dialog ti se poate rupe filmul si poate incepe teatrul radiofonic (psihologic vorbind). Auzi replica si nu te mai gandesti la ce se intampla in planul doi. Iar acesta este momentul in care s-ar putea sa scrii replici prea lungi. In format Final Draft (programul) replicile de 4-5 randuri sunt ok. De mai mult de 4-5 randuri ar trebui sa iti ridice intrebari. Regizorul va taia replica si va intercala, dupa bunul plac, alte cadre. De ce sa nu le intercalezi tu, din initiativa ta, si sa fii sigur ca filmul de pe ecran se apropie cat mai mult de filmul din mintea ta.
In plus, e putin probabil ca o replica de 10 randuri chiar sa isi gaseasca justificarea. Cel mai probabil replica ta de 5-6 randuri se poate reduce la 2-3, dand tot aceeasi informatie. Iar daca o replica poate fi redusa la un gest, cu atat mai bine, cu atat mai de efect. Trebuie avut in vedere ca filmul este o arta in primul rand vizuala. Asa ca tot ce poate fi exprimat vizual, trebuie exprimat vizual.

2. RELEVANTA PENTRU ACTIUNE
Unele replici sunt atat de bune incat chiar simti ca trebuie sa fie acolo, in scenariu. Si probabil vei incepe sa te amagesti ca sunt forma de caracterizare a personajului. Dar daca iti pastrezi luciditatea o sa iti dai seama ca e posibil sa nu fie relevante pentru actiune. Asa ca cel mai intelept e sa renunti la ele. Daca nu te alegi cu vorbarie in plus, cu dezamagiri in sala, cu atitudinea "si ce ma interesa pe mine" - perfect legitima.
Quentin Tarantino putea sa faca chestia asta. Rezervoir Dogs - dialogul despre bacsisul chelneritelor. Dar chiar nici el nu abuza.

3. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRIN DIALOG
Dialogul este al personajului, nu al scenaristului. In primul rand tendinta poate fi ca toate personajele sa vorbeasca la fel, si anume la fel ca scenaristul. Poti sa le dai cate un mic tic verbal (fara sa exagerezi) sau un ton pe care il folosesc, un fel de a fraza.
Cand un personaj se afla intr-o situatie de criza, ca si in viata de altfel, atunci il poti caracteriza cel mai bine. Injura ca la usa cortului desi e un tip din inalta societate? Poate de-aia pentru ca de fapt nu a crescut in inalta societate, ci intr-o familie mai dubioasa. Se lamenteaza? Poate e obisnuit sa i se rezolve problemele.
Atentie la mediul social din care face parte. Nu va feriti de limbaj licentios daca este cazul. Sa nu fim idealisti. Daca ai avut curajul sa iti alegi ca personaj o prostituata, asuma-ti alegerea. Nu va fi o prostituata care sa vorbeasca academic. Nu exagera cu injuraturile cand nu este cazul, dar fa-o sa vorbeasca asa cum vorbesc oamenii din mediul respectiv. Cel mai probabil vei avea nevoie de documentare in plus pentru asta.
Dar la fel de important e sa ai in vedere ca personajul nu este ceea ce spune, este ceea ce face (Syd Field). Personajul poate sa minta sau nu, actiunile o vor dovedi. Daca Chaplin vine si spune "Eu merg ca o rata, intru mereu in bucluc, sunt simpatic si de partea binelui" poti sa il crezi sau nu. Daca il vezi facand toate lucrurile astea, situatia e alta.

4. TENSIUNEA
Povestea lui Blly Wilder despre bomba de sub masa. Daca doua personaje vorbesc despre cel mai banal lucru din lume dar tu stii ca sub masa e o bomba pe cale sa explodeze, dialogul va fi brusc interesant.

Pe scurt, dialogul are multe roluri cu care trebuie sa jonglezi. Un dialog atent lucrat poate salva multe filme.

CU CATE FLORI SE FACE PRIMAVARA?

2009-05-15T13:18:00.004+03:00

Scenariul nu iti pica tot dintr-o data in cap. Nu e ca si cand ti-ar veni o idee care sa includa tot scenariul de la cap la coada, ca nu sunt nici muzele chiar asa generoase. Ideile vin cu pipeta si trebuie sa keep them flowing. Prima idee e de obicei o sclipire. Ai in minte doar un personaj sau o situatie, si deja vezi focuri de artificii gandindu-te la genialitatea ta. Dar scenariul nu este o singura idee. Uai, am citit o gramada de scenarii care galopau spre ideea aia buna care le-a venit la inceput (sau cel putin asta pareau sa faca).
Vine ideea buna. Si mai ales daca e vorba de un lung-metraj trebuie sa cladesti un pod foarte solid spre ea. Nu e ceva de genul blablabla si...pam-pam: ERA BATMAN! Sa nu para ca pana la dezvaluirea geniala te-ai plictisit scriind. Si sa nu se vada ca a fost o singura idee buna fara picioare.

ULTIMUL LUCRU LA CARE TE MAI GANDESTI

2009-05-14T20:19:00.006+03:00

In fine, scenariul e facut din detalii. Cam asta e, atentia la detalii.
Si acum sa fim seriosi, cand ai 90 de pagini de film de scris, cu documentare, cu dialoguri, descrieri de lumina si ambianta, oricum probabil mai uiti sa pui accentul pe partea de sunet, in fine, se complica lucrurile.
Si unul din lucrurile care parca nici nu mai pare asa de important ramane numele personajelor. Pui unui personaj numele colegei tale de banca, numele de familie il inventezi dintr-o increngatura de litere care suna intr-un fel si gata. Treci la partea juicy.
Acum eu nu prea ma pot atasa de personaje pana nu le botez. Parca nu le am asa de clare in minte. E ciudat, dar nah, chiar trebuie sa le dau un nume care sa imi si placa, sa exprime ceva.
De obicei il dau intuitiv.
Pe de-o parte e aiurea sa fac o mare filozofie din cum se dau numele personajelor, dar e mica mea descoperire si o impartasesc.
Nu pun niciodata nume care sa inceapa cu Ca, Cu, Co. N-am chef dup-aia sa ma chinui sa evit cacofoniile, sa stric replica pentru ca cineva tre' sa zica "Vorbesti ca Cati" si suna prost.
Dup-aia aleg nume "adaptabile", daca e cazul. Poate in scenariu cineva o sa vrea sa ii dea un nume de alint. Asa ca numele trebuie sa se preteze pe nume de alint. Sau poate tipa e prostituata. Tatal ei ii zice Ioana, iar numele ei de scena este Yoly. In fine, sa aiba chestia aia de poti sa ii spui in mai multe feluri.
Nu ma innebunesc dupa alegerile gen Ana, Alexandru, Andreea. Subiectiv vorbind, sunt nume comune si se vede stradania aia chinuita de a face personajul sa para natural. Da, o cheama Ana, ceea ce o face mai apropiata de public.
De obicei cand te gandesti la ce nume sa ii pui, te gandesti automat si la ce fel de parinti are. Cu imaginatie? I-au pus un nume mai degraba alintat? Sunt poate de la tara? Sau sunt genul ala de familie saraca si care pune copiilor nume spectaculoase si lungi gen Iolanda? Parintii erau siguri ca or sa plece in Germania pana face copilul 3 ani si i-au pus un nume care sa se potriveasca acolo, si care e caraghios in Romania? Nu stiu, numele poate fi o parte de biografie.
Atentie la numele religioase. Te poti trezi ca i-ai dat numele David si ca dai o noua si intreaga simbolistica scenariului doar pentru ca David s-a batut cu Goliat. Daca faci chestia asta, fa-o constient. Bine, eu nu ma innebunesc dupa numele-simbol. Imi ajunge sa fie un simbol al clasei sociale.
Daca filmul e usor mai suprarealist (cum ne place tuturor sa scriem pana la un moment dat) pot intra in scena nume mai speciale.
Daca ai mai multe personaje cu nume asemanatoare iarasi mi se pare aiurea. E mai greu de retinut pentru public daca ai un Gabi si un Gogu in acelasi scenariu, mai ales daca nu o faci cu un motiv anume, ca sa spui ceva (Nita Ghitescu si Ghita Nitescu)
Cat despre numele de familie...am auzit multe nume inventate, care suna aiurea. Mai bine iei o carte de telefon sau iti aduci aminte numele colegilor din liceu ca sa nu fie ceva gen Priscinpescu. Nu stiu. E si partea cu numele importanta.